Catedrala Mitropolitană din Timișoara este cel mai mare edificiu religios din Timișoara, catedrală a Mitropoliei Banatului, cu hramul „Trei Ierarhi”. A fost construită între 1936 și 1941 și este un simbol al orașului. Cu înălțimea de 90,5 mCatedrala din Timișoara, stil și eleganță la ziarullumina.ro în prezent este a doua biserică din România ca înălțime după Catedrala Mântuirii Neamului din București.
Istoric Istoria edificiului este strâns legată de anul 1919 când, pe data de 28 iulie, Banatul se unește cu România. Noua administrație românească reia firul ortodoxiei rupt în 1717Nicolae Ilieșu, Timișoara, monografie istorică, p. 153. și ia o serie de măsuri pentru încurajarea ortodoxiei, defavorizată de administrația austriacă, favorabilă religiei catolice. Astfel a fost reînființată vechea parohie din Cetate în 27 martie 1921, cu o capelă în clădirea Liceului de fete, recunoscută de Episcopia Aradului, în 1925, ca parohie centrală, apoi Episcopia de Timișoara în 1939, ridicată la rangul de arhiepiscopie, iar în 1947 a fost creată Mitropolia Banatului.
Pe acest fond se simte tot mai acută nevoia unui lăcaș central pentru credincioșii din parohia Cetate, ce frecventau mai ales biserica Sf.Ilie din cartierul Fabric și Catedrala Ortodoxă Sârbă, și ulterior pentru o catedrală reprezentativă, pe măsura consistentei comunități ortodoxe din Timișoara și din Banatul românesc. Parohia din Cetate instituie un fond de zidire a biserici și lansează un apel către publicul românesc pentru donații.
În 1926, administrația locală a pus la dispoziția comunității ortodoxe din Cetate un teren „în extensiune de 5 jughere”, situat la încrucișarea celor mai importante artere ale orașului, avut în vedere pentru edificarea unei catedrale. Autoritățile municipale au alocat totodată fonduri în bugetul local pentru acest scop. Deoarece, la acel moment, nu funcționa încă o episcopie la Timișoara, dreptul de proprietate asupra terenului a fost exercitat de parohie, până la constituirea oficială a Episcopiei, căreia i-a fost transmis abia în 1943.
În ședința din 18 martie 1933 s-a decis organizarea unui concurs public pentru elaborarea proiectului viitoarei catedrale, concepută inițial pentru o capacitate de aproximativ 1.500 de locuri. La primul apel au fost depuse 14 proiecte, însă juriul, întrunit la 9 octombrie 1933, a apreciat că niciunul nu îndeplinea cerințele stabilite.
Un al doilea concurs a fost lansat la 29 ianuarie 1934, prilej cu care au fost selectate 7 proiecte din totalul de 20 prezentate. La 3 iunie 1934 s-a trecut la o nouă etapă, restrânsă la autorii acestor propuneri. În urma evaluării desfășurate în zilele de 7–8 octombrie 1934, au rămas în competiție trei proiecte, pentru care s-a organizat o fază finală. miniatura|Proiectul lui I. D. Trajanescu, publicat în 1935, în revista Arhitectura În cadrul deliberărilor din 18–19 noiembrie 1934 a fost declarat câștigător proiectul arhitectului Ioan D. Trajanescu, profesor la Academia de Arte din București, căruia i s-au încredințat definitiv elaborarea planurilor și conducerea lucrărilor. Pe parcursul etapelor de proiectare, capacitatea prevăzută a edificiului a fost majorată succesiv, de la 1.500 la circa 2.000 de locuri, ajungând în forma finală la aproximativ 5.000 de locuri.
În 1936 existau deja toate premisele construirii monumentului. Fondul de zidire era deja consistent, deși suma totală necesară era imensă pentru acea vreme.
Din cauza lipsei fondurilor necesare, lucrările au fost împărțite în etape, prima constând în executarea lucrărilor de arhitectură, fără instalații, decorații sau mobilier. La licitația pentru lucrările de arhitectură, organizată de Consiliul parohial, au participat cinci firme, câștigătoare fiind desemnată firma Tiberiu Ieremia din București, la data de 16 ianuarie 1936, datorită celui mai mare rabat oferit. Contractul avea valoarea de 27.146.000 lei.
După stabilirea amplasamentului, cu o distanță a intrarii principale de 22 m față de bordura carosabilă, au început săpăturile fundațiilor, consemnate în condica de șantier la 16 martie 1936. În timpul lucrărilor s-a constatat că terenul nu era stabil, fiind necesare lucrări suplimentare de consolidare prin piloni și fundații din beton. Zidăria a fost demarată la 14 septembrie 1936.
La 20 decembrie 1936, episcopul Andrei Magieru a sfințit piatra fundamentală, în prezența autorităților locale și a reprezentanților Bisericii.
Clopotele și crucile bisericii au fost sfințite în 28 august 1938. Clopotele și crucile au fost realizate în Timișoara, primele la turnătoria de clopote „Fiul lui Antoniu Novotny”, iar crucile la firma „Iacob Schwab”. Ansamblul de șapte clopote a fost realizat dintr-un aliaj special, turnat din material importat din Indonezia (Borneo și Sumatra), compus din aproximativ 78% aramă și 22% cositor englez. Acordajul și armonizarea lor muzicală au fost realizate de compozitorul Sabin Drăgoi.
Lucrările la Catedrala Mitropolitană a Banatului au început cu recepționarea decorațiilor interioare, inclusiv pilaștrii, capitelurile coloanelor, frizele, balustradele, dentricolele și ramele, în data de 9 decembrie 1939.
Instalația de încălzire a fost realizată concomitent cu ridicarea zidurilor, fiind amplasată în patru încăperi de la subsol. Sistemul a fost proiectat astfel încât să asigure în interior o temperatură de aproximativ 12–15°C chiar și în condițiile unei temperaturi exterioare de –25°C. Pentru protejarea picturii murale, încălzirea funcționa pe bază de aer cald și abur. În primăvara anului 1940, pictorul Anastase Damian a demarat lucrările de pictură interioară, iar în iulie același an a fost recepționată instalația de încălzire.
Construcția propriu-zisă a durat aproximativ cinci ani, lucrările fiind recepționate definitiv la 8 septembrie 1941, când au fost recepționate și lucrările de arhitectură; suprafața construită era de aproximativ 1.542 mp, volumul de circa 50.000 mc, suprafața accesibilă credincioșilor de 1.084 mp, iar capacitatea de 4.500 de locuri.
Instalațiile de apă și canalizare au fost realizate de serviciile municipale ale Timișoarei și recepționate la 15 martie 1943. Baptisteriul și proscomidiarul sunt alimentate cu apă potabilă, iar sistemul de încălzire de la subsol utiliza apă industrială din Bega. Ulterior s-au executat lucrările de pictură murală, pardoselile din marmură și piatră artificială, precum și finisajele coloanelor.
La sfârșitul anului 1943, protopopul Patrichie Țiucra a predat Episcopiei Timișoarei arhiva, valorile, obiectele și terenul aparținând Catedralei. În iunie 1944, Judecătoria de Pace a emis o hotărâre privind trecerea Catedralei în patrimoniul Episcopiei Timișoarei.
În 30–31 octombrie 1944, după alte surse, 31 octombrie–1 noimebrie 1944, Catedrala a fost bombardată de aviația Axei; dintre cele șase bombe aruncate, care au căzut la o distanță de 2-3 metri de edificiu, una singură a explodat, iar pagubele totale au fost evaluate la 3.500.000 de lei, sumele fiind acoperite din bugetul Ministerului Cultelor. În perioada 1944–1945, s-au executat lucrări de marmură naturală, provenită din cariera Rușchița, pe solee, și de piatră artificială. În iunie 1945, comisia de recepție a constatat remedierea daunelor provocate de bombardament.
În anul 1946, au fost terminate lucrările de parchetare, lăcătușerie, zugrăvire și vopsitorie, iar în martie s-au finalizat lucrările de tâmplărie artistică realizate de firma „Traian Novac”. În aprilie 1946, au fost recepționate lucrările de pardosire cu plăci mozaic, îmbinate în stilul și coloritul covoarelor bănățene, conform schițelor pictorului Catul Bogdan. Tot în 1946, lucrările de sculptură și aurire realizate de Ștefan Gajo, incluzând tronul arhieresc, cele trei policandre din lemn de tei, iconostasul, amvonul, tronul Maicii Domnului și tetrapodul, au fost recepționate.
