Șmig este un sat în comuna Alma din județul Sibiu, Transilvania, România.
Istoric Tezaurul de la Șmig (epoca bronzului) În locul numit Corbu (Korbuj) s-a descoperit fortuit, în două etape, în cursul anului 1880, un tezaur cu obiecte de aur (531,95 grame) și de argint, intrate inițial în colecțiile Muzeului Brukenthal din Sibiu, Muzeului Național de Istorie a Transilvaniei Cluj-Napoca și a Muzeului Național Maghiar din Budapesta (cea mai mare parte a pieselor). Informații despre tezaurul de la Șmig au fost publicate la scurtă vreme după descoperire de Friedrich Teutsch în ziarul Românul și în numărul III al publicației Korrespondenzblatt der Vereins für Siebenbürgische Landeskunde, apărută la Sibiu, în 1880. Piesele au fost prezentate ulterior în Repertoriul arheologic pentru Ardeal al lui Iuliu Marțian.
Analize succinte ale pieselor din tezaurul descoperit la Șmig se găsesc în cărțile Getica. O protoistorie a Daciei a arheologului Vasile Pârvan și Der Stand der Vorgeschichte forschung in Rumänien a lui Ioan Nestor.
Alte mențiuni ale tezaurului pot fi identificate în lucrările lui Roska Marton, Kurt Horedt și Dorin Popescu etc.
Obiectele de mici dimensiuni se aflau într-un vas de bronz, care era așezat, la rândul său, într-unul de dimensiuni mai mari din ceramică. Tezaurul este compus din aur brut (o bucată de 43 grame), 26 de falere (lat. phalera = element de podoabă de formă rotundă), o brățară cu secțiunea plan-convexă, 18 inele de buclă, prinse în formă de lanț, 13 bucăți de sârmă spiralică de aur, 158 de mărgele din aur de diferite mărimi și cinci mărgele din argint.
Atestare și nume De la prima atestare, 1317, satul Șmig (germ. Schmiegen, mag. Somogyom) este menționat în forma possesio Sumugun (1317), terra seu possesio Symyg (1325), Sumugy (1352), possesio Sumugyon (1389) Somog (1392), Somogu (1395), Somogyon (1587-1589 – în Adatok a dezsma fejedelemségkori adminisztráción jahóz – Date cu privire la administrarea dijmelor pe timpul principatului, Cluj, 1945), Smig (1733 – în conscriptia Klein), Somogyon (1760-1762 – în conscripția Buccow), Smiegen (1850 – în Statistica Transilvaniei din 1830 și 1850), Somogyom, Schmiegen, Smig (1854 - în Buletinul Guberniului Provinciale pentru Marele Principat Transilvania).
Așezarea era numită de sași Schmiegen, probabil cu semnificația a șerpui, a îndoi, a mlădia, datorită văii care se îndoaie ca un șarpe printre șirurile de dealuri. Thomas Nägler, în cartea dedicată așezării sașilor în Transilvania, înscrie numele satului Șmig (Schmiegen) în lista sa, fără să ofere o explicație legată de originea oiconimului. Trebuie remarcat însă că primul proprietar cunoscut al moșiei Șmig menționat documentar în 1317, este nobilul Symon de Szalók, care deținea proprietăți și în comitatul Somogyi de pe teritoriul Regatului Ungariei, iar asemănarea dintre cele două denumiri (Somogyi – Somogyom) nu poate să fie întâmplătoare. Este posibilă o apropiere toponimică între Somogyi și Somkút (Șmocuta Mare – Șomcuta Mică), de la mag. som = corn și kút = fântână.
Proprietari sec. XIV-XV Numele localității este pomenit prima dată într-un document datat în 29 martie 1317. La acea dată, moșia Sumugun aparținea, alături de Dârlos și Alma, banului Symon. Documentul din 1317 arată că orice oameni de stare slobodă, care ar veni și ar dori să se așeze pe pomenitele moșii, să se poată aduna slobod și să stea acolo netulburați, sub osebita noastră ocrotire. Când afirmă că acordă libertate și protecție celor care doresc să se așeze în Șmig, Alma și Dârlos, regele Ungariei, Carol Robert de Anjou, se referă cu siguranță la coloniștii sași. Regruparea românilor, în majoritate iobagi, pe alte moșii era puțin probabilă. Cert este că sașii se stabilesc într-un număr destul de mare în zonă și formează în Șmig, Alma și Giacăș comunități catolice bine organizate, încadrate sistemului administrativ al Transilvaniei.
În 1325, după moartea lui Symon, moșia Șmig revine lui Mihail (Mychaelis), Toma (Thomas) și George (Georgius), copiii banului. Deși frații se angajaseră să se sprijine reciproc și să stăpânească în pace și bună înțelegere moștenirea (in pacifica possessione terrarum seu hereditatum predictarum se invicem indefesse conservare), anii care au urmat au fost marcați de litigii. În 1334, frații Nicolae (Nicolaus), Dumitru (Demetrius) și Iacob (Jacob) își împart între ei moșiile moștenite de la tatăl lor. Nicolae, care primește Dârlosul, intră în conflict, în 1355, cu urmașii fratelui său vitreg, Mihail de Alma și Șmig (Johann, Petrus, Symon și Jacob) pentru pădurea Nobyk = Făgetul Mare (sylva Nobyk), azi Bic, așezată la hotarul dintre Dârlos, Alma și Șmig. Litigiul trebuie să se fi rezolvat mulțumitor pentru ambele părți, pentru că, așa cum reiese din documentul emis de capitlul bisericii Transilvaniei, în 1 august 1355, ei căzuseră la înțelegere în privința modului de împărțire a pădurii Făgetul Mare și doreau să se bucure în pace și liniște de proprietatea lor. Documentul descrie cu minuțiozitate modul în care s-a realizat hotărnicia și punerea în posesie. Pentru marcarea hotarului au fost folosite movile de pământ, prima fiind așezată în partea de jos a pădurii, sub un ulm. Mergând spre miazăzi, se ajungea la mijlocul zonei împădurite, unde s-a așezat ca semn de hotar altă movilă de pământ. Mergând mai departe, se poposea în vârful unui deal, lângă o vie, unde a fost așezat al treilea semn de hotar. De acolo, hotarul cobora printre terenuri arabile și se îndrepta către râul Târnava, străbătând mai întâi o albie seacă. Partea de est a pădurii Bic, împreună cu via anterior menționată, a revenit fiilor lui Mihail de Alma și Șmig - Johann, Petrus, Symon și Jacob. Partea dinspre apus a revenit lui Nicolae de Dârlos. Împărțirea a fost mulțumitoare, cele două părți primind partea de pădure din vecinătatea moșiei pe care o aveau în stăpânire: Alma – în cazul fiilor lui Mihail și Dârlos pentru Nicolae.
Un comite care-și spunea Nicolae de Șmig (comitem Nicolaum dictum de Sumugy) zis Wos cel Mare (dictus Wos maior) este menționat în documentul emis la 21 decembrie 1332, la Vișegrad, de voievodul Transilvaniei, Toma Szécsényi. Nicolae amintit în acest document ar putea fi fiul banului Symon sau alt nobil care deținea o parte din moșia Șmig. El era, la data redactării documentului, slujbaș în Sântimbru și avea o proprietate și o casă în Teiuș. În calitatea sa de slujbaș regal în Sântimbru, a stabilit, cu ajutorul vecinilor și megieșilor, după cum ne informează documentul din 1332, hotarele moșiei Sava din comitatul Dăbâca, confiscată de la Corrard din Geoagiu, punându-l în posesie pe magistrul Ștefan Pagan, castelanul din Târnava. Perioada cât a deținut această demnitate nu este cunoscută. Nu se știe cu certitudine dacă era comite de Alba sau comitele unei cetăți, cum ar fi Teiuș. Ca reprezentant al autorității comitatense, alături de juzii nobiliari, Nicolae de Șmig ar fi avut atribuții judecătorești. Locul de întrunire al scaunului de judecată al comitatului Alba era Sântimbru, întrunirile fiind ținute la octavele (a opta zi) unor sărbători religioase importante. Competența de judecată a comitelui și a juzilor nobiliari se limita la pricinile mărunte, care țineau mai ales de domeniile nobiliare și vizau populația nenobilă. Ei primeau o parte din gloabele (taxele) impuse cu ocazia judecății părților implicate în litigiu. Sentințele pronunțate erau consemnate în scris, în documente comitatense întărite cu sigiliului comitelui sau al juzilor nobiliari. Documentul din 1332 arată că scaunul de judecată comitatens, în cazul în care la acea dată comitele era altă persoană și nu voievodul Transilvaniei, nu avea competență în cazurile penale ale nobilimii.
Nicolae de Șmig s-a plâns mai întâi vicevoievodului Transilvaniei și juzilor nobiliari ai comitatului Alba de o silnicie produsă de Corrard, fiul lui Nicolae de Geoagiu (care avea un domeniu în Geoagiu de Sus, Stremț, județul Alba). Corrard se face vinovat de încălcarea proprietății din Teiuș a comitelui Nicolae de Șmig, de uciderea unui slujitor și de mutilarea altuia. Pentru că nu s-a prezentat în fața instanței de judecată și nici nu a răspuns în vreun fel somațiilor pe care le-a primit în repetate rânduri, Corrard pierde dreptul de proprietate asupra moșiei Sava din comitatul Dăbâca în favoarea lui Ștefan Pagan și este condamnat la moarte de voievodul Transilvaniei. Decizia de condamnare la moarte a lui Corrard din Geoagiu, care a devastat casa din Teiuș a comitelui Nicolae de Șmig și i-a ucis un slujitor, mutilându-l pe cel de-al doilea, a fost luată de voievodul Transilvaniei, Toma Szécsényi, după o Adunare ținută la Turda (17 ianuarie 1332) și după consultarea Capitlului bisericii Transilvaniei din Alba Iulia.
În perioada care a urmat, Nicolae de Dârlos a primit de la nepoții săi, fiii banului Mihail de Alma și Șmig, o suprafață de pământ în interiorul moșiei Șmig. Datorită neînțelegerilor care au apărut, aceștia au cerut ulterior unchiului lor să renunțe la ea în schimbul a 20 de mărci de argint. Pentru că probabil nu dispuneau de această sumă, au zălogit pe durata unui an o parte din pădurea Nobyk, proprietatea lor. După expirarea timpului, banul Nicolae de Dârlos a intrat în proprietatea întregii păduri, care va fi răscumpărată abia în 1360, în urma intervenției capitlului Transilvaniei de la Alba Iulia.
Conflictul dintre Nicolae de Dârlos și fiii lui Mihail de Alma și Șmig (Jacob, Petrus, Johann și Symon) pare să se fi stins în 1360, când capitlul bisericii Transilvaniei consemnează înțelegerea între părți privind împărțirea a cinci moșii: Alma, Șmig, Giacăș, Dârlos și Băbuț. Fiilor lui Mihail le este confirmat dreptul de proprietate asupra Șmigului, Almei, Giacășului (hotarele lor fiind stabilite prin documentul în care cele două părți își împart între ele pădurea Nobyk) și jumătate din moșia Băbuț. Nicolae moștenește moșia Dârlos și cealaltă jumătate a moșiei Băbuț. Actele anterioare, cu excepția celui referitor la împărțirea pădurii Bic, au fost declarate nule. Pentru a reconfirma înțelegerea privind pădurea, părțile cer capitlului bisericii Transilvaniei să se copieze integral, în cuprinsul documentului emis la 7 mai 1360, documentul din 1 august 1355.
Alt conflict între urmașii banului Symon este consemnat în documentul emis la Sântimbru, în 4 mai 1358, de vicevoievodul Transilvanniei, Dominic. Fiii lui Mihail de Alma și Șmig, Ioan (Johann), Simion (Symon) și Iacob (Jacob), în numele lor și al fratelui lor dinspre mamă, Petru (Petrus) – care nu era prezent la întâlnirea cu vicevoievodul Transilvaniei și nici nu le-a dat o scrisoare de împuternicire – au intrat în litigiu cu Balad, (Baladfi), fiul lui Toma (Thomas) stabilit la Chendu Mic și nepot al banului Symon Szalók, și cu frații lui, Ștefan și Conya, pentru împărțirea moșiilor moștenite. Și deși inițial și-au manifestat intenția de a apela la scaunul de judecată pentru rezolvarea conflictului, ulterior au convenit în fața vicevoievodului Transilvaniei să apeleze la juzii comitatensi. Conform documentului, aceștia urmau să se întrunească în Ozd, în 27 mai 1358, însoțiți de opt nobili din comitat ca martori, și, pe baza documentelor prezentate de părți, să stabilească ce se cuvine fiecărui moștenitor al banului Symon. Cei aflați în litigiu își asumau obligația de a prezenta scrisorile și actele pe care le aveau în posesie pentru a-și dovedi dreptul de moștenire, actele care nu vor fi prezentate fiind lovite de nulitate. Părțile se angajează să recunoască validitatea decizie juzilor, iar pentru nerecunoaștere să plătească celeilalte părți suma de șase mărci de argint. Decizia juzilor fost adusă la cunoștință cancelariei voievodale în 30 mai 1358, după întâlnirea de la Ozd, așa cum se consemnează în documentul din 4 mai 1358, pe verso. Juzii nobiliari au adus la cunoștința autorităților că părțile au acceptat vechea împărțire a moșiilor moștenite.