Raidul de la Saint-Nazaire sau Operațiunea Chariot (carul de luptă) a fost un atac amfibiu încununat cu succes executat împotriva docului uscat puternic apărat Normandie de la Saint-Nazaire din Franța ocupată de Germania în cea de-a doua conflagrație mondială. Operațiunea a fost executată de Royal Navy și comandourile britanice sub comanda Cartierele Generale ale operațiunilor combinate pe 28 martie 1942. Misiunea a vizat șantierul naval St Nazaire deoarece distrugerea docului uscat ar fi forțat vasele de război germane care aveau nevoie de reparații, (precum cuirasatul Tirpitz), să facă drumul spre apele teritoriale germane în loc să folosească un adăpost sigur pe malul Atlanticului.
Un distrugător depășit moral, HMS Campbeltown, însoțit de 18 vase mai mici au traversat Canalul Mânecii spre Saint-Nazaire de pe coasta Atlanticului. Ajuns în fața docului uscat Normandie, distrugătorul a fost condus să execute o lovitură de berbec asupra porților docului. Distrugătorul a fost încărcat cu material explozibil, ascuns bine într-o carcasă de oțel și beton și care a fost detonat cu întârziere în aceeași zi. Explozia a scos docul din funcțiune pentru restul războiului și pentru următorii cinci ani de pace.
Membrii ai comandourilor britanice au debarcat pentru distrugerea instalațiilor și structurilor portuare. Artileria grea germană a scufundat, incendiat sau împiedicat deplasarea vedetelor destinate transportării soldaților britanici debarcați. Comandourile au fost obligați să lupte ca să își croiască drum spre interiorul teritoriului. Ei au fost obligați să se predea atunci când au fost încercuiți și și-au terminat muniția.
După raid, doar 228 de soldați din cei 622 debarcați s-au mai reîntors în Anglia. 169 dintre ei au fost uciși iar 215 au căzut prizonieri. Germanii au numărat peste 360 de morți, cei mai mulți uciși după raid, când Campbeltown a explodat. Pentru recunoașterea vitejiei lor, mebrii comandourilor au fost decorați cu 89 de medalii și ordine, printre care cinci Crucea Victoria. După război, raidul de la St Nazaire a fost una dintre cele 38 de bătălii care au fost înscrise pe drapelul de luptă la comandourilor. Operațiunea aceasta a devenit cunoscută în rândurile militarilor britanici ca „Cel mai mare raid dintre toate”.
Cadru general Saint-Nazaire este plasat pe malul de nord al Loarei, la 400 km depărtare de cel mai apropiat port britanic. Orașul avea o populație de 50.000 de locuitori în 1942. Portul St Nazaire avea un bazin exterior cunoscut ca avanport, format din două diguri, care înaintau în apele Atlanticului. De aici se înainta spre ecluza care controla nivelul apelor din Bassin de St Nazaire, care rămânea neafectat de maree.