Catedrala a fost inaugurată în data de 6 octombrie 1946, sfințirea fiind oficiată de Patriarhul Nicodim, în prezența episcopului Timișoarei Vasile Lăzărescu, a mitropolitului Nicolae Bălan și a întregului episcoparat al Mitropoliei Ardealului, procesiunea fiind formată din aproximativ 400 de preoți. La ceremonie au fost prezenți Regele Mihai, primul-ministru Petru Groza și a reprezentanților altor culte. Conform memoriilor preotului Nicolae Brânzeu, episcopii catolici, inclusiv Augustin Pacha, nu au fost invitați.Nicolae Brânzeu, Jurnalul unui preot bătrân , pag. 611.
Lucrările interioare au continuat după inaugurare: pictura a fost recepționată în septembrie 1956, iar în octombrie același an Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române și Patriarhul Justinian au oficializat canonizarea Sfântului Iosif cel Nou de la Partoș, moaștele acestuia fiind aduse la Catedrală. În 1962, mitropolitul Nicolae Corneanu a inițiat organizarea unei colecții de artă veche religioasă, iar în decembrie 1964 comisia Mitropoliei a recepționat lucrările de instalare a aparaturii electro-acustice. În perioada 1968–1972 s-au executat reparații și revizii la acoperiș, iar în 1971 s-a asfaltat zona din jurul Catedralei, s-a montat orologiul din turla centrală și colecția de obiecte de artă bisericească a fost mutată în subsolul Catedralei. În aceeași perioadă a fost realizată instalația de ventilație și absorbție a fumului. Restaurarea picturii, sub conducerea pictorului Ciobanu, a fost finalizată în 5 mai 1977.
În timpul Revoluției din 1989, un grup de manifestanți s-a adunat pe treptele Catedralei, unde au arborat drapele tricolore din care fusese decupată stema comunistă și au intonat „Deșteaptă-te, române!”. Conform unor date din dosarele anchetei Revoluției, făcute publice de procurorul militar Romeo Bălan, manifestanții ar fi fost somați să se disperseze, iar ulterior forțele armate au deschis focul, atât de avertisment, cât și asupra acestora, o parte dintre ei încercând să se adăpostească în Catedrală.
Situația a fost amplificată de controversa privind închiderea ușilor Catedralei, care a limitat posibilitățile de refugiere ale demonstranților. Au fost uciși Sorin Leia, Vasile Nemțoc și Ioan Măriuțac, iar Crenguța Huțanu, Ioan Avram, Gliguța Avram, Gheorghe Popa și Constantin Băițan au fost răniți. Potrivit unei declarații ulterioare consemnate de Corneliu N. Vaida, mitropolitul Nicolae Corneanu ar fi afirmat că nu a dispus închiderea acestora, asumându-și însă responsabilitatea morală pentru cele întâmplate. Urme de gloanțe provenite din acele zile sunt vizibile și astăzi pe zidurile exterioare ale Catedralei, fiind conservate ca mărturie a evenimentelor.
La începutul anilor 1990, după căderea regimului comunist, la inițiativa mitropolitului Nicolae Corneanu au fost dezvelite portretele regelui Mihai I și ale mitropolitului Vasile Lăzărescu, amplasate imediat după intrarea în Catedrală. Portretul regelui fusese acoperit, pentru protejare, după instaurarea regimului comunist, din dispoziția lui Vasile Lăzărescu, cu reprezentarea Sfinților Trei Ierarhi, iar cel al mitropolitului Lăzărescu, de către preoții Catedralei, cu imaginea Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil, în contextul îndepărtării acestuia din funcție de către autoritățile comuniste, în 1961.
Ulterior, portretul regelui Mihai I, înfățișat cu coroană și mantie roșie, a fost vandalizat de persoane necunoscute, fiind stropit cu bronz alchidic. Pictura a fost ulterior restaurată, regele fiind repictat în ținută militară, păstrându-se însă fizionomia inițială, intervenția fiind realizată de preoteasa Ana Istrătescu.
Descriere thumb|left|Interiorul catedralei
Stilul arhitectonic a fost inspirat de arhitectura moldovenească în general și în special de Biserica Sfântul Gheorghe din Hârlău. Edificiul prezintă asemănări arhitecturale cu Biserica Spirea Veche, demolată în 1984, și Biserica Belvedere din București, realizate tot după planurile arhitectului Ion Traianescu.