thumb|Expansiunea teritorială a Statelor Unite, cu teritoriul Achiziției Gadsden în roșu-orange
Achiziția Gadsden (în ; denumită în Mexic , sau Vânzarea La Mesillei) este o regiune de 76.800 km² aflată astăzi în sudul statului american Arizona și în sud-vestul statului New Mexico, cumpărată de Statele Unite printr-un tratat semnat la 30 decembrie 1853 de către James Gadsden, la acea vreme ambasador al SUA în Mexic. Achiziția a fost apoi ratificată, cu schimbări, de către Senatul SUA la 25 aprilie 1854, și promulgată de președintele Franklin Pierce, aprobarea finală venind din partea guvernului mexican și al Congresului General sau Congresului Uniunii la 8 iunie 1854. Aceasta a fost ultima achiziție teritorială în zona teritoriului contiguu care a adăugat o zonă mare la teritoriul american.
Achiziția a vizat teritoriile de la sud de râul Gila și de la vest de Rio Grande; scopul ei a fost ca SUA să poată construi o cale ferată transcontinentală de-a lungul unei rute prin sud (care avea să fie construită de în 1881/1883). Un scop secundar era și reconcilierea conflictelor de frontieră ivite între SUA și Mexic în urma tratatului de la Guadalupe Hidalgo, care pusese capăt Războiului Mexicano–American din 1846–1848.
Pe măsură ce se înainta în epoca căilor ferate, oameni de afaceri din Sud considerau că o cale ferată care să lege Sudul cu Coasta Pacificului va extinde oportunitățile de afaceri. Ei considerau că topografia porțiunii de la sud de granița inițială până la ceea ce atunci era încă denumit „Cesiunea Mexicană” (viitoarele state California, Nevada, Utah, Arizona, New Mexico, și vestul statului Colorado) din 1848 de după Războiul Americano-Mexican era un teren prea muntos pentru a permite o rută directă. Proiectele de rute pentru calea ferată din sud tindeau să meargă mult spre nord la capătul estic, ceea ce favoriza legăturile cu rețeaua feroviară din Nord și astfel favoriza porturile nordice. Cei din Sud considerau că, pentru a evita munții, o rută care să se termine în sud-est va trebui să treacă pe la sud prin ceea ce era la acea dată încă teritoriu mexican.
Administrația președintelui Franklin Pierce, puternic influențată de secretarul de război Jefferson Davis, (ulterior președinte al Statelor Confederate secesioniste) a găsit ocazia de a achiziționa teren pentru calea ferată, dar și pentru a cumpăra alte teritorii din Mexicul de nord.Nevins p. 84. În cele din urmă, teritoriul pentru calea ferată a fost cumpărat în schimbul a 10 milioane de dolari (260 de milioane după valoarea actuală), dar Mexicul a refuzat orice altă vânzare mai amplă de teritoriu.Gadsden Purchase, 1853–1854 U. În Statele Unite, dezbaterile pe marginea tratatului s-au îngemănat cu disputele pe marginea sclaviei, oprind progresul unor planuri pentru construcția unei căi ferate transcontinentale până la Războiul Civil American.
Ruta sudică pentru Calea Ferată Transcontinentală Convențiile comerciale ale Sudului thumb|Locotenentul James Gadsden, din armata SUA, (1788-1858), din Carolina de Sud, viitorul ambasador american în Mexic
În ianuarie 1845, din statul New York a prezentat Congresului Statelor Unite primul plan de construcție a unei căi ferate transcontinentale. Deși Congresul nu a acționat pe marginea propunerii, ideea a fost reluată de o convenție comercială din 1845 ce a avut loc la Memphis. Printre cei mai de seamă participanți s-au numărat John C. Calhoun, Clement C. Clay, Sr., John Bell, și , dar James Gadsden din Carolina de Sud a avut cea mai mare influență asupra recomandării unei rute prin sud pentru propunerea de cale ferată. Ea urma să înceapă în Texas și să se termine la San Diego sau la Mazatlán. Sudiștii sperau că o astfel de rută va asigura prosperitatea Sudului, deschizând „vestul influenței și colonizării sudiste.”Roberson pp. 163–164.
