Inima care-și spune taina

„Inima care-și spune taina” (în ) este o povestire de groază a scriitorului american Edgar Allan Poe, publicată pentru prima dată în 1843. Povestirea este narată de o persoană nenumită, care a ucis un bătrân cu care trăia sub același acoperiș. Naratorul se străduiește să-și convingă cititorul de sănătatea sa mentală, explicând că a comis crima înspăimântat de „ochiul de vultur” al bătrânului. Crima este plănuită cu grijă, iar criminalul dezmembrează corpul și-l ascunde sub podea. În cele din urmă vina naratorului se manifestă sub forma sunetului - posibil halucinatoriu - scos de inima bătrânului bătând încă sub podea.

Nu este clar ce relație este, dacă este vreuna, între bătrân și ucigașul său. Naratorul neagă că ar avea sentimente de ură sau resentimente față de victima sa. El afirmă: „Bătrânul mi-era drag. Nu-mi făcuse niciodată vreun rău. Niciodată nu mă jignise”. El neagă, de asemenea, presupunerea că l-a ucis din lăcomie: „Nu râvneam la banii lui”. Este sugerat faptul că bătrânul este o figură paternă, proprietarul locuinței sau că naratorul lucrează ca servitor pentru bătrân și că, probabil, „ochiul său de vultur” reprezintă un fel de secret voalat sau o putere. Ambiguitatea și lipsa de detalii despre cele două personaje principale se află în contrast puternic cu detaliile specifice ale complotului ce a condus la crimă.

Povestirea a fost publicată pentru prima dată în numărul din ianuarie 1843 al revistei The Pioneer a lui James Russell Lowell. „Inima care-și spune taina” este considerată o scriere clasică a ficțiunii gotice și una dintre cele mai faimoase povestiri ale lui Poe.Fisher, Benjamin Franklin. Poe and the Gothic Tradition//The Cambridge Companion to Edgar Allan Poe / Kevin J. Hayes. — Cambridge: Cambridge University Press, 2002. — p. 84.Sova, Dawn B. Critical Companion to Edgar Allan Poe: A Literary Reference to His Life and Work. — NY: Facts on File, 2007. — p. vii,173.

Rezumat

thumb|left|Ilustrație de Harry Clarke, 1919 „Inima care-și spune taina” este o povestire relatată la persoana I de către un narator nenumitDin cauza ambiguității cu privire la identitatea naratorului povestirii, sexul personajului nu poate fi cunoscut cu certitudine. Cu toate acestea, pentru a facilita descrierea, sunt folosite pronume masculine în acest articol. care insistă afirmând că este sănătos, dar suferă de o boală (nervozitate) care-i cauzează o „supraacuitate a simțurilor”. El are au auz puternic, părându-i-se că aude uneori „multe din câte se petrec în iad”.

Bătrânul cu care locuiește (probabil proprietarul casei) avea un ochi ce semăna cu „un ochi de vultur, un ochi de un albastru-spălăcit, cu o pieliță pe deasupra” care-l deranjează pe narator care plănuiește din acest motiv să-l omoare pe bătrân, deși naratorul afirmă că bătrânul îi era drag și nu râvnea să intre în posesia averii sale, ci se temea doar de ochiul său. Naratorul insistă asupra faptului că prevederea sa în comiterea crimei arată că nu este posibil să fie nebun. Timp de șapte nopți, naratorul deschide ușa camerei bătrânului pentru a-i vedea „ochiul cel rău”. Cu toate acestea, ochiul de vultur al bătrânului este întotdeauna închis, astfel că-i era cu neputință „să facă treaba”.

În cea de-a opta noapte, bătrânul se trezește după deschiderea ușoară a ușii și face un zgomot, întrerupând ritualul nocturn al naratorului. Dar naratorul nu se trage înapoi și, după un timp, decide să-și aprindă felinarul. O singură rază subțire de lumină strălucește tocmai pe „ochiul cel rău”, dezvăluind că acesta este larg deschis. Auzind inima bătrânului bătând tot mai rapid și temându-se că sunetul va atrage atenția unui vecin, naratorul decide să treacă la fapte, năvălind cu un urlet puternic în cameră și sufocându-l pe bătrân cu propriul lui pat. Naratorul îi dezmembrează apoi trupul, îi ascunde părțile corpului sub podea și spală urmele de sânge, încercând să ascundă toate semnele crimei.

