Societatea Națiunilor sau Liga NațiunilorScurtu, p.91Vlăduț, p.202Nye, p.86 a fost o organizație interguvernamentală înființată după Războiul Mondial în 1919 în urma Conferinței de Pace de la Paris, care a pus capăt Primului Război Mondial și precursoarea Organizației Națiunilor Unite. Societatea a fost prima organizație internațională de securitate având obiectivul principal să mențină pacea mondială.Tomuschat, p.77 În perioada de maximă dezvoltare, între 28 septembrie 1934 și 23 februarie 1935, a avut 58 membri. Stabilite în Pactul Societății Națiunilor, scopurile principale ale Societății erau prevenirea războiului prin securitate colectivă, dezarmarea, și rezolvarea disputelor internaționale prin negociere și arbitraj. Printre altele erau tratate și probleme precum condițiile de muncă, tratamentul corect a locuitorilor indigeni, traficul de persoane și a drogurilor, comercializarea armelor, sănătatea mondială, prizonierii de război, și protejarea minorităților din Europa.Vezi: Articolul 23 din , și Minority Rights Treaties (în engleză).
Filozofia diplomatică a Ligii Națiunilor a reprezentat o schimbare radicală a gândirii politice față de ultimele sute de ani precedenți. Societatea nu dispunea de forțe armate proprii, ci depindea de Marile Puteri pentru a-și pune în aplicare rezoluțiile, menținerea sancțiunilor economice pe care Societatea le impunea sau să i se ofere o armată pe care Societatea să o poată folosi când va fi necesar. Cu toate acestea, ezitau adesea să o folosească. Sancțiunile puteau, de asemenea, să nemulțumească membrii Societății, prin urmare nu se puteau conforma cu acestea. Când Societatea i-a acuzat pe soldații italieni că ținteau corturile medicale ale Crucii Roșii în timpul celui de-al Doilea Război Italo-Etiopian, Benito Mussolini a răspuns că „Societatea Națiunilor este extrem de eficientă atunci când ciripesc păsărelele, dar își pierde complet utilitatea atunci când atacă uliii”.
După o serie de succese și unele eșecuri din anii 1920, Liga s-a dovedit neputincioasă în fața agresiunii Puterilor Axei din anii 1930. Germania a părăsit Societatea Națiunilor, urmată apoi de Japonia, Italia, Spania și alții. Declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial a însemnat eșecul scopului principal al Societății, acela de a împiedica o nouă conflagrație mondială. Organizația Națiunilor Unite a înlocuit-o după sfârșitul războiului și a moștenit un număr de agenții și organizații fondate de Societate.
Originile Societății thumb|right|250px|O fișă comemorativă reprezentându-l pe președintele american Woodrow Wilson și „Originea Societății Națiunilor” Conceptul unei comunități pașnice a națiunilor datează încă din 1795, când în eseul Perpetual Peace: A Philosophical Sketch scris de Immanuel Kant, filosoful a subliniat crearea unei societăți a națiunilor care să controleze conflictele și să promoveze pacea între state.Skirbekk & Gilje 2001, p.288. În acesta, Kant susținea crearea unei comunități globale pașnice, nu în sensul să există un guvern mondial, dar în speranța că fiecare stat s-ar declara stat liber care să-și respecte cetățenii și să-și întâmpine vizitatorii străini ca pe semeni. O uniune a statelor libere va promova o societate mondială pașnică datorită acestei raționalizări, prin urmare poate exista o pace perpetuă legată de comunitatea internațională.
Cooperarea internațională pentru promovarea securității colective își are originea în Concertul European, care s-a dezvoltat în urma Războaielor napoleoniene în secolul XIX printr-o încercare de a menține status quo-ul între statele europene și să evite alte războaie.Reichard 2006, p. 9.Rapoport 1995, pp. 498–500. Această perioadă a cunoscut, de asemenea, o evoluție a dreptului internațional odată cu prima Convenție de la Geneva, înființând legi despre ajutorul umanitar pe timp de război și convențiile internaționale de la Haga din 1899 și 1907 care reglementează normele de război, precum și soluționarea pașnică a disputelor internaționale.Bouchet-Saulnier, Brav & Olivier 2007, pp. 14–134.Northedge 1986, p. 10.
