right|thumb|210px| Imagine 1 - Wehrmacht --- Steagul infanteriei germane din wehrmacht, 1938.
Wehrmacht ("Forță de apărare", cuvânt de origină germană, pronunție: [ pron. ver-maht ] ) a fost numele oficial al forțelor armate ale Germaniei naziste între 1935 și 1945. În limba română se poate folosi un cuvânt corespunzător, care se scrie cu literă mică: wehrmacht. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial structura wehrmachtului a constat din armata de uscat (numită das Heer), marina de război (die Kriegsmarine) și din forțele aeriene (die Luftwaffe), având ocazional aportul unităților paramilitare ale partidului nazist: Schutzstaffel (larg cunoscută sub acronimul SS) și Sturmabteilung (larg cunoscută sub acronimul SA).
Originea termenului Înainte de fondarea Partidului nazist NSDAP termenul Wehrmacht fusese utilizat pentru a desemna forțele armate ale Germaniei, precum și cele ale altor națiuni. Spre exemplu, articolul 47 al Republicii de la Weimar, din 1919, declara pe Reichspräsident, președintele Republicii, drept „comandant suprem al întregului Wehrmacht al Reich-ului”. Analog, o referire la Englische Wehrmacht se referea la ansamblul tuturor forțelor militare britanice. Termenul oficial de referire la armata Republicii de la Weimar era Reichswehr (Forțele de apărare ale imperiului).
În 1935 armata germană a fost redenumită oficial din Reichswehr în Wehrmacht, rămânând cu acest nume până în 1945, adică până la capitularea Germaniei naziste și încheierea celui de-al Doilea Război Mondial în Europa. Aflată sub forțele de ocupație ale Aliaților, Republica Federală Germania și-a reorganizat forțele militare între 1949 și 1955, dându-le denumirea generalizată de Bundeswehr, direct tradus Apărarea federației, care se păstrează și până azi.
Ca atare, termenul "wehrmacht" și-a pierdut semnificația inițială generalizată, în zilele noastre el fiind asociat uneori cu Germania nazistă ca putere militară până și în perioada celui de-al Doilea Război Mondial. Aceasta este valabil nu numai în germană, dar și în engleză și în multe alte limbi.
Istorie După terminarea Primului Război Mondial, care s-a încheiat cu capitularea Germaniei, mai exact a Imperiului German, Tratatul de la Versailles din 1919, care a consfințit terminarea războiului, a impus forțelor armate ale Germaniei condiții extrem de severe. În Germania s-a instituit apoi Republica de la Weimar.
Astfel, armata de uscat a fost limitată la cel mult 100.000 de oameni la care se adăugau încă 15.000 în marină. Întreaga flotă urma să aibă maximum 6 vase de luptă, 6 crucișătoare și 12 distrugătoare. Tancurile și artileria grea au fost total interzise. Forțele aeriene au fost dizolvate. O nouă denumire și un nou ansamblu de forțe armate au fost create la 23 martie 1921, sub numele de Reichswehr. Serviciul militar obligatoriu a fost, de asemenea, abolit, potrivit condițiilor aceluiași Tratat de la Versailles.
Imediat, Germania a început o serie de acțiuni secrete pentru scurtcircuitarea acestor măsuri punitive. Una din cele mai importante acțiuni în acest sens a fost încheierea unui tratat secret cu Uniunea Sovietică, cunoscut ca Tratatul de la Rapallo din 1922. Generalul maior Otto Hasse s-a deplasat în secret în Uniunea Sovietică în 1923, pentru a negocia totul în amănunțime.
thumb|right|370px| Imagine 2 - Wehrmacht --- Unul din steagurile de luptă ale wehrmachtului. Se remarcă prezența a două cruci de fier stilizate, simbolul wehrmachtului, una stânga sus și alta dreapta jos.
Acordul și convențiile încheiate prevedeau că Germania urma să ajute Uniunea Sovietică economic în diferite aspecte concrete ale industrializării, și militar cu pregătirea ofițerilor sovietici în Germania. Specialiștii germani în tancuri urmau să fie pregătiți în Rusia, iar cercetarea, experimentarea și fabricarea de arme chimice urmau să fie realizate tot în Rusia sovietică. Pot fi menționate centrele de la Lipetsk, unde au fost pregătiți 300 de aviatori germani alături de aviatorii sovietici, apoi Kazan, unde s-au desfășurat antrenamente pentru utilizarea tancurilor, precum și Saratov, unde s-au realizat cercetări și produceri de gaze de luptă.