Chiar și așa, strigătul din noapte al bătrânului alertează un vecin care anunță poliția. Naratorul îi invită pe cei trei polițiști să cerceteze locuința. El susține că țipetele auzite fuseseră scoase de el în urma unui coșmar și că bătrânul era plecat la țară. Încrezător că nu polițiștii nu vor găsi nici o dovadă a crimei, naratorul le aduce scaune și ei se așază în camera bătrânului, chiar deasupra locului în care era ascuns cadavrul, fără a suspecta nimic, deoarece naratorul se făcuse plăcut și le câștigase încrederea.

Naratorul începe, însă, să se simtă inconfortabil și i se pare că aude un sunet surd. Pe măsură ce zgomotul se făcea tot mai tare, el ajunge la concluzia că acesta era bătaia inimii bătrânului ce se auzea de sub podea. Sunetul crește constant, dar polițiștii par să nu-i acorde nici o atenție. Îngrozit de zgomotul violent și convins că ofițerii sunt conștienți nu doar de bătaia inimii ce se aude de sub podea, ci și de vina lui, naratorul cedează psihic și-și mărturisește crima. El le spune să scoată scândurile din podea pentru a descoperi trupul bătrânului.

Istoricul publicării thumb|Prima publicare a povestirii (cu un epigraf) în The Pioneer: A Literary and Critical Magazine, pag. 29 Edgar Allan Poe a trimis manuscrisul mai întâi lui Henry Theodore Tuckerman, editorul periodicului The Boston Miscellany, dar manuscrisul a fost returnat autorului cu precizarea că revista bostoniană dorea să primească „ceva mai liniștit”. „Inima care-și spune taina” a fost publicată pentru prima dată în ediția inaugurală din ianuarie 1843 a periodicului The Pioneer, o revistă cu apariție scurtă din Boston, editată de scriitorul James Russell Lowell. Această publicare a fost precedată de o lungă corespondență între autor și editor. Poe a fost plătit probabil cu 10 dolari pentru această povestire.Silverman, Kenneth. Edgar A. Poe: Mournful and Never-ending Remembrance. New York: Harper Perennial, 1991. ISBN 0-06-092331-8, p. 201. Apariția acestei povestiri în Pioneer a fost unul din „primele semne” în relația pe termen lung cu un nou editor, dar la scurt timp după lansarea primului număr Lowell s-a îmbolnăvit, iar adjunctul său a condus revista cu stângăcie.

Versiunea sa originală a inclus un epigraf din poemul „A Psalm of Life” de Henry Wadsworth Longfellow.Moss, Sidney P. Poe's Literary Battles: The Critic in the Context of His Literary Milieu. Southern Illinois University Press, 1969. p. 151. Acea strofă citată era următoarea:

Art is long, and Time is fleeting, And our hearts, though stout and brave, Still, like muffled drums, are beating Funeral marches to the grave.

„Inima care-și spune taina” a fost republicată de mai multe ori în timpul vieții lui Poe. Povestirea a fost ușor revizuită atunci când a fost republicată în ediția din 23 august 1845 a Broadway Journal. Această ediție a omis epigraful din Longfellow deoarece, după cum credea Poe, poemul era suspectat a fi plagiat. Un pic mai târziu, povestirea a fost retipărită în ediția din 27 august 1845 a ziarului Spirit of the Time din Philadelphia.

În 1857, poetul Charles Baudelaire a publicat o traducere în limba franceză inclusă în colecția «Extraordinaires Nouvelles Histoires».

Prima traducere în limba română a fost realizată de către Bonifaciu Florescu și publicată sub titlul „Inima destăinuitoare” în revista Telegrafulu (de Bucuresci), anul V (1875), nr. 893, pp. 2-3. O altă traducere a fost realizată de Smara (Smaranda Gheorghiu) și publicată sub titlul „Remușcarea” în revista Literatorul din București, 1881, nr. 9.Stănuța Crețu, „Smara”, în vol. Academia RSR (ed.), Dicționarul literaturii române de la origini pînă la 1900, Editura Academiei RSR, București, 1979, p. 794. Publicistul Vasile Pogor (1833-1906) a realizat și el o traducere sub titlul „Istorii estraordinare. Inima denunțătoare”, care se află în manuscris în Biblioteca Academiei Române (manuscrisul 5907, f. 30-44).Dan Mănucă, „Vasile Pogor”, în vol. Academia RSR (ed.), Dicționarul literaturii române de la origini pînă la 1900, Editura Academiei RSR, București, 1979, p. 686. O altă traducere în limba română a fost realizată de Nicolae Dașcovici și publicată sub titlul „Inima denunțătoare” în vol. Povestiri Extraordinare, editat în 1911 de Editura Cartea Românească din București, în Biblioteca „Minerva”, nr. 118.