Precursoarea Societății Națiunilor, Uniunea Interparlamentară (UIP), a fost formată de către activiștii pentru pace William Randal Cremer și Frederic Passy în 1889. Organizația activa la nivel internațional cu o treime din membrii parlamentului, în cele 24 de state care aveau parlamente și erau membre UIP până în 1914. Obiectivele sale au fost de a încuraja guvernele să își soluționeze diferendele internaționale prin mijloace pașnice și de arbitraj iar conferințele anuale au fost organizate pentru a ajuta guvernele să îmbunătățească procesul de arbitraj internațional. Organizarea UIP a constat într-un consiliu condus de un președinte care va fi ulterior preluată în organizarea Societății.
La începutul secolului XX, două blocuri-putere au apărut prin alianțele între Marile Puteri europene. Aceste alianțe au intrat în vigoare la începutul Primului Război Mondial, în 1914, implicând toate puterile majore europene în război. Acesta a fost primul război major din Europa între statele industrializate și pentru prima dată în Europa Occidentală când produsele industrializării (de exemplu, producția în masă) au fost folosite în război. Pierderile nemaiîntâlnite în urma războiului industrial au fost de opt milioane și jumătate de membrii morți ale serviciilor armate și 21 de milioane de răniți și aproximativ 10 milioane de civili morți.Bell 2007, pp. 15–17.Northedge 1986, pp. 1–2.
Până la sfârșitul conflagrației, în noiembrie 1918, războiului a avut un impact profund, afectând sistemele sociale, politice și economice ale Europei cauzând o traumă psihologică și psihică pe continent.Bell 2007, p. 16. Sentimentul anti-război a crescut în întreaga lume; Primul Război Mondial a fost descris ca fiind „războiul menit să pună capăt oricărui război”Archer 2001, p. 14.Northedge 1986, p. 1. iar cauzele posibile au fost investigate viguros. Cauzele descoperite cuprindeau cursa înarmării, alianțele, diplomația secretă și libertatea statelor suverane de a participa la război din propriul interes. Remediile percepute asupra acestora erau văzute ca fiind înființarea unei organizații internaționale a cărui scop principal era prevenirea unui viitor război prin dezarmare, diplomație deschisă, cooperare internațională, restricțiile privind dreptul la războaie și sancțiunile care au făcut războiul neatrăgător națiunilor.Bell 2007, p. 8.
În vreme ce Primul Război Mondial era în plină desfășurare, mai multe guverne și grupuri începuse inițierea unor planuri de a schimba modul în care relațiile internaționale se desfășurau cu scopul de a preveni repetarea războiului. Președintele Statelor Unite Woodrow Wilson și consilierul său, colonelul Edward M. House, au promovat cu entuziasm ideea unei Societăți ca un mijloc de a evita orice repetare a vărsării de sânge văzute în Primul Război Mondial, iar înființarea unei Societăți a fost un punct principal al celor paisprezece puncte pentru pace.Kawamura 2000, p. 135. Mai exact, punctul final stipula că „se va forma o asociație generală de națiuni în vederea creării de garanții mutuale de independență politică și de integritate teritorială a statelor mari și mici.”Bărbulescu 1975, p. 20.
Înainte de redactarea termenilor specifici ai păcii, Wilson a recrutat o echipă, condusă de colonelul House, pentru a compila orice informații considerate pertinente pentru evaluarea situației geopolitice din Europa. La începutul lunii ianuarie 1918, Wilson l-a chemat pe House la Washington iar cei doi au început să elaboreze într-un secret total, primul mesaj al Societății Națiunilor care a fost trimis la un Congres neavizat la 8 ianuarie 1918.Heckscher 1991, p. 470.
Planurile finale ale lui Wilson pentru Societate au fost puternic influențate de prim-ministrul sud-african, Jan Christiaan Smuts. În 1918, Smuts a publicat o serie de tratate intitulate The League of Nations: A Practical Suggestion. Conform biografiei scrise de F.S. Crafford despre Sumts, Wilson a adoptat „și ideile și stilul” lui Smuts.Crafford 1943, p. 141.
La data de 8 iulie 1919, Woodrow Wilson a revenit în Statele Unite și a lansat o campanie la nivel național cu scopul de a asigura sprijinul poporului american pentru intrarea țării SUA în Societate. La 10 iulie, Wilson a declarat în fața Senatului că „un nou rol și o nouă responsabilitate au revenit acestei mari națiuni pe care o onorăm și pe care cu toții dorim să o ridicăm la un nivel mai mare al serviciilor și realizărilor.” Discursul președintelui Wilson a fost primit cu răceală, mai ales de către republicani.Clements 1992, p. 189.
Conferința de Pace de la Paris a permis înființarea Societății Națiunilor (în , ) la data de 25 ianuarie 1919, având ca scop impunerea unei păcii ca urmare a Primului Război Mondial.Magliveras 1999, p. 8. Pactul Societății Națiunilor a fost scris de o comisie specială, iar Societatea a fost instituită în Partea I a Tratatului de la Versailles. La 28 iunie 1919,Magliveras 1999, pp. 8–12.Northedge 1986, pp. 35–36. 44 de state au semnat Pactul, inclusiv 31 de state care au participat la război alături de Antanta sau s-a alăturat acesteia în timpul conflagrației. În ciuda eforturilor lui Wilson de a organiza și promova Societatea, și pentru care primise Premiul Nobel pentru Pace în 1919,Levinovitz & Ringertz 2001, p. 170. Statele Unite ale Americii nu s-au alăturat Societății. Opoziția din senatul Statelor Unite ale Americii, în special din partea politicienilor republicanilor Henry Cabot Lodge și William E. Borah , împreună cu refuzul lui Wilson de face compromis, au asigurat că Statele Unite ale Americii nu vor aproba Pactul.
Societatea a ținut prima întâlnire a consiliului la Paris, pe 16 ianuarie 1920, la șase zile după intrarea în vigoare a Tratatului de la Versailles.Scott 1973, p. 51. În noiembrie, sediul central al Societății s-a mutat la Geneva, localitate în care s-a desfășurat, la 15 noiembrie 1920Scott 1973, p. 67., prima Adunare Generală, cu reprezentanți din 41 de state.
Limbi și simboluri Limbile oficiale folosite în cadrul Societății Națiunilor erau franceza, englezaBurkman 1995. și spaniola (din 1920). Societatea avea în vedere adoptarea limbii esperanto ca limbă de lucru și încuraja folosirea acesteia, însă niciuna din opțiuni nu a fost adoptată.Kontra et al. 1999, p. 32. În 1921, Lord Robert Cecil a propus introducerea limbii esperanto în școlile statelor membre și s-a cerut elaborarea unui studiu pe acest fapt.Forster 1982, p. 173. Când raportul a fost prezentat, doi ani mai târziu, se recomanda predarea limbii esperanto în școli, propunerea fiind acceptată de 11 delegații. Opoziția cea mai puternică a venit din partea delegatului francez Gabriel Hanotaux pentru a proteja limba franceză, argumentând că este deja limba internațională.Forster 1982, pp. 171–76. Datorită acestei opoziții, propunerea nu a fost adoptată.Forster 1982, p. 175.
În 1939, a apărut o emblemă semioficială: două stele cu cinci colțuri în cadrul unui pentagon albastru. Acestea simbolizau cele cinci continente și cele cinci rase globale. Deasupra și dedesubtul emblemei se afla numele în engleză (League of Nations), respectiv în franceză (Société des Nations).
Principalele instituții right|thumb|Palatul Națiunilor, Geneva, sediul central al Societății Națiunilor din 1929 pana la dizolvarea acesteia.
Principalele instituții structurale ale Societății au fost: Adunarea; Consiliul și Secretariatul Permanent (condus de Secretarul General și cu sediul la Geneva). Aceasta aveau două aripi importante în: Curtea Permanentă de Justiție Internațională și Organizația Internațională a Muncii. Pe lângă acestea, au existat mai multe agenții și comisii auxiliare.Northedge 1986, pp. 48, 66. Bugetul fiecărei instituții era alocat de Adunare (Societatea era sprijinită financiar de statele membre).