tthumb|left|250px|Biserica de lemn din Căpâlna Căpâlna este un sat în comuna Gâlgău din județul Sălaj, Transilvania, România. Chiar dacă zona este locuită încă din neolitic, prima atestare documentară a satului apare abia în anul 1437, respectiv în actul Unio Trium Nationum din timpul răscoalei de la Bobâlna.
La curtea grofului Banfy de la Căpâlna se aduna așa zisă ”Dietă” a Transilvaniei, compusă din reprezentanții celor trei națiuni privilegiate, nobilii unguri, sașii și secuii și fac legământ de unire frățească la 14 septembrie 1437 împotriva turcilor, chipurile, dar și a iobagilor români. În actele încheiate la această ”Dietă”, numele de Căpâlna apare cu atributul de orășel ”Somesovaros, opidum” - probabil în tentativa de a sublinia importanța ”Dietei” și a tristului eveniment întâmplat pe podișul de la Gura Văii Căpâlnea, numit mai târziu Podul Curții.
Odată cu înfrângerea răscoalei în 1438 de către cele trei națiuni unite, poporul până atunci liber al românilor este definitiv înrobit. Cu aceasta s-a terminat și rolul curții domnești de la Gura Văii Căpâlnea, care, împreună cu orășelul fantomă, s-a mutat la Câțcău. Clădirile părăsite cad în ruină și locul rămâne nelocuit aproape 300 de ani. În acest răstimp locuitorii își duc mai departe veacul în satul din pădure pe Valea Maotei în sus.
În anul 1467 satul este confiscat de la groful Banfy de către Matei Corvin pentru infidelitate, și dăruit lui Kiss János și fratelui acesta Mihály, iar în anul 1553 satul aparține Cetății Ciceu și pentru care, în 1552, satul a plătit lui Panc Pál (comandantul cetății): 2 miei, 24 dinari, 6 pui, 24 dinari, 2 funți de unt, 50 dinari, la Răteag și Dej ofițerilor: 5 miorițe, ovăz în preț de 1 florin și 66 dinari.
În perioada 1590-1843 satul este dat prin donații succesive către nobili mărunți, nu mai puțin de 31 de proprietari nobili de origine maghiară. Satul este iobăgit până în 6 iunie 1848 când are loc desființarea iobăgiei în Transilvania.
Așezare geografica
Satul Căpâlna aparține de comuna Gâlgău. Cu o suprafață de 75,31 km2, comuna Gâlgău este așezată în zona Culoarului Someșului, intrând în contact la nord cu Dealurile Ciceului și la sud cu Dealurile Simișna-Gârbou. Comuna are în componență nouă localități: Gâlgău - sat reședință de comună, situat la o distanță de 82 km față de municipiul Zalău, Bârsău Mare, Căpâlna, Chizeni, Dobrocina, Fodora, Frâncenii de Piatră, Glod și Gura Vlădesei.
Reședința de comună este atestată documentar în anul 1405 sub denumirea de villa Galgo, fiind, alături de Bârsău Mare, una din localitățile cu cele mai vechi atestări din regiune. Din perioade relativ apropiate, sunt menționate și satele Chizeni (1538), Căpâlna (1437), Dobrocina (1569), Fodora (1508), Frâncenii de Sus (1592), Glod (1538) și, mult mai târziu, Gura Vlădesei(1913).
Satul Căpâlna este așezat de veacuri pe malul drept al Someșului, la circa 18 km de Dej, spre nord, deși vatra inițială a satului a fost pe Valea Maotei.
Scurt Istoric
Epoca Bronzului
Pe teritoriul satului, cel mai vechi obiect - o brățară din bronz cu diametrul de cca 4,5 cm ornamentată cu linii paralele s-a descoperit în zona Gura Vlădesei, aflată la N de drumul național. Descoperirea a fost făcută în anul 1902 și obiectul se află în colecția E. Orosz (bibl. Orosz, E., SzDÉ, III, 1902, p.59).
În colecția Gh. Mureșan, (Baia Mare) se află un topor de piatră șlefuită din neolitic găsit de verii săi din Gura Vlădesei (Ionac Vasile și Mihai) în Groapa Malului deasupra drumului în anii 1970.
Perioada dacică
Se apreciază că zona este locuită încă din neolitic, o așezare E-neolitică fiind semnalată la confluența Văii Căpâlniței cu Valea Mautii.