Povestirea a fost tradusă apoi de Ion Vinea și publicată sub titlul „Inima care-și spune taina” în vol. Scrieri alese (vol. I), editat în 1963 de Editura pentru Literatură Universală din București, fiind reeditată și de alte edituri. O traducere nouă a fost realizată de Liviu Cotrău și publicată sub titlul „Inima destăinuitoare” în volumul Misterul lui Marie Rogêt și alte povestiri, editat în 2005 de Editura Polirom din Iași și reeditat de mai multe ori.

Analiză „Inima care-și spune taina” folosește un narator care nu-i de încredere. Exactitatea cu care naratorul povestește uciderea bătrânului, ca și modul ascuns în care a realizat crima sunt dovezi ale sănătății sale, evidențiindu-i monomania și paranoia.

Naratorul povestirii „Inima care-și spune taina” este presupus în general a fi de sex masculin. Cu toate acestea, unii critici au sugerat că o femeie ar putea fi cea care narează; nu sunt folosite pronume pentru a clarifica acest aspect într-un fel sau în altul.Sova, Dawn B. Edgar Allan Poe: A to Z. New York City: Checkmark Books, 2001: 234. ISBN 0-8160-4161-X Povestea începe in medias res, cu o conversație aflată deja în curs de desfășurare între narator și o altă persoană care nu este identificată în nici un fel. S-a speculat că naratorul se confesează unui director de închisoare, unui judecător, unui reporter, unui medic sau (în mod anacronic) unui psihiatru.Benfey, Christopher. "Poe and the Unreadable: 'The Black Cat' and 'The Tell-Tale Heart'", in New Essays on Poe's Major Tales, Kenneth Silverman, ed. Cambridge University Press, 1993. ISBN 978-0-521-42243-7, p. 30. În orice caz, naratorul se explică în detaliu.Cleman, John. "Irresistible Impulses: Edgar Allan Poe and the Insanity Defense", in Bloom's BioCritiques: Edgar Allan Poe, editat de Harold Bloom. Philadelphia: Chelsea House Publishers, 2002. ISBN 0-7910-6173-6, p. 70. Ceea ce urmează este un studiu al groazei, dar, mai ales, amintirea terorii așa cum o simte naratorul pe măsură ce relatează evenimentele din trecut.Quinn, Arthur Hobson. Edgar Allan Poe: A Critical Biography. Baltimore: The Johns Hopkins University Press, 1998. ISBN 0-8018-5730-9. p. 394. Primul cuvânt din povestire, „Adevărat!”, este o recunoaștere a vinovăției sale, precum și o asigurare a autenticității. Această introducere servește, de asemenea, pentru a obține atenția cititorului.Meyers, Jeffrey. Edgar Allan Poe: His Life and Legacy. Cooper Square Press, 1992. p. 101. ISBN 0-8154-1038-7 Fiecare cuvânt contribuie la scopul de a împinge povestea mai departe, exemplificând teoriile lui Poe cu privire la scrierea povestirilor.Quinn, Arthur Hobson. Edgar Allan Poe: A Critical Biography. Baltimore: The Johns Hopkins University Press, 1998. p. 394. ISBN 0-8018-5730-9

Povestirea este condusă nu de insistența naratorului asupra „nevinovăției” lui, ci de insistența lui asupra sănătății sale mentale. Acest lucru, însă, este auto-distructiv pentru că în încercarea de a-și dovedi sănătatea, el recunoaște pe deplin că este vinovat de omor.Robinson, E. Arthur. "Poe's 'The Tell-Tale Heart'" in Twentieth Century Interpretations of Poe's Tales, editat de William L. Howarth. Englewood Cliffs, NJ: Prentice-Hall Inc., 1971, p. 94. Negarea nebuniei lui se bazează pe acțiunile sale sistematice și pe precizia lui, el oferind o explicație rațională pentru un comportament irațional. Această raționalitate este subminată, totuși, de lipsa lui de motivație („N-aveam nici o pricină. Nu mă mâna nicio patimă.”). În ciuda acestui fapt, el spune că ideea crimei „m-a bântuit zi și noapte”.