Sfârșit de veac în București

Sfârșit de veac în București este un roman social scris de Ion Marin Sadoveanu și publicat în 1944 de către Editura Socec din București.

Romanul reia tema arivismului din Ciocoii vechi și noi (1862) al lui Nicolae Filimon,Ov. S. Crohmălniceanu, Literatura română între cele două războaie mondiale, vol. I, Editura Minerva, București, 1972, p. 563. relatând istoria îmbogățirii fără scrupule a lui Iancu Urmatecu, un arhivar obscur de la tribunalul bucureștean, prin spolierea averii bătrânului și decrepitului baron Barbu. Scriitorul prezintă un proces istoric profund reprezentat de apariția și ascensiunea burgheziei românești prin eliminarea treptată a clasei sociale boierești,Dumitru Micu, „Romanul prin excelență”, în revista Steaua, Cluj-Napoca, anul LVII, nr. 7–8 (693–694), iulie–august 2006. ()Ion Vartic, „Ion Marin Sadoveanu”, în Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu (coord.), Scriitori români. Mic dicționar, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1978. reconstituind cu precizie și culoare ultimele decenii ale secolului al XIX-lea. Criticii literari au considerat acest roman ca fiind o „capodoperă românească de tip balzacian”.Aurel Sasu, Dicționar biografic al literaturii române, vol. II (M–Z), Ed. Paralela 45, București, 2004, p. 510. .

Sfârșit de veac în București era proiectat să fie primul volum al trilogiei Lume, din care a apărut ulterior un al doilea volum intitulat Ion Sântu (1957); autorul intenționa să scrie un al treilea volum intitulat Copacul în flăcăriPetre Răileanu, „Prefață” la vol. Ion Marin Sadoveanu, Ion Sîntu, Editura Minerva, București, 1989, p. 7. sau, după alte surse, Desăvârșirea lui Ion Sântu,Vlaicu Bârna, „Ion Marin Sadoveanu”, în România literară, anul XXXII, nr. 45, 10–16 noiembrie 1999, pp. 14–15. () dar din acest proiect n-au mai rămas decât titlul și câteva pagini disparate.

Rezumat

În ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, arhivarul Iancu Urmatecu, provenit din mahalalele bucureștene, a ajuns omul de încredere al baronului Barbu și administratorul averii acestuia în locul bătrânului și onestului Ioachim Dorodan. Dornic să se căpătuiască, Urmatecu profită de slăbiciunile boierului și îi administrează defectuos averea, reușind să se îmbogățească tot mai mult. În același timp, el se folosește de documentele din arhivă pentru a-și crea un inventar complet al averii baronului, strângând în paralel și un bogat material de șantaj la adresa unor persoane avute din imediata sa apropiere. Urmatecu își păstrează un nivel de trai îndestulător, primind la masă în fiecare seară rudele sărace față de care simte un profund dispreț și întreținând relații adultere cu mai multe femei printre care și Jurubița, cumnata sa. Destinatara viitoare a averii arhivarului este fiica lui, Amelica, o ființă rea și mediocră, roasă de invidie și pasionată doar de treburile gospodărești.

Sosit la București după ce urmase studii la Viena, tânărul Barbu B. Barbu (alintat Bubi), fiul baronului, este sedus de Jurubița, necunoscând trecutul promiscuu al acesteia. Femeia se distanțează de Urmatecu și începe să-l denigreze, dezvăluindu-i tânărului că arhivarul îl înșeală de ani de zile pe baron, lucru confirmat de Ioachim Dorodan. Crezând că își poate scăpa tatăl de influența nefastă a omului său de încredere, tânărul Bubi obține acceptul baronului pentru înființarea unei fabrici de oglinzi, iar capitalul de 400.000 de lei este obținut printr-un credit garantat cu moșia Bălășoieni (cea mai bună moșie a lui Barbu). Creditorul este de iure zaraful Lefter (unchiul coanei Mița, soția lui Urmatecu), dar banii sunt puși de facto de către Urmatecu și oamenii săi de casă: Lefter, negustorul bulgar Ivanciu și caretașul Friț. Construcția fabricii începe pe moșia Negovanu din județul Vâlcea, cu sprijinul unor meșteri italieni.