În spatele acestui bazin se afla un doc interior mai mare numit Bassin de Penhoët, în care puteau intra vase de până la 10.000 t. Exista de asemenea o intrare mai vechie în Bassin de St Nazaire, aflat la nord-vest de docul uscat Normandie. Acest doc fusese construit să adăpostească pachebotul SS Normandie și fusese, în momentul finalizării în 1932, cel mai mare doc uscat din lume. "Vechiul Mol" înainta în Loara la jumătatea distanței dintre digul sudic al avanportului și vechea intrare în bazin.Mountbatten, p. 71
Pe 24 mai 1941, a avut loc în Strâmtoarea Danemarcei o bătălie navală dintre cuirasatul Bismarck și crucișătorul greu Prinz Eugen ale Germaniei Naziste pe de-o parte și cuirasatul Prince of Wales și crucișătorul de linie Hood. Hood a fost scufundat, iar cuirasatul Prince of Wales a fost forțat să se retragă, după ce a fost avariat. Comandantul lui Bismarck, avariat la rândul lui, i-a cerut celui de pe Prinz Eugen să își continue de unul singur misiunea, în vreme ce primul urma să se îndrepte spre portul francez St Nazaire, care era singurul port la Atlantic cu un doc uscat cu dimensiunile suficient de mari pentru ca să permită începerea reparațiilor. Bismarck a fost interceptat de britanici și scufundat în largul Atlanticului.Ford, p. 7
Divizia de informații a Marinei britanice a propus inițial un raid de comando asupra docurilor la sfârșitul anului 1941.Hinsley et al., p. 192 Când cuirasatul Tirpitz a fost declarat operațional în ianuarie 1942, Royal Navy și Royal Air Force (RAF) erau în plin proces de elaborare a planurilor pentru distrugerea lui. Planificatorii din Combined Operations Headquarters verificau toate scenariile posibile în cazul în care Tirpitz ar fi scăpat de blocada navală și ar fi ajuns în Atlantic.Ford, p. 10 Planificatorii britanici au ajuns la concluzia că singurul port capabil să găzduiască Tirpitz era St Nazaire, în special în cazul în care, la fel ca în cazul lui Bismarck, ar fi fost avariat în timpul misiunii și ar fi avut nevoie de reparații. Ei au ajuns la concluzia că dacă docul de la St Nazaire ar fi fost distrus, germanii nu ar mai fi trimis Tirpitz în Atlantic.
Combined Operations a examinat toate opțiunile pentru distrugerea docului. În această fază a războiului, guvernul britanic încă mai încerca să evite pierderile de vieți omenești din rândurile civililor. Datorită acestui fapt, un atac aerian executat de RAF nu a fost luat în considerație datorită lipsei de precizie a bombardamentelor din acea perioadă.Ford, p. 13
Special Operations Executive a fost chestionat cu privire la capacitatea agenților săi de executarea a unui atac cu șanse de succes împotriva porților docului. SOE a răspuns că misiunea depășește capacitățile sale datorită greutății foarte mari a materialului exploziv pe care militarii trebuiau să îl transporte.Ford, p. 15 Royal Navy nu era la rândul ei capabilă să organizeze un atac, deoarece St Nazaire se afla la 8 km (5 mile) de vărsarea în mare a Loarei. Orice navă suficient de mare ca să distrugă docul ar fi fost detectată cu mult înainte de a se apropia suficient de mult pentru ca să deschidă focul cu artileria navală.
Planificatorii au verificat posibilitatea ca o forță de comando să fie capabilă să execute misiunea. În martie 1942 aveau loc fluxuri cu o amplitudine neobișnuit de mare, care ar fi permis unui vas ușor să depășească bancurile de nisip din estuar și să se apropie de docuri, ocolind canalul principal puternic apărat. Calea aleasă nu era suficient de adâncă pentru ca să permită accesul unui vas de debarcare al infanteriei, dar militarii au considerat că un distrugător putea fi ușurat suficient de mult pentru ca pescajul său să îi permită să intre în apele puțin adânci.Ford, p. 14
Planul Scopul raidului era distrugerea a trei obiective: docul Normandie, porțile vechi ale Bazinului St Nazaire și instalațiile de pompare a apei și instalațiile auxiliare, plus submarinele și alte vase militare din port.Mountbatten, p. 72 Planul inițila la Combined Operations prevedea folosirea a două distrugătoare a căror structură să fie sufient de mult ușurată. Primul, încărcat cu material explosiv, trebuia să lovească frontal în porțile docului.Bradham, p. 33
Comandourile de la bord trebuiau după aceasta să debarce și, cu ajutorul încărcăturilor explozive, să distrugă instalațiile din apropierea docului, proiectoarele de căutare și bateriile de artilerie.Bradham, p. 33 După atacul terestru, distrugătorul trebuia aruncat în aer, iar a doua navă trebuia să evacueze marinarii și militarii comandourilor. În același timp, RAF trebuia să execute o serie de raiduri aeriene de diversiune în zonă.