Interesul Sudului față de căile ferate în general, și față de calea ferată a Pacificului în particular, a prins avânt după terminarea Războiului Mexicano–American din 1848. În acel război, ofițerii topografi și efectuaseră studii care au demonstrat fezabilitatea unei căi ferate începând la El Paso sau în Arkansasul de vest și terminându-se la San Diego. , editor la , împreună cu Gadsden, au făcut publice în Sud beneficiile construcției acestei căi ferate.Roberson p. 165.
Gadsden devenise președinte al în 1839; după aproape un deceniu, compania construise 219 km de cale ferată începând din Charleston, Carolina de Sud, și avea datorii de 3 milioane de dolari. Gadsden dorea să conecteze toate căile ferate din Sud într-o singură rețea regională.Richards p. 125. El era îngrijorat că creșterea rețelei de căi ferate din nord deplasează comerțul cu lemn, produse agricole și industriale de pe ruta tradițională nord-sud pe râurile Ohio și Mississippi pe o axă est-vest care scrutcircuita Sudul. El vedea și cum Charlestonul, orașul său natal, își pierdea rolul de port maritim de primă importanță. Mai mult, numeroase cercuri de interese de afaceri din Sud se temeau că o rută transcontinentală prin nord avea să elimine Sudul din comerțul cu Orientul. Alți sudiști susțineau diversificarea economiei de plantație pe care avea Sudul cu scopul de a obține independență față de bancherii din nord.Kluger p. 485.
În octombrie 1849, s-a ținut la Memphis o convenție pe teme feroviare, ca răspuns la o convenție separată convocată la St.Louis mai devreme în acea toamnă, unde se discutase o rută prin nord. Convenția de la Memphis a susținut construcția unei rute care să înceapă acolo, pentru a se lega cu o linie de la El Paso la San Diego. Au apărut polemici pe tema finațării. Președintele convenției, Matthew Fontaine Maury din Virginia, prefera o finanțare strict privată, pe când John Bell și alții credeau că va fi nevoie de concesiuni federale de terenuri pentru dezvoltatorii de căi ferate.Roberson p. 166.
James Gadsden și California Gadsden a susținut nulificarea din 1831. Când California a fost admisă în Uniune ca stat liber în 1850, el a susținut secesiunea Carolinei de Sud. Gadsden considera sclavia ca fiind o „binecuvântare socială” și pe aboliționiști „cel mai mare blestem al națiunii.”Richards p. 125.
Când propunerea de secesiune a eșuat, Gadsden, împreună cu vărul său , avocat în San Francisco din 1851, și cu senatorul din statul California , a încercat să divizeze California în două. Ei au propus ca jumătatea sudică a statului să permită sclavia. Gadsden plănuia să înființeze acolo o colonie sclavagistă care să cultive orez, bumbac și zahăr. El urma să utilizeze munca sclavilor pentru a construi o cale ferată și o șosea care să înceapă fie la San Antonio fie pe . Calea ferată sau șoseaua urmau să transporte oamenii către terenurile aurifere din California. În acest scop, la 31 decembrie 1851, Gadsden l-a rugat pe Green să obțină de la legislativul statului California concesiunea unui teren aflat între paralelele de 34 și 36 de grade, de-a lungul liniei de divizare propusă de el pentru cele două state californiene.Richards p. 126.
La câteva luni mai târziu, Gadsden și 1.200 de potențiali coloniști din Carolina de Sud și din Florida au depus la o cerere de cetățenie permanentă și de a primi permisiunea de a înființa un district rural care să fie exploatat agricol de „nu mai puțin de Două Mii de Africani Domestici ai lor." Cererea a stimulat unele dezbateri, dar a fost îngropată în comisii.Richards p. 127.
Stephen Douglas și concesiunile Compromisul din 1850, prin care s-au înființat teritoriile Utah și New Mexico, ar fi facilitat o rută sudică spre întrucât tot teritoriul pentru calea ferată era acum organizat, ceea ce permitea folosirea concesiunilor federale de terenuri ca măsură de finanțare. Rutele de nord sau centrale, promovate la concurență de senatorii federali Stephen Douglas din Illinois și din Missouri, conțineau încă unele porțiuni ce treceau prin teritorii neorganizate.Kluger p. 487. Un precedent de utilizare a concesiunilor federale fusese stabilit când Millard Fillmore promulgase o lege promovată de Douglas ce permitea ca o cale ferată nord-sud, de la Mobile la Chicago, să fie finanțată prin „concesiuni federale anume pentru scopul construcției de căi ferate”.Roberson p. 168. Pentru a satisface opoziția Sudului față de principiul general al susținute de guvernul federal, concesiunile de terenuri urmau să fie mai întâi transferate statului sau teritoriului corespunzător, care la rândul său va supraveghea transferul final către dezvoltatorii privați.