Vestigiile unei vetre de foc au fost găsite la cca 8 m adâncime în timpul săpării fântânii din curtea lui Ionac Gavriș din Gura Vlădesei. Presupunem că aparțin unei așezări din Epoca Bronzului sau mai veche.La Podul Gogoronii, sau Casa Uriașilor, avem mărturii orale, înregistrate de prof. Ion Văleanu în excelenta Monografie a satului Căpâlna, niciodată publicată și care circulă în cerc restrâns, din anii 1970-1972, culese de octogenarul pe atunci autor, despre Legenda Uriașilor.
Aceasta a fost preluată de la un alt sătean pe nume Moș Țintea zis Mircea, în vârstă de 96 de ani și care afirma la vremea aceea că la sfârșit de secol XIX, pe când era copil, se jucau în hruba de sub Cetatea Uriașilor unde se mai găseau chiupuri mari de lut (cu siguranță utilizate pentru depozitarea grânelor) și urme de unelte casnice de lemn. Se poate afirma că legenda s-a înfiripat din neînțelegerea utilității unor vase ceramice așa de mari, a căror resturi se mai puteau vedea de-a lungul veacurilor în zonă și care au dus la concluzia că numai niște uriași ar putea să le folosească. Același respectabil autor susține că toponimul Podu Gogoronii provine de la cuvântul daco-trac go-ghora, care înseamnă bou mare, care reduplicat înseamnă mulți boi mari, adică cireadă, arătând existența pe acele vremuri a Zimbrului (Bourului) în Poienile Maotei. Acest lucru este ușor de crezut câtă vreme ”bizonul” nostru local era foarte răspândit în arealul dacic.
Legenda cu pricina spune că strămoșii uriașilor s-au așezat aici de pază la hotare pe vremea lui Burebista, conduși de bătrânul Moroș, stăpânul munților și al văilor din Ținutul Tisei, al Someșului și al Lăpușului și care ar fi construit un sistem de fortificații pe pâlcurile dealurilor și la trecători unde își plasează destoinici luptători. Așa s-ar fi așezat strămoșii uriașilor pe Valea Maotei (un afluent firav al Someșului, afluent care trece prin centrul satului actual), împreună cu cirezi de boi și vaci și cete de arcași. Gilas, Tarabostele, fruntaș al pădurilor din ținutul Maotei și cu câțiva luptători se așează împreună cu familia în poienița ce avea să fie denumită Go-ghora. Alți tarabostes tineri s-ar fi așezat pe piscurile dealurilor dimprejur...
Familia de uriași de la Podu Gogoronii avea trei copii, doi feciori și o frumusețe de fată pe numele Nimilica, care este descrisă ca fiind foarte prietenoasă cu oamenii ”mici” pe care-i ocrotea și îngrijea. Feciorii își aveau gospodăriile separate de ale părinților, unul pe creasta dealului Mal, iar celălalt pe coama dealului Muncel, numit Dâmbul lui Galoș, ceva mai sus de Secătura. Cei doi frați ar fi avut doar o singură secure cu care să-și taie lemnele de foc, și, ca să nu sufere vreunul din această pricină, seara când unul își tăia lemnele pentru a doua zi striga la fratele său din celălalt deal să-i arunce securea peste Plaiu, la mare depărtare, iar acesta o prindea din zbor, ca după ce și-a tăiat lemnele trebuincioase, să o înapoieze fratelui pe aceeași cale.
Nimilica cea frumoasă (Nimilica în limba traco-daca ar fi însemnat Nimicuța, Micuța), culegând hribe prin pădure, ajunse la marginea unei poenițe unde vede niște făpturi mici - de acolo de sus le vede ca pe niște furnici - scormonind pământul cu un cârlig tras de boi, și aceștia mici, după măsura făpturilor. Și-a zis frumoasa Nimilica: Ce bine m-aș juca cu acele mici jucării, hai să le iau acasă...
Se coborî în vale, luă jucăriile în zadie, și le duse acasă și se jucă cu ele. Sosește tatăl și vede acele mici făpturi cu care se juca frumoasa Nimilica și o întrebă: De unde le ai fetica mea?... De jos de lângă râul mare, acolo scormonesc pământul cu un cârlig. Și mai sunt și altele, toate scormonesc pământul și șesul de lângă râu... Fetica mea, nu ai făcut bine că le-ai luat de la rostul lor, du-le-n grabă și le așează frumușel de unde le-ai luat. Aceste mici făpturi sunt urmașii noștri pe aceste plaiuri. Noi suntem trecători pe aici dar ei vor moșteni dealurile, pădurile, văile și râurile care acum sunt ale noastre... du-le fiica mea acolo de unde le-ai luat...