După decesul președintelui Republicii de la Weimar Paul von Hindenburg de la 2 august 1934, absolut toți ofițerii și soldații forțelor armate germane au trebuit să jure personal lui Hitler un jurământ personal de loialitate. Începând din 1935 Germania a încălcat în mod public și cu impertinență toate restricțiile militare impuse de Tratatul de la Versailles, aceasta culminând cu reintroducerea serviciului militar obligatoriu la 16 martie 1935. În timp ce Tratatul stipula că numărul total de soldați și ofițeri să fie de maximum 100.000 de oameni, Hitler pregătea de război de fapt cel puțin 100.000 de oameni - anual.
Legea serviciului militar obligatoriu din 1935 introducea și numele de Wehrmacht ca nume al forțelor armate germane. Din această perspectivă, ziua de 16 martie 1935 poate fi considerată ca ziua de "naștere" a forțelor armate ale Germaniei Naziste. În același timp, această lege împreună cu "bâta" wehrmacht pot fi privite ca realizări concrete ale nazismului pe calea militaristă, revanșardă și suprematistă pe care Hitler o anunțase public cu sfruntare încă din 1923, deși imensa majoritate a celor de atunci l-au luat în derâdere, l-au disprețuit sau ignorat. Jurământul personal de credință față de Hitler, o "invenție" personală a acestuia, este cheia de boltă a supunerii necondiționate a wehrmachtului, dar și a poporului german în ansamblu, față de führer, începutul tuturor catastrofelor ce au urmat.
Semnul wehmachtului era o versiune stilizată a Crucii de Fier, așa numita Balkenkreuz, care a apărut pentru prima dată ca semn de marcare a avioanelor și tancurilor Reich-ului german, la sfârșitul Primului Război Mondial.
Se crede, de către mai mulți specialiști, că numărul total al soldaților care au servit în wehrmacht de-a lungul întregii sale existențe de 12 ani (1933 - 1945), deci nu numărul de soldați activi dintr-un anumit moment, este de aproximativ 18,2 milioane. Acest număr reprezintă și estimarea unui expert în cel de-al doilea război mondial, istoricul german Dr. Rüdiger Overmans, care, în lucrarea sa Deutsche militärische Verluste im Zweiten Weltkrieg ("Pierderile militare germane în cel de-al doilea război mondial") estimează mult mai bine decât alți istorici anteriori pierderile totale ale wehrmachtului la circa 5,3 milioane de oameni. Estimările anterioare erau mult mai evazive, istoricii spunând că ar fi fost posibil orice număr între 3 și 7 milioane de soldați germani decedați în acești 12 ani. Istoricii sunt de acord însă că circa 11 milioane de soldați și ofițeri ai Wehrmachtului au fost capturați ca prizonieri de război, dar nu există nicio sursă care ar putea spune câți dintre aceștia au decedat în prizonierat.
Structura de comandă thumb|left|250px| Imagine 3 - Wehrmacht --- Reichskriegsminister und Oberbefehlshaber der Wehrmacht 1933 - 1935 (Steagul Comandantului Suprem al Forțelor Armate)
În mod legal, comandantul suprem al wehrmachtului era Hitler în calitatea sa de șef al statului german, poziție pe care a obținut-o după decesul președintelui Paul von Hindenburg, în august 1934, și pe care a deținut-o până la sinuciderea sa de la 30 aprilie 1945. Inițial, administrarea și autoritatea militară au fost controlate de ministerul de război al Celui de-al Treilea Reich, poziția fiind deținută de Generalfeldmarschall Werner von Blomberg. După demisionarea lui von Blomberg, în 1938, datorită scandalului iscat în urma Afacerii Blomberg-Fritsch, ministerul de război a fost desființat și a fost înlocuit de "Înaltul Comandament al Forțelor Armate" (în germană, Oberkommando der Wehrmacht sau OKW) sub comanda Generalfeldmarschall Wilhelm Keitel.
