miniatura|Ghilvaci Gară miniatura|Ghilvaci Gară miniatura|219x219px|Biserica Ortodoxa Ghilvaci Gară Ghilvaci este un sat în comuna Moftin din județul Satu Mare, Transilvania, România. Gara Ghilvaci, este un sat desființat din imediata apropiere, care a fost înglobat administrativ în satul Ghilvaci. Acest material se va referi la ambele localități. Satul apare în diverse documente și arhive ale statului maghiar și român cu următoarele denumiri: Gyluas (21 iunie 1291 - prima atestare), Gyluach (1347), Gyluas (1393), Gylwach (1446), Gelwach (1648). miniatura|Reprezentare aproximativă a stemei localității de la 1862 Stema/sigiliul localității a fost identificat pe un document din 1862: Trei spice de grâu plasate între un brăzdar și un fier de plug, ambele cu vârful în sus. Totul este cuprins între două cununi de lauri împreunate în partea de jos, formă ovală.
Geografie Ghilvaci este o localitate situată la 19 km spre sud-vest de municipiul Satu Mare, într-o zonă de câmpie, în apropierea râului Crasna și a râului Homorod. Satul este situat la o altitudine de 118 m și este înconjurat de întinderi mari de teren agricol, pădure și pășune. Rețeaua hidrografică Teritoriul de nord-vest al României a cunoscut schimbări geologice majore în ultimele milenii, cu cursuri de apă care și-au modificat în mod repetat albiile. Aceasta a creat o zonă caracterizată de umiditate excesivă, având un impact semnificativ asupra populației încă din perioada de colonizare umană. Cu toate avantajele economice oferite de ape, regiunea a suferit în mod constant de inundații devastatoare, iar terenurile inundate periodic sau permanent au limitat posibilitățile de cultivare. Teritoriul de câmpie din nord-vestul României este cunoscut pentru bogăția sa în ape, cu terenuri mlăștinoase hrănite de apele din viituri prin albii părăsite. Evoluția geologică specifică a zonei a fost influențată de Marea Panonică din mezozoic și de activitatea vulcanică ulterioară, formând Munții vulcanici ai Oașului și Gutâiului. În timp, Marea Panonică s-a micșorat, iar râurile din regiune au schimbat traseele, contribuind la sedimentarea terenurilor și la direcțiile diferite ale apelor curgătoare.
În timpul pleistocenului, râurile cum ar fi Someșul și Crasna și-au schimbat direcțiile de scurgere prin teritoriul de nord-vest al României. Inițial, Someșul trecea prin valea subcolinară a Codrului, însă mișcările tectonice ulterioare și dezvoltarea conurilor de dejecție au provocat devieri în traseele acestor râuri. De-a lungul timpului, albiile abandonate și multiplele schimbări de curs au evidențiat modificările complexe din teren. Astfel, această regiune a fost puternic influențată de dinamica apelor curgătoare, determinând formarea unui peisaj geologic și hidrologic unic în nord-vestul României.
Râul Crasna este astăzi un afluent al Tisei și are o lungime totală de 193 km și un bazin hidrografic de 3.142km2 (72% România, 28% Ungaria). În zona sa de izvor, există munți înalți de 700-900m (Mezeș 997m). În secțiunea de munte și deal, până la Supur, căderea Crasnei este de 5-10 km/h. Din partea inferioară a zonei Soupur spre Moftinul Mare - Ghilvaci, viteza de curgere a apei scade la 3km/h, în timp ce în partea inferioară a râului scade la 0,5 km/h.
Râul Homorod are o lungime de 59 km și drenează versantul nordic a Culmii Codrului, având un bazin hidrografic de 605 km2. Are un debit de 17—27 m3/sec. în prezent este canalizat; apele lui se varsă parțial în râul Someș.
Soluri Zona este caracterizată de o suprafață relativ netedă, având la baza formașiuni turboase-argiloase, fiind înțesată de o rețea de canale de scurgere, care face parte dintr-o rețea mai largă, care se răspândește și pe teritoriul Ungariei.
