Administrația militară în Franța (; ) a fost o autoritatea de ocupație temporară stabilită de Germania Nazistă în timpul celui de-al doilea război mondial instituită în nordul și vestul Franței. Așa-zisa „zonă ocupată” a fost redenumită „zona nord” în noiembrie 1942, când zona care rămăsese sub controlul francez, așa-numita zona liberă a fost la rândul ei ocupată de germani și redenumită „zona sud”. Rolul pe care l-a jucat în Franța a fost parțial stabilită de condițiile armistițiului de la Compiègne încheiat după victoria blitzkriegului Wehrmacht la sfârșitul Bătăliei Franței. În momentul semnării armistițiului, atât francezii cât și germanii credeau că ocupația avea să dureze doar până când britanicii aveau să semneze la rândul lor un armistițiu, ceea ce părea de neevitat. De exemplu, francezii au fost de acord ca soldații proprii căzuți prizonieri să fie eliberați doar după încetarea tuturor ostilităților.

A treia Republică Franceză și-a încetat existența odată cu înfrângrea țării, iar locul ei a fost luat de État français, al cărui suveranitate era limitată doar la „zona liberă”. Cum Parisul era plasat în zona ocupată, guvernul francez s-a mutat la Vichy (Auvergne) și de aceea a fost numit și Regimul de la Vichy.

În vreme ce guvernul de la Vichy era responsabil din punct de vedere legal de întreaga țară, administrația militară din zona ecupată era o dictatură nazistă de facto. Autoritatea administrației militare germane s-a extins asupra zonei libere după ce Germania și Italia au invadat partea de sud a țării în timpul Operațiunii Anton de pe 11 noiembrie 1942 ca răspuns la invazia aliată din Africa de nord franceză de pe 8 noiembrie 1942. Guvernul de la Vichy a continuat să funcționeze, deși autoritatea lui a fost restrânsă puternic. Administrația militară germană a încetat odată cu eliberarea Franței după succesul operațiunilor Overlord și Dragon. Administrația germană și-a încheiat existența în mod oficial în decembrie, deși cea mai mare parte a teritoriului francez intrase sub controlul Aliaților încă din vara anului 1944. Zonele de ocupație

Alsacia și Lorena, regine care fusese anexată de Imperiul German după războiul franco-prusac din 1871 și retrocedată Franței după încheierea primei conflagrații mondiale a fost reanexată de al Treilea Reich. Departamentul Nord-Pas-de-Calais a fost înglobat în administrația germană din Belgia și nordul Franței, care era de asemenea responsabilă pentru administrația publică din zona interzisă lată de 20 km de-a lungul coastei Atlanticului. A mai existat o zonă interzisă în nord-estul Franței, care ocupa aproximativ regiunii Lorena și a aproape jumătate din regiunile Franche-Comté, Champagne și Picardia. Refugiaților de război li s-a interzis întoarcerea în localitățile de reședința. Autoritățile germane au avut întenția să anexeze aceste zone și să colonizeze regiunea cu germani pentru realizarea „spațiului vital”. Zona ocupată (în limbile franceză zone occupée, germană Besetztes Gebiet) era formată din restul nordului și vestului Franței, inclusiv din cele două zone interzise.

Partea de sud a Franței, cu excepția a jumătății vestice a Aquitaniei a devenit ceea ce a fost cunoscut ca zona liberă, unde își exercita controlul guvernul de la Vichy. Aceată zonă a păstrat un statut de indendență și suveranitate, deși supusă unei puternice influențe germane datorate restricțiilor impuse de armistițiu. Astfel, zona liberă plătea o importantă contribuție financiară la efortul de război german și era dependență economic de Germania. Zona liberă avea o suprafață de 246.618 km2, adică 45% din teritoriul francez. Zona dispunea de circa 33% din populația activă a Franței. Linia de demarcație dintre zona liberă și cea ocupată era o frontieră de facto, trecerea dintr-o parte în alta a graniței necesetând obținerea unei autorizații speciale și a unui document de călătorie din partea autorităților germane.

Aceste restricții au fost valabile până la ocuparea de către germani a teritoriului controlat de guvernul de la Vichy, după care zona a fost redenumită zone sud ("south zone"), fiind plasată la rândul ei sub administrație militară în noiembrie 1942.

Zona italiană de ocupație a reprezentat doar o mică zonă de-a lungul frontierei montane din Alpi și o zonă demilitarizată lată de aproximativ 50 km. Zona italiană de ocupație a fost extinsă la întreg teritoriulGiorgio Rochat, (trad. Anne Pilloud), La campagne italienne de juin 1940 dans les Alpes occidentales, Revue historique des armées, No. 250, 2008, pp77-84, sur le site du Service historique de la Défense, rha.revues.org. Mis en ligne le 6 juin 2008, consulté le 24 octobre 2008.« L’occupation italienne » , resistance-en-isere.com. Retrieved 24 October 2008. de pe malul stâng al Ronului, după ce trupele italiene au participat alături de cele franceze la ocuparea zonei libere. Italienii au anexat această zonă (cu excepția zonelor orașelor Lyon și Marseille, care au completat zona sud germană), și Corsica. Zona de ocupație italiană a fost adăugate de germani zonei sud după capitularea Italiei din septembrie 1943, cu excepția insulei Corsica, care fusese eliberată de Forțele Franceze Libere și trupele aliate.

Structura administrativă După ce Germania și Franța au căzut de acord să înceteze luptele, mareșalul Wilhelm Keitel, reprezentantul celui de-al Treilea Reich, și generalul Charles Huntzinger, reprezentantul guvernului francez condus de Philippe Pétain, au semnat armistițiul pe 22 iunie 1940 în luminișul Rethondes din pădurea Compiègne. Pentru că actul a fost semnat în același loc și în același vagon de cale ferată în care a fost semnat armistițiul care a pus capăt primei conflagrații mondiale, el este cunoscut și ca al doilea armistițiu de la Compiègne.

Franța a fost împărțită între zona ocupată din nord și cea liberă din sud pentru „protejarea intereselor Reichului Germn”.La convention d'armistice, sur le site de l'Université de Perpignan, mjp.univ-perp.fr, accessed 29 noiembrie 2008.</blockquote> Imperiul colonial francez a rămas sub autoritatea mareșalului sub autoritatea regimului de la Vichy a mareșalului Pétain. Suveranitatea franceză trebuia exercitată asupra întregului teritoriu, inclusiv asupra zonei ocupate, Alsacia și Moselle, dar articolul al treilea al armistițiului stipula că autoritățile franceze din zona ocupată trebuiau să se supună administrației militare și că Germania avea să exercite drepturile unei puteri ocupante aici. În regiunea ocupată a Franței, Reichul Germna exercită toate drepturile unei puteri ocupante. Guvernul francez se angajează să faciliteze în toate felurile posibile implementarea acestor drepturi și să asigure sprijinul serviciilor administrative franceze pentru acest scop. Guvernul francez va ordona imediat tuturor oficialităților și administratorilor din teritoriile ocupate să respecte regulamentele și să colaboreze complet cu autoritățile militare germane. Administrația militară era împărțită în kommandanturen (comandaturi) a căror ierarhie era în ordine descrescătoare Oberfeldkommandanturen, Feldkommandanturen, Kreiskommandanturen și Ortskommandanturen. Colaborarea

Pentru neutralizarea partizanilor și a membrilor Rezistenței, administrația militară a coloabarat strâns cu Gestapo, Sicherheitsdienst (serviciul de spionaj al SS) și cu Sicherheitspolizei (poliția secretă a SS). Administrația militară germană avea la dispoziția sa autoritățile și poliția franceze, care trebuiau să colaboreze cu germanii în condițiile armistițiului pentru eliminarea evreilor, a elementelor antifasciste și a altor disidenți conform directivei Nacht und Nebel (Noapte și Ceață. Autoritățile germane sprijineau elementele colaboraționiste precum Milice française, Franc-Garde și Service d'ordre légionnaire. În Franța au activat două partide colaboraționiste: Partidul Popular Francez (PPF) și Adunarea Națională Populară (RNP) cu fiecare cu 20.000 – 30.000 de membri.

Milice a participat împreună cu Gestapoul din Lyon condus de Klaus Barbie la arestarea membrilor rezistenție, a dizidenților și a evreilor urmată de trimiterea lor în lagărele morții Auschwitz, Dachau sau Buchenwald.

Mai mulți cetățeni francezi s-au înscris voluntari în forțele armate germane formând unități precum Legiunea Voluntarilor Francezi împotriva Bolșevismului (LVF). Membrii LVF și alți voluntari au format mai târziu Divizia a 33-a Waffen Grenadier a SS Charlemagne.

Stanley Hoffmann a fost cel care, în 1974, a utilizat pentru prima oară (urmat mai apoi de alți istorici precum Robert Paxton sau Jean-Pierre Azéma) termenul colaboraționiști pentru definirea simpatizanților naziști și fasciști care doreau întărirea colaborării cu Germania lui Hitler din motive ideologice. Prin contrast, colaboratorii’’ cooperau cu ocupantul german numai pentru satisfacerea unor interese personale. Printre cei mai cunoscuți colaboraționiști francezi s-au numărat liderul PPF Jacques Doriot, scriitorul și ziaristul Robert Brasillach, sau lilderul RNP Marcel Déat. Una dintre principalele motivații a colaboraționștilor era linia ideologică anticomunismului.

Forțele de ocupație Până când amenințarea unei invazii terestre aliate să devină palpabilă, raidul de la Dieppe fiind semnalul de început, Wehrmachtul a păstrat în Franța un număr relativ mic de trupe. Unitățile germane care luptau pe frontul de răsărit erau retrase și trimise în Franța pentru refacere și odihnă prin rotație. Odată cu trecerea timpului, asigurarea cu efective a Zidului Atlanticului și lupta împotriva Rezistenței au devenit sarcini tot mai greu de îndeplinit. Acțiunile comandourilor britanice împotriva obiectivelor germane l-au făcut pe Hitler să le condamne ca fiind în afara legilor războiului. Prin Ordinul comandoului el a decretat că membrii comandourilor nu pot să se bucure de protecția specifică a prizonierilor de război și a ordonat ca cei capturați să fie predați serviciului de securitate SS și executați.

Pe teritoriul francez au staționat mai multe unități germane printre care: 1940: Luftflotte 2, Luftflotte 3 au operat de pe aeroporturile din nordul Franței în timpul Bătăliei Angliei. Luftflotte 3 a rămas în Franța până în 1944 să lupte împotriva bombardierelor aliate care atacau Germania. 1941: Crucișătoarele de linie Scharnhorst și Gneisenau. Cuirasatul Bismarck a fost scufundat în timp ce se îndrepta spre porturile franceze de la Atlantic. 1942: Divizia a 2-a SS Das Reich, Regimentul al 4-lea de poliție SS. 1943: În momentul de climax al Bătăliei Atlanticului, în porturile franceze au staționat între 60 și 100 de submarine germane. Principalele porturi folosite de submarinele germane au fost La Rochelle, Bordeaux, Saint-Nazaire, Brest și Lorient. 1944: Divizia a 157-a de vânători de munte, Divizia Panzer Lehr, Armata a 19-a Wehrmacht (19. Armee), Divizia a 716-a de infanterie, Divizia a 12-a SS-Panzer Hitlerjugend (12. SS-Panzer-Division Hitlerjugend). Lupta împotriva partizanilor

"Apelul din 18 iunie" al lui Charles de Gaulle , liderul Forțelor Franceze Libere, a avut efect imediat redus, puțini francezi înrolându-se în Forțele Franceze din Interior. Cea mai mare parte a francezilor care au continuat lupta s-a aflat inițial în cadrul FFL din exil. După declanșarea atacului german împotriva Uniunii Sovietice în iunie 1941, comuniștii francezi aflați în subordinea Cominternului, care până atunci respectaseră ordinele de la Moscova și nu reacționaseră împotriva germanilor, au început să organizeze acțiuni armate împotriva ocupantului. De Gaulle l-a trimis pe Jean Moulin înapoi în Franța pentru ca să asigure legătura cu membrii rezistenței și pentru a le coordona activitatea într-o singură organizație puternică. Moulin a reușit să unifice rezitența, formând ceea ce avea să devină cunoscut drept Consiliul Național al Rezistenței (Conseil National de la Résistance).