În 1850 însă, majoritatea Sudului nu mai era interesată de explatarea avantajelor sale pentru dezvoltarea unei căi ferate transcontinentale sau a căilor ferate în general. Oamenii de afaceri ca Gadsden, care susțineau diversificarea economiei, erau în minoritate. Economia Sudului se baza pe exporturi de bumbac și rețelele de transport care erau atunci de actualitate îndeplineau necesitățile sistemului de plantații. Nu era prea multă piață internă pentru un comerț între diferitele centre ale Sudului. Pe termen scurt, cea mai bună utilizare a capitalului o constituiau investițiile în sclavi și în pământ, mai degrabă decât punerea de impozite pentru a finanța canale, căi ferate, drumuri, sau proiecte de drenaj al râurilor.Kluger p. 488. Istoricul Jere W. Roberson scria:Roberson p. 169.
Tratatul de la Guadalupe Hidalgo Tratatul de la Guadalupe Hidalgo (1848) a pus capăt Războiului Mexicano–American, dar încă existau probleme ce afectau ambele părți și care rămăseseră nerezolvate: posesiunea asupra , protejarea Mexicului de raidurile indienilor, și dreptul de tranzit prin Istmul Tehuantepec.
Valea Mesilla Tratatul stipula o comisie comună, alcătuită din câte un comisar și un topograf din fiecare țară, care să determine frontiera finală între Statele Unite și Mexic. Tratatul specifica faptul că frontiera Rio Grande va coti spre vest la opt mile (13 km) nord de El Paso. Tratatul se baza pe o anexă ce cuprindea o copie din 1847 a unei hărți vechi de douăzeci și cinci de ani. Studiile au arătat că El Paso se află însă la 58 km mai la sud și la 160 km mai la vest decât arată harta. Mexicul prefera să se ghideze după hartă, dar Statele Unite aveau mai multă încredere în rezultatele studiului. Teritoriul disputat implica câteva mii de kilometri pătrați și circa 3.000 de locuitori; mai important, el cuprindea . Aflată în vecinătatea Rio Grande, ea consta dintr-un deșert șes, lung de circa 80 km, de la nord la sud, și lat de 320 km de la est la vest. Această vale era esențială pentru construcția unei căi ferate transcontinentale pe o rută sudică.Kluger p. 491.
din Rhode Island, negociatorul din partea Statelor Unite, a acceptat să permită Mexicului să păstreze Valea Mesilla (stabilind frontiera la 32° 22′ latitudine nordică, la nord de punctul revendicat de americani, 31° 52′, și punctul cel mai estic tot la nord de granița revendicată de mexicani, la 32° 15′) în schimbul renunțării din partea Mexicului la virajul spre nord al frontierei până la 110° longitudine vestică pentru a include Munții Santa Rita, despre care se credea că au zăcăminte importante de cupru, dar și ceva argint și aur care nu fusese încă exploatat. Sudiștii se opuneau acestei alternative din cauza implicațiilor ei pentru calea ferată, dar ea era susținută de președintele Fillmore. Sudiștii din Congres au împiedicat orice acțiune de aprobare a acestui tratat separat de frontieră și au eliminat finanțarea pentru studiile topografice care să clarifice zona de frontieră disputată. Bartlett a fost înlocuit cu Robert Blair Campbell, un politician din Alabama apropiat intereselor feroviare. Mexicul a susținut că hotărârile comisarilor erau valide și s-au pregătit să trimită trupe pentru a pune în aplicare acordul neratificat.Kluger pp. 491–492.
Raidurile indienilor thumb|Secretarul de Stat american de atunci, James Buchanan, (1791-1868), care avea să devină mai târziu al 15-lea președinte al Statelor Unite, 1857-1861).