După asanarea Mlaștini Ecedea, au apărut soluri bogate în resturi vegetale, dar incendiile repetate ale turbei au dus la transformări profunde. În primii ani, terenurile incendiate de către localnici au fost productive, dar fertilitatea lor a scăzut pe termen lung din cauza distrugerii humusului. Acest proces a adus transformări semnificative în solurile din zonă, care acum conțin puțină materie organică. În județul Satu Mare, în special în Câmpia Careiului, apar soluri halomorfe pe 15,000 ha, cu potențial de a deveni saline prin exploatare nerațională. Sărăturile apar în zonele desecate cu niveluri ridicate ale apei freatice, ducând la degradarea terenurilor. Pentru valorificarea lor agricolă, aceste terenuri necesită lucrări de ameliorare. Asanarea terenurilor mlăștinoase a dus la schimbări în compoziția florei și faunei, cu reducerea vegetației plutitoare și a habitatelor precum trestiișurile, păpurișurile și zăvoaiele de sălcii specifice mlaștinilor. miniatura|Gara Ghilvaci, Octombrie 2011 Cercetările pedologice executate în Câmpia de Vest au adus în evidență existența unor întinse suprafețe de sărături și soluri sărăturate. Aceste soluri — sub raportul valorii agricole — sunt absolut neproductive, având aproape întotdeauna destinația de pășuni, cu o producție de 400—600 kg. masă verde la ha. Solurile intr-un grad mai mic sau mai mare de sărăturare, reprezentate prin lăcoviști, aluviuni sau chiar cernoziomuri sărăturate sunt în general sărăturate. +Estimări ale Stațiunii Științifice de la Socodor pentru suprafața de sărături în Câmpia de VestRegiunea Sărături propriu-zise cca. ha. Soluri sărăturate cca. ha. Răspîndirea pe localități Baia Mare16.000 27.000 Berveni, Carei, Căpleni, Tofani, Ghilvaci, Moftinul Mic, Moftinul Mare, etc. Variabilitatea producției pe aceste soluri depinde foarte mult de repartiția precipitațiilor atmosferice, repartiția sărurilor solubile în profilul solurilor, de timpul optim al executării lucrărilor agrotehnice, etc. Producția pe aceste soluri poate fi apreciată, în general, redusă la jumătate față de aceea a solurilor normale. Suprafața ocupată de aceste soluri crește an de an, prin sărăturarea unor soluri astăzi încă productive.
Istoric Prima atestare documentară a localității Ghilvaci este făcută în anul 1291. Arhiva de Corespondență a Primăriei Comitatului Szabolcs-Szatmár-Bereg conține un vechi document cu un fragment din descrierea unui proces de la sfârșitul secolului al XIII-lea, în care este menționată localitatea sub numele de Gyluas.
Epoca Bronzului În perioada de tranziție la epoca bronzului din acest spațiu geografic sunt documentate două culturi arheologice: cultura Baden și cultura Coțofeni. Prima este răspândită mai mult în Câmpia Careiului, Câmpia Eriului și a Nirului (Nyírség), iar cea din urmă apare mai pregnant în Câmpia Sătmarului și probabil în Câmpia Crasnei (în afara Câmpiei Ecedea). Contactul dintre aceste două culturi s-a realizat prin culoarul Crasnei, influențele culturii Coțofeni pătrunde în zona etno-culturală a culturii Baden mai ales dinspre Sălaj (Valea Crasnei și Bereteului), dar fenomenul este și invers, tot prin aceste căi de circulație înaintează elementele Baden spre Sălaj (Moftinu Mic, Carei-Bothald II, VI, Carei-Corparât, Ghilvaci-Malul canalului, Unimăt, Supurul de Jos, Cehăluț etc.). Cultura Baden sau cultura Baden-Pécel a fost o cultură calcolitică din perioada cca. 3520-2690 î.Hr. A fost descoperită în Europa Centrală și de Sud-Est, fiind cunoscută în special în Moravia (Republica Cehă), Ungaria, sudul Poloniei, Slovacia, nordul Croației și estul Austriei. Importuri de ceramică de Baden au fost descoperite și în Germania și Elveția (Arbon-Bleiche III). Este adesea grupată împreună cu cultura Coțofeni ca parte a culturii Baden-Coțofeni.
Culoarele râurilor aveau un rol primordial în pătrunderea unor culturi umane în zona de nord-vest a țării. Astfel de exemplu în pătrunderea culturii Coțofeni (aparținând neoliticului) spre Valea Ierului, un rol preponderent avea culoarul râului Crasna. Se pare că, pentru captarea apei potabile încă din epoca neolitică au fost săpate în unele locuri și puțuri, cum atestă cercetările arheologice efectuate de Muzeul din Cărei, la Moftinu Mic — Pescărie. Aici a fost găsit un puț perfect circular, cu un diametru de circa 85 de cm.