Când planul a fost prezentat Amiralității, responsabilii navali au refuzat să îl sprijine. Pierderea sigură a unui distrugător și probabilă a celui de-al doilea pentru distrugerea unui doc a fost considerată inacceptabilă. Ei au sugerat folosirea unui vas al Forelor Franceze Libere – distrugătorul Ouragan – și a unei flotile de vedete rapide pentru transportul și evacuarea comandourilor.
Aprobarea pentru misiunea care a primit numele de cod Chariot a fost dată pe 3 martie 1942. Folosirea unui vas al Franței Libere implica utilizarea utilizarea luptătorilor francezi evacuați în Anglia și creștea periculos de mult numărul celor care erau la curent cu raidul. Prin urmare, factorii de decizie britanici au hotărât ca marina britanică să folosească unul dintre distrugătoarele proprii. În același timp, RAF s-a plâns că raidurile aveau să utilizeze la maxim resursele de care dispunea. Numărul de avioane repartizate de RAF Bomber Command a fost redus de mai multe ori până la declanșarea operațiunii. Raidurile aeriene au fost complicate și mai mult de premierul britanic Winston Churchill, care a cerut ca bombardamentele să vizeze doar țintele foarte clar identificate.
Combined Operations Headquarters a lucrat la pregătirea atacului cu mai multe organizații pentru obținerea informațiilor secrete. Divizia de informații navale a strâns date din diferite surse. Un plan detaliat al orașului St Nazaire a fost oferit de Secret Intelligence Service, iar informațiile cu privire la aritleria de coastă au fost oferite de biroul de contrainformații ale Cabinetului de Război. Informațiile cu privire la docuri au fost obținute prin jurnalele tehnice din perioada interbelică.
Centrul Operațional al Royal Navy a selectat un program de deplasare bazat pe informațiile despre localizarea câmpurilor de mine și despre semnalele de recunoaștere obținute prin decritarea mesajelor „Enigma” precum și despre informațiile cu privire la patrulele Luftwaffe oferite de departamentul de spionaj al Ministerului Aerului. Când toate planurile au fost finalizate iar coordonarea în timp a fost stabilită, planificatorii au apreciat că raidul nu va dura mai mult de două ore. Militarii comandourilor și echipajul de pe Campbeltown trebuiau să se îmbarce pe vedetele rapide Cheiul Vechi și să se reîntoarcă la baze.Bradham, p. 34
Forțele participante la raid
Planul refăcut al Combined Operations presupunea folosirea unui distrugător care să lovească frontal porțile doucului și mai multe vase mici care să transporte comandourile. Royal Navy trebuia prin urmare să asigure cel mai important contingent pentru raid, marinarii fiind puși sub comanda comandantului Robert Ryder. Vasul selectat pentru lovirea porților docului a fost HMS Campbeltown comandat de locotenent comandorul Stephen Halden Beattie. Campbeltown era un distrugător din timpul primei conflagrații mondiale, fiind lansat la apă în 1919 în SUA de către Forțele Navale Americane ca USS Buchanan. El a intrat în serviciul britanicilor în 1940, fiind unul dintre cele 50 de distrugătoare transferate în Regatul Unit în baza programului Destroyers for Bases Agreement.
Modificare Campbeltown pentru raid a luat zece zile. Vasul a trebuit să fie ușurat pentru ca să i se scadă pescajul, ceea ce avea să îi permită să depășească bancurile de nisip din estuar. Pentru aceasta, au fost demontate toate compartimentele interioare. În timpul lucrărilor, au fost îndepărtate cele trei tunuri de 100 mm, tuburile lansatoare de torpile și de dispozitivele de lansare a grenadelor de adâncime. Tunul frontal a fost înlocuit cu unul mai ușor de 3”. Au fost instalate opt tunuri automate Oerlikon de 20 mm pe niște postamente înalte pe punte.Dorrian, p. 118 Turnul de comandă și timoneria au fost blindate suplimentar, iar de-a lungul bordurilor vasului au fost montate blindaje suplimentare pentru protecția comandourilor, care trebuiau să călătorească pe punte.Dorrian, p. 41