Nimilica adânc s-a întristat, a ascultat însă povața tatălui și le-a pus din nou în zadie și le-a dus la locul lor. Frumoasa Nimilica ieșea deseori pe culmea dealului și privea spre valea râului cel mare și admira micile făpturi. A trecut vremea zi de zi... Dar într-o zi uriașii și-au strâns lucrurile și au plecat... Unde? Nu se știe...
Cine nu crede povestea, spune Moș Dănilă povestitorul nostru, să ia un băț, să urce pe Hagău (toponimic dat de slugile grofului Banfy în sec al XV-lea, adoptat de români și care înseamnă urcuș, povârniș) apoi drept în sus pe culmea dealului Vârful și după ce trece de cele trei vârfuri și de poieni, ajunge la un podiș, aici e Podul Gogoronii, unde va da de zidurile surpate ale Casei Uriașilor. Să scormonească puțin prin dărâmături și va găsi cioburi groase de vase de lut ars și poate chiar resturi de unelte de fier. Aceste ruine sunt rămășițele Casei Uriașilor.
Perioada daco-romană
Turnuri romane din sec II-III se semnalează în locurile: Caramida, Homorasa, Hotroapa, Dealul lui Galoș, Casa Uriașilor (Podul Gogoronii), făcând parte din sistemul de supraveghere a limesului Daciei în sectorul Gâlgău. Evul Mediu Răscoala de la Bobâlna
După ce ungurii au ocupat Transilvania în veacul al X-lea, regii maghiari au respectat organizațiile politice ale locuitorilor și vechile lor drepturi. Dar în vremea lui Andrei al II-lea (1205-1235) nobilii obțin așa-zisa carte de libertate, numită Bula de Aur. Aceasta lasă cale liberă nobililor aristocrați în uzurparea pământurilor localnicilor. Din istoriografia maghiară: ”acești nobili aristocrați, după ce în patria lor au consumat totul, s-au aruncat asupra Slavoniei, apoi asupra Transilvaniei, ca asupra unei noi Californii” (cu referire la vremurile mai moderne și goana după aur…). Cu ajutorul donațiilor regale (și fără) au uzurpat imense teritorii din țară ocupând fiecare dintre ei zeci de sate împreună cu locuitorii lor. Mai mult de jumătate din Solnocul inferior ajunge sub stăpânirea familiei Bamfy de Losoncz originară din neamul Tomay de origine pecenegă…
Cu venirea la tronul Ungariei a dinastiei italiene Anjou (1368) și-au făcut loc noile idei și practici feudale, care stabilesc definitiv puterea nelimitată a nobililor asupra ne nobililor, iar nobilii devin stăpâni asupra pământurilor și satelor lor. Era în vremea în care rezistența obștilor țărănești din Maramoroș (Maramureș) organizată de Dragoș Voevodul culminează cu trecerea lui la Moldova… Țăranii deposedați se folosesc de singura libertate rămasă: răzbunarea personală împotriva uzurpatorilor și a slujitorilor acestora. Răzbunările sunt la ordinea zilei iar represaliile pe măsură. Răscoalele țărănești se țin lanț în secolele XIII și XIV în nord-vestul Transilvaniei, regiunea Tisei, Lăpușului și Someșului.
Tocmai în această perioadă, familiile Țintea, Ionac, Văleanu, Băieșu și altele au fugit de pe locurile lor de baștină și s-au așezat pe Valea Maotei în pădure. Prima a sosit, se pare, familia lui Moș Țintea zis Ursu a lui Vezură din Berchezul Mare de lângă Șomcuta care ar fi sosit cu soția și cei șase copii ai lor. În scurt timp și la scurte intervale trec și se așează în creierul pădurii de aici și celelalte familii de năpăstuiți venind peste Plaiul Poenii, al Pălcușii și a Muncelului. Nu trece mult timp și apărură călugării Tarasie, Melachie și Panait izgoniți din schitul lor din nordul țării de furia catolicilor. La sfatul lor, mica comunitate ridică o mică biserică-mănăstire, fără turn, fără clopote, numai cu o mică toacă așezată sub streașina. În jurul acestei bisericuțe se înșiruie câteva chilii și pentru cei ce trec în drumul lor pe acolo. Credincioși de prin alte sate risipite pe vâlcele vin aici să caute alinare.