Anatomia vegetală (derivată din greaca ana - prin și tomein - tăiere) sau fitotomie este studiul structurilor interne ale plantelor. Este o ramură a anatomiei generale și a studiilor botanice, care a fost descoperită și dezvoltată în secolul XVII, de către Nehemiah Grew, considerat părintele anatomiei vegetale.Raