Bătălia de la Termopile (, Thermopylae, „Porțile fierbinți”) a fost o luptă care s-a dat între o alianță a unor polisuri (orașe-state) din Grecia Antică, condusă de regele Leonidas al Spartei și Imperiul Persan al lui Xerxes I. Bătălia a durat trei zile în timpul celei de-a doua invazii persane în Grecia, în același timp cu Bătălia de la Artemisium, în august sau septembrie 480 î.Hr., și a avut loc în trecătoarea Termopile. Invazia persană fusese pornită ca răspuns întârziat la înfrângerea suferită de perși în prima invazie, terminată cu victoria atenienilor în Bătălia de la Maraton din anul 490 î.Hr.. Zece ani mai târziu, Xerxes ridicase o armată uriașă pe care o trimisese, pe uscat și pe mare, să cucerească Grecia. Generalul atenian Temistocle a propus ca oștile alianței grecești să blocheze înaintarea armatei de uscat la Termopile și în același timp, flota persană urma să fie blocată în strâmtoarea Artemisium.

O armată a aliaților greci formată din aproximativ 7.000 de oameni a mărșăluit înspre nord ca să blocheze trecătoarea în vara anului 480 î.Hr. Armata persană a fost evaluată de sursele antice la peste un milion de oameni, dar astăzi se consideră a fi fost mult mai redusă: învățații avansează cifre diferite, dar aflate în intervalul 100.000 - 150.000. Persanii au ajuns la trecătoare la sfârșitul lui august sau începutul lui septembrie. Mult depășiți numeric, grecii au ținut piept perșilor timp de șapte zile (din care trei de luptă efectivă), până când ariergarda greacă a fost nimicită într-una din cele mai cunoscute încleștări finale ale istoriei. În timpul primelor două zile, mica armată condusă de regele Leonidas al Spartei a blocat singurul drum pe care armata persană putea avansa. După a doua zi, un localnic numit Ephialtes i-a trădat pe greci, arătându-le perșilor o cărare care ducea în spatele pozițiilor grecești. Dându-și seama că oamenii săi erau încercuiți, Leonidas a trimis înapoi grosul armatei grecești și a rămas pe loc să le acopere retragerea cu 300 de spartani, 700 de thespieni, 400 de tebani și probabil încă alte câteva sute. Aproape toți au fost uciși.

Temistocle era comandantul flotei grecești la Artemisium când a primit vestea că perșii cuceriseră strâmtoarea Termopile. Întrucât strategia inițială se baza pe blocarea perșilor în ambele puncte (Termopile și Artemisium), navele grecești s-au retras la Salamina. Perșii au invadat Beoția și apoi au capturat Atena, care între timp fusese evacuată. Dorind o victorie decisivă asupra flotei persane, aliații au atacat-o la Salamina, la sfârșitul anului 480 î.Hr. și au câștigat. Temându-se să nu fie prins în capcană în Europa, Xerxes și-a retras grosul armatei în Asia, lăsându-l pe Mardonius să termine cucerirea Greciei. În anul următor, armata de uscat persană a fost învinsă în Bătălia de la Plateea, invazia persană în Grecia fiind oprită.

Scriitorii antici și contemporani au folosit bătălia de la Termopile ca un exemplu al forței unei armate patriotice formate din oameni liberi în lupta de apărare a propriului teritoriu. Reușita apărătorilor de la Termopile reprezintă un exemplu al avantajelor pe care le oferă pregătirea, echipamentul și folosirea terenului împotriva unei armate superioare în număr, și a devenit un simbol al curajului în fața unor sorți neprielnici.

Surse documentare

Principala sursă pentru Războaiele greco-persane este istoricul grec Herodot, denumit și „părintele Istoriei”. Acesta s-a născut în 484 î.Hr. în Halicarnas, Asia Mică (pe atunci sub stăpânire persană) și a scris lucrarea „Historiai” între anii 440-420 î.Hr. încercând să regăsească originile războaielor, care la vremea respectivă aparțineau încă istoriei recente (războaiele au luat sfârșit în 450 î.Hr.). Abordarea lui Herodot era cu totul nouă, și, cel puțin pentru societatea occidentală, el pare să fi inventat istoria ca știință, așa cum o percepem acum. După cum spune Holland: „Pentru prima oară, un cronicar s-a hotărât să caute originile unui conflict în dovezi pe care le putea verifica personal și nu într-un trecut atât de îndepărtat încât era deja trecut în legendă, nici în toanele și dorințele vreunui zeu, nici în credința vreunui popor că era voia sorții”.Holland, pp. xvi-xvii.

Câțiva dintre istoricii antici care i-au urmat, deși urmând calea deschisă de Herodot, l-au criticat, primul dintre aceștia fiind Tucidide.Thucydides, History of the Peloponnesian War, d.ex. I, 22Finley, p. 15. Cu toate acestea, Tucidide a început propria sa scriere despre istorie cu momentul la care Herodot se oprise (la asediul din Sestos); Finley crede că prin aceasta dădea de înțeles că „nu mai era nevoie să mai discute odată acele evenimente”. Plutarh l-a criticat pe Herodot în eseul său „Despre răutatea lui Herodot”, descriindu-l ca „Philobarbaros” (prieten al barbarilor) pentru că nu-l considera suficient de filo-grec. Acest lucru poate sugera că Herodot reușise destul de bine să fie obiectiv în scrierea lui.Holland, p.xxiv. Opiniile împotriva lui Herodot au fost perpetuate până în perioada Renașterii, deși lucrările sale continuau să fie citite. Începând cu secolul al XIX-lea, reputația sa a fost în mare măsură reabilitată datorită descoperirilor arheologice care au confirmat în repetate rânduri versiunea sa asupra evenimentelor.Holland, p. 377. În prezent, opinia generală este că Herodot a reușit o realizare remarcabilă cu "Historiai", dar o parte a amănuntelor (în special mărimea armatelor și datele) ar trebui privită cu scepticism. Cu toate acestea, unii dintre istoricii contemporani cred că Herodot a inventat cea mai mare parte a versiunii sale.Fehling, pp. 1-277.

Istoricul sicilian Diodorus Siculus, scriind „Bibliotheca Historica” în secolul I î.Hr., oferă la rândul său o relatare a războaielor medice, în parte dezvoltată din lucrarea înaintașului său, istoricul grec Ephorus. Această versiune este destul de asemănătoare cu cea a lui Herodot.Diodorus XI, 28–34, Războaiele sunt descrise cu mai puține detalii și de către alți istorici antici ca Plutarh, Ctesias din Knidos, sau sunt menționate de către alți autori, cum ar fi dramaturgul Eschil. Unele dovezi arheologice (ca de exemplu Coloana Șerpilor) susțin și ele unele amănunte specifice descrise de Herodot.Notă la Herodot IX, 81

Cadrul istoric Orașele-stat Atena și Eretria sprijiniseră eșuată împotriva Imperiului Persan al lui Darius I între 499 și 494 î.Hr. Imperiul Persan era încă relativ tânăr și expus revoltelor din partea popoarelor cucerite.Holland, pp. 47-55 Mai mult, Darius însuși era un uzurpator și și-a dedicat un timp îndelungat potolirii revoltelor iscate împotriva domniei sale. Revolta Ioniană amenințase integritatea imperiului său și Darius a jurat să-i pedepsească pe cei implicați (mai ales pe cei care nu-i erau deja supuși).Herodot V, 105 În același timp, această revoltă i-a oferit pretextul să încerce extinderea imperiului asupra Greciei antice împărțită în orașe-stat.Holland, 171-178 O expediție preliminară condusă de în 492 î.Hr., menită să pregătească invazia terestră asupra Greciei, recucerise Tracia și forțase Macedonia să devină regat vasal Persiei.Herodot VI, 44

În anul 491 î.Hr. Darius a trimis soli în toate cetățile-stat grecești cerând un dar de „pământ și apă”, în semn de supunere către el.Holland, pp178-179 Majoritatea orașelor Greciei s-au grăbit să-i facă pe plac având încă în minte demonstrația de forță oferită de persani cu un an înainte. În Atena în schimb, trimișii lui Darius au fost duși în fața judecătorilor și apoi executați prin aruncare într-o groapă; în Sparta au fost pur și simplu aruncați într-un puț. Astfel și Sparta intra efectiv în război cu Persia.Herodot VII, 133

Ca răspuns, Darius a adunat o armată amfibie comandată de amiralul Datis și generalul Artaphernes în 490 î.Hr. cu care a atacat insula Naxos, apoi primind supunerea celorlalte insule din arhipelagul Cicladelor. Armata a avansat apoi spre Eretria pe care a asediat-o și a distrus-o.Herodot VI, 101 La urmă, persanii s-au deplasat înspre Atena, acostând în golful unde li s-a opus o armată ateniană (completată și cu un contigent trimis de Plateea) mult inferioară numeric). Bătălia de la Maraton care a urmat a fost câștigată de atenieni printr-o victorie strălucită, iar armata persană s-a retras în Asia.Herodot VI, 113