Scăpată de soțul ei, Tudorică, care fusese ucis de tatăl lui cel nebun, Jurubița devine concubina lui Bubi. Tânărul este cuprins de plăcerile dragostei și începe să neglijeze fabrica, întârziind plățile către furnizori. Încetul cu încetul, Bubi își dă seama că Jurubița este o femeie incultă, vulgară, lacomă și insensibilă care cochetează și cu Gună Licureanu (prietenul lui din copilărie), dar nu are puterea să o părăsească. Tânărul boier risipește cu amanta sa aproape toți banii destinați construirii fabricii. În același timp, supărat pe Ioachim Dorodan pentru că-i dezvăluise lui Bubi înșelătoriile sale, Urmatecu îl convinge pe boier să demoleze casa în care locuia bătrânul și să-l mute pe acesta la una din moșiile de la țară. Încăpățânat, Dorodan încearcă să intervină fără succes la baron și la Bubi și apoi se duce acasă la arhivar, dar este mușcat mortal de un câine al acestuia.

Ca urmare a lipsei de bani pentru a plăti ratele la împrumutul contractat de boierul Barbu, moșia Bălășoieni este scoasă la licitație publică și cumpărată de Urmatecu, după ce valoarea ei fusese subevaluată de portărelul Manolache Târcă, finul cumpărătorului. Arhivarul își ipotechează propria casă și se împrumută de la zaraful Lefter pentru a restitui datoria către Ivanciu și caretașul Friț. Cam prin aceeași perioadă, baronul Barbu este convins să accepte postul de ministru al justiției în noul guvern conservator instalat în noiembrie 1891. Urmatecu își dă demisia de la tribunal și devine șef de cabinet al noului ministru, fiind ales apoi ca șef al Corpului Funcționarilor Publici. El este decorat cu Ordinul Coroana României în grad de cavaler și invitat la balul de Anul Nou de la Palatul Regal.

În urma unei crize suferite în Parlament, baronul Barbu este diagnosticat ca bolnav de cancer, iar medicul afirmă că nu mai are mult de trăit. O anchetă dispusă de intransigentul și ambițiosul procuror Hangiu pe baza informațiilor oferite de Jurubița și de ziaristul Potamiani, precum și a denunțului lui Ivanciu (instigat de Jurubița), evidențiază falsul în acte realizat de Manolache Târcă, amenințând să-l trimită la închisoare pe Urmatecu. Încercările de corupere a procurorului eșuează, iar, la sfatul avocatului State Iacomin, fostul arhivar îl convinge pe baronul muribund să semneze o rezoluție ministerială de încetare a anchetei pe motiv că justiția se pronunțase deja în acel caz prin însăși sentința judecătorească de adjudecare, iar „justiția nu se înșală niciodată”. Slăbit de boală, Barbu moare în noaptea următoare.

După moartea baronului, Bubi se mută cu concubina sa în casa de pe Podul Mogoșoaiei, iar femeia primește ca danie moșiile Zidurile și Gliganul. Jurubița și Gună se ocupă de administrarea averii tânărului baron, vânzând și ipotecând o parte dintre moșii pentru a realiza câteva proiecte ambițioase de investiții. Femeia devine tot mai obraznică, iar, după o ceartă aprinsă cu Bubi, Jurubița îl părăsește definitiv și pleacă din țară împreună cu Gună, fiind urmăriți de baron până la granița de la Predeal. Bubi începe să trăiască tot mai retras, iar averea lui se micșorează tot mai mult ca urmare a datoriilor făcute de cei în care avusese încredere.

În același timp, doctorul Matei Sântu, care-l îngrijise pe conu Barbu în ultimele săptămâni de viață, este invitat periodic în casa lui Urmatecu, care-l dorea ca ginere. Medicul o cere în căsătorie pe Amelica, iar, după o logodnă organizată în ziua de Paști la moșia Bălășoieni (unde Iancu se răzbună pe Ivanciu pentru că l-a denunțat), are loc, în septembrie, nunta la Biserica Domnița Bălașa și o petrecere mare la care participă lume din înalta societate. Sosit la nuntă ca invitat de onoare, Bubi îl roagă cu umilință pe Urmatecu să încerce să-i salveze averea, iar omul de afaceri acceptă.

Structură Romanul Sfârșit de veac în București este împărțit în 16 capitole numerotate cu cifre romane, care nu au titluri.