Deși, teoretic, OKW coordona toate activitățile militare, în realitate controlul lui Keitel asupra celorlalte comandamente supreme era limitată, întrucât armata de uscat (das Heer), marina de război (die Kriegsmarine) și arma aeriană (die Luftwaffe) aveau propriile lor comandamente după cum urmează: Oberkommando des Heeres (OKH, armata de uscat), Oberkommando der Marine (OKM, marina) și Oberkommando der Luftwaffe (OKL, forțele aeriene). Fiecare din aceste "Înalte Comandamente" avea propria sa organizare și personal.
OKW -- "Înaltul Comandament al Forțelor Armate"
Șeful Comandamentului Suprem al Forțelor Armate - Mareșal Wilhelm Keitel Chief of the Operations Staff - Colonel General Alfred Jodl OKH -- "Înaltul Comandament al Armatei" Comandanții Armatei General colonel Werner von Fritsch (1935 - 1938) Mareșal Walther von Brauchitsch (1938 - 1941) Führer și Reichskanzler Adolf Hitler (1941 - 1945) Mareșal Ferdinand Schörner (1945) Mareșal Erwin Rommel
OKM -- "Înaltul Comandament al Marinei" Comandanții Marinei Mare Amiral Erich Raeder (1928 - 1943) Mare Amiral Karl Dönitz (1943 - 1945) Amiral General Hans-Georg von Friedeburg (1945) OKL -- "Înaltul Comandament al Forțelor Aeriene" Comandanții Forțelor Aeriene Mareșal al Reichului Hermann Göring (până în 1945) Mareșal Robert Ritter von Greim (1945)
Corpurile de armată ale wehrmachtului Corpurile de armată ale wehrmachtului, numite Heeresgruppe, care erau indicate prin litere mari ale alfabetului latin, erau împărțite la rândul lor în diferite armate (indicate doar prin numerale cardinale), respectiv prin indicarea locului de acțiune.
Heeresgruppe A (din Caucaz) era alcătuită din 6 armate și două armate de tancuri, după cum urmează 2. Armee, 4. Armee, 9. Armee, 12. Armee, 16. Armee și 17. Armee, la care se adaugaseră 1. Panzerarmee, 4. Panzerarmee Heeresgruppe B (din 1943 în Franța sub comanda lui Erwin Rommel) era alcătuită din 3 armate, 4. Armee, 18. Armee (din 14 iunie la Paris), 17. Armee Heeresgruppe C era alcătuită din 4 armate, 1. Armee, 2. Armee, 6. Armee, 7. Armee Heeresgruppe D era alcătuită din 3 armate, 1. Armee, 7. Armee, 15. Armee Heeresgruppe E Heeresgruppe F Heeresgruppe G Heeresgruppe H (staționată în Olanda, "H" provine de la "Holland") Heeresgruppe Afrika era alcătuită din 2 armate, una italiană Întîia armată italiană și din 5. Panzerarmee Heeresgruppe Don (doar anii 1942 - 1943) era alcătuită dintr-un total de 886.000 de soldați, comandant - Generalfeldmarschall Erich von Manstein Heeresgruppe Kurland Heeresgruppe Nord era alcătuită din 2 armate, 3. Armee și 4. Armee – (Frontul de Răsărit, la 3 iulie 1944 a fost înfrântă la Minsk; la sfârșitul lui martie 1945 a fost dizolvată) Heeresgruppe Mitte (1943 staționată lângă Kursk; 1944, în cadrul operațiunii Operation Bagration a fost zdobită de ofensiva sovietică) Heeresgruppe Süd (comandant Gerd von Rundstedt, șeful statului major a fost Erich von Manstein) Heeresgruppe Nordukraine Heeresgruppe Ostmark Heeresgruppe Südukraine Heeresgruppe Weichsel
Anii celui de-al doilea război mondial
Privire generală right|230px|thumb| Însemne de general colonel al Wehrmacht
În fazele timpurii ale celui de-al doilea război mondial forțele mecanizate puternice ale celui de-al Treilea Reich, în special unitățile de tancuri și forțele aeriene, au repurtat succese concrete rapide, conform conceptului "blitzkrieg" ("război fulger"), ducând la ocuparea "în cascadă" a multor națiuni în timpul a doar câtorva săptămâni.