După campania ratată din anul 490 î.Hr., Darius a început să strângă o nouă armată uriașă cu care să cucerească întreaga Grecie. În 486 î.Hr. însă, supușii săi din Egipt s-au răsculat, ceea ce l-a făcut să amâne expediția către Grecia.Holland, p203 Darius a murit în timp ce se pregătea pentru marșul către Egipt, și tronul i-a revenit fiului său, Xerxes I.Holland, p206 Xerxes a strivit revolta egiptenilor și a continuat pregătirile pentru invazia Greciei.Holland, pp208-211 Gândită ca o campanie totală, era nevoie de timp pentru planificare, strângerea proviziilor și recrutarea soldaților. Xerxes a hotărât să construiască un pod peste Hellespont care să permită trecerea armatei de uscat și să sape un canal de-a curmezișul istmului Muntelui Athos (o flotă persană fusese distrusă în 492 î.Hr. încercând să ocolească promontoriul). Ambele planuri erau foarte ambițioase, și dacă le-ar fi înfăptuit, perșii ar fi trecut înaintea tuturor popoarelor acelor vremi.Holland, pp213-214 La începutul lui 480 î.Hr. pregătirile erau terminate, și armata adunată de Xerxes la Sardis a mărșăluit spre Europa, trecând Hellespontul pe două poduri de pontoane.VII, 35

Atenienii se pregătiseră și ei de război cu perșii - în 482 î.Hr. au hotărât, sub conducerea arhistrategului Temistocle să construiască o flotă puternică de trireme, cu care să înfrunte dușmanul.Holland, p217-223 Cum atenienii nu aveau o armată suficient de puternică să lupte și pe mare și pe uscat, pentru a face față persanilor era nevoie de o alianță a orașelor-stat grecești. În 481 î.Hr. Xerxes și-a trimis solii în Grecia cerând pământ și apă lăsând la o parte cu bună știință Atena și Sparta.Herodot VII, 32 Alianța începu să se închege așadar în jurul celor două orașe-stat. Un congres s-a întâlnit la Corint în toamna târzie a lui 481 î.Hr.Herodot VII, 145 și alianța orașelor-stat grecești luă ființă. Alianța avea puterea de a trimite emisari care să ceară ajutor și să trimită trupe din partea statelor membre către puncte defensive stabilite prin consens. Înfăptuirea acestei alianțe era un lucru extraordinar pentru Grecia antică dezbinată, cu atât mai mult cu cât multe dintre orașele-stat care intrau în componența ei erau în război unele cu altele.Holland, p226

Congresul s-a ținut din nou în primăvara lui 480 î.Hr. O delegație tesaliană a propus ca forțele aliate să se adune în îngusta vale Tempe, la granița Tesaliei și astfel să țină în loc oastea lui Xerxes.Holland, pp248–249 O armată de 10.000 de hopliți a fost trimisă acolo, pe unde credeau că vor trece perșii. Ajunși acolo însă, au fost avertizați de Alexandru I, regele Macedoniei, că valea putea fi ocolită prin trecătoarea Sarantoporo. La auzul acestor vești și a faptului că armata lui Xerxes era uriașă, grecii s-au retras.Herodot VII, 173 La puțin timp după aceea au aflat că perșii trecuseră Hellespontul.

O altă strategie fu propusă de Temistocle aliaților. Calea către Grecia de sud (Beoția, Attica și Peloponezul) l-ar fi obligat pe Xerxes să treacă prin foarte îngusta trecătoare de la Termopile, foarte ușor de apărat de hopliții greci, în ciuda numărului mare de perși. Mai mult, ca să-i împiedice pe dușmani să ocolească trecătoarea pe mare, flotele ateniene și aliate puteau bloca strâmtoarea Artemisium. Acest plan dublu a fost adoptat de congres.Holland, pp255-257 Ca măsură de precauție, orașele peloponeziace și-au făcut planuri secundare pentru apărarea istmului Corint (dacă perșii ar fi ajuns acolo), în timp ce femeile și copiii din Atena au fost evacuați în orașul peloponeziac Troezen.Herodot VIII, 40

Preludiul