Personaje

Rudele lui Urmatecu Iancu Urmatecu — arhivar la Tribunalul București, administrator al averii baronului Barbu. Este fiul măcelarului Gherasie și al unei moașe dintr-o mahala bucureșteană. A crescut în casa diaconului de sub Dealul Mitropoliei și apoi a fost luat în casa boierului Grigore. Nu a trecut prin școli, dar are un puternic instinct arivist. coana Mița — soția tăcută și supusă a lui Urmatecu, fiica cea mare a boierului Grigore. Este interesată doar de treburile casnice, fiind o colaboratoare pricepută în gospodărie. Amelica — fiica lui Urmatecu și a coanei Mița, viitoarea soție a dr. Matei Sântu. Este superficială și are un temperament frigid și ranchiunos. Grigore — boier sărăcit de pe urma patimei pentru femei și devenit nebun, tatăl coanei Mița. Este internat la Spitalul Mărcuța. Lefter — zaraf zgârcit ce are o dugheană pe Lipscani, unchiul coanei Mița. Posedă mai multe acareturi și hanuri. Tudorică — ofițer de pompieri bețiv, fratele coanei Mița și soțul Jurubiței. Moare ucis de propriul său tată, într-o criză de nebunie. Lefterică — copist apatic și supărăcios, fratele coanei Mița, holtei. Moare într-un incendiu. Ecaterina (Jurubița) — soția ofițerului de pompieri Tudorică (fratele coanei Mița), amanta lui Urmatecu și apoi a baronului Barbu B. Barbu

Personaje din anturajul baronilor Barbu conu Barbu Barbu — baron austriac și mare moșier, deputat, ministru în mai multe guverne conservatoare. A fost înnobilat de împăratul Franz Joseph. Este posesorul unei case pe Podul Mogoșoaiei. Moare în anul 1892. Natalia — boieroaică inteligentă și plină de grație, ce răspândește în jur bună înțelegere. Este amanta timp de 20 de ani a baronului Barbu, cu care se cunoscuse la Viena. Barbu B. (Bubi) Barbu — unicul fiu al baronului Barbu, fost student la Viena. Reîntors în țară, pune bazele unei fabrici de oglinzi de care apoi nu se mai ocupă și care-l duce la ruină. Este amantul Jurubiței, care-l părăsește la finalul romanului pentru Gună Licureanu. conu Ștefan Barbu — fratele mai tânăr al baronului Barbu, boier afemeiat și risipitor ca și fratele său. Este poreclit „Deșucheatu”. Ioachim Dorodan — bătrân vechil al boierului Barbu Marco Bellini — meșter italian din Murano, administrator al fabricii de oglinzi Gună Licureanu — prietenul din copilărie al baronului Bubi, boiernaș fără învățătură și afemeiat. A risipit o moșie și câteva vii. Are o casă lângă Biserica Albă. Reprezintă modelul „secăturii cu sânge albastru”, un „imbecil absolut” care se asociază cu o femeie decăzută pentru a-și jefui prietenul.Octav Șuluțiu, „Pe margini de cărți. «Sfârșit de veac în București» al d-lui Ion Marin Sadoveanu”, în Revista Fundațiilor Regale, anul XI, nr. 7, iulie 1944, p. 172. Panaiotache Potamiani — ziarist lacom și ranchiunos, care împrăștie bârfe prin tot Bucureștiul Alexandru Hangiu — procuror, ce a urmat studii la Paris. Este tipul de „parvenit calculat și rece, mizând pe intransigență și incoruptibilitate”.

Apropiați ai lui Urmatecu Ivanciu P. Cristu — arendaș și negustor bulgar de prin părțile Giurgiului. Își dorește să parvină, fără a avea calitățile lui Urmatecu.Octav Șuluțiu, „Pe margini de cărți. «Sfârșit de veac în București» al d-lui Ion Marin Sadoveanu”, în Revista Fundațiilor Regale, anul XI, nr. 7, iulie 1944, pp. 171–172. Aloïs (Lică) Schweickert — negustor de obiecte din bronz, fost turnător în bronz originar din Viena. Locuiește în București împreună cu surorile sale, Mili și Mali, și este prieten cu Urmatecu. Are o dugheană în casele de lângă Biserica Crețulescu. Friț — fost caretaș originar din Berlin, prieten cu Urmatecu. A venit în România la începutul domniei lui Carol I și a devenit proprietarul unui număr mare de trăsuri boierești. Păuna — slujnică și amantă a lui Urmatecu, femeie de încredere a acestuia în casa domniței Natalia și apoi la moșia boierului Barbu. Își urmărește cu simț practic propriile interese. mamzel Hélène — franțuzoaică frumoasă adusă la București de o poveste de dragoste cu un fiu de boier. Este angajată ca profesoară de limba franceză a Amelicăi și-i stârnește pasiunea lui Urmatecu. Paulina Zehi — supraveghetoare la pensionul Amelicăi, fată bătrână. Este o săsoaică slută originară din Brașov, ce se îndrăgostește de Urmatecu.