Evul Mediu
Secolul X: Anii 901 - 1000 Maghiarii au început să se stabilească în zona actualului județ Satu Mare, care face parte din regiunea istorică Transilvania, în secolul al X-lea, în timpul domniei regelui Ștefan I al Ungariei (Szent István în maghiară).
În această zonă, pe malul stâng al Someșului, maghiarii stabiliți au găsit o populație slavă, conform toponimiei, în principal în zonele mlăștinoase din Câmpia Sătmarului și de-a lungul râurilor. Existența acestor populații slave timpurii este confirmată de descoperirile arheologice, nu foarte numeroase totuși, din cauza lipsei de cercetări arheologice sistematice. Conform unor descoperiri arheologice recente (Csenger, Csengersima, fost Gálospetri), maghiarii au ocupat această zonă în secolul al X-lea până la est de Someș și la sud până la râul Ér. Această imagine este confirmată de rămășițele cimitirelor comune care au ieșit la iveală. Doar trei dintre numele triburilor maghiare ale maghiarilor cuceritori sunt cunoscute din această zonă: Jenőa, la granița vestică a comitatului, ar fi putut aparține comitatului Bihar, în timp ce Kéra este cunoscut de pe malul stâng al râului Someș și de pe malul drept al Gyarmata.
Secolul XIII-XIV: Anii 1201 - 1400 După ce s-au stabilit, maghiarii au înființat mai multe așezări și au stabilit câteva centre administrative pe acest teritoriu, pentru a se apăra de diverse valuri migratoare. Astfel aflăm din arhive de existența unui castel regal în comitatul Sătmar, la ”Gyluas”, construit probabil după invazia tătară (1241), care apare consemnat la 1291. Nicolae, palatinul Ungariei, jude al cumanilor, dă câștig de cauză lui Pouch, fiul lui Benedict de Rakamaz, în procesul împotriva rudelor sale din mai multe sate din comitatul Szabolcs și din alte comitate, el având dreptul să rețină moșiile cotropite de aceștia. Se descriu fazele procesului, în care s-a prezentat scrisoarea capitlului ( adunare a călugărilor sau a clericilor catolici dintr-o regiune anumme)din Oradea, din 25 iulie 1342, cuprinzând o altă scrisoare a aceluiași capitlu, din 21 iunie 1291 (DIRC, veac XIII, vol. II, nr. 411 ), și o altă scrisoare a aceluiași capitlu din 25 martie 1347. Se amintesc moșiile Sanisráu (Stanyzlo), Carei (Karul,Karol), Ghilvaci (Gyluas), precum și comitele secuilor Nicolae, fiul lui Bricciu, și magistrul Grigore notarul, omul de mărturie al conventului din Dealul Orăzii. (Arh. Nat. Magh. Dl. 51 608. Fotocopie la Inst. de ist. si arh. Cluj-Napoca/1291.Org. perg., cu urme de pecete de închidere aplicata pe verso. REGESTE : Kdllay, II, 11-13, nr. 1805)Amplasamentul castelului a fost localizat între Ghilvaci și Moftin, pe malul drept al râului Crasna, în timpul unui studiu de teren făcut de arheologi. Aici, probabil în castel, și-a datat carta de proprietate meșterul "Kopasz" Jakab din familia Borsa, strămoșul comitatului. În 1308 zona din jurul Ghilvaciului este preluată de familia Bathory, care primește cadou ținuturile de la regele ales Carol I Robert Capet-Anjou. Acesta i-a acordat lui Joachim Bathory domeniul Ecséd (Ecedea) în moștenire perpetuă pentru serviciile aduse Ungariei. Acest domeniu avea să facă din Joachim și urmașii săi unii dintre cei mai bogați nobili din regat.
Domeniul era vast iar proprietarii de pământuri din zonă nu se mai supuneau regelui, ci Bathoryilor. Domeniul se întindea în comitatele Zemplin, Bereg, Satmar, nordul Zolnok și cea mai mare parte a Zabolc. Includea, de asemenea, Castelul Satmar (Castrum Zotmar), aproximativ 160 de orașe și sate, inclusiv târgurile Sárospatak, Potamopolis, Sarisský Potok, Fábiánháza, Berveni, Tunyogmatolcs, Porcsalma, Jármi, Mánd, Tarpa, Mérk, Vállaj, Géberjén, Iojib, Satu Barbá, Cámin, Ghenerca, Craidorolț, Apa, Ghilvaci, Moftinu Mare și Moftinu Mic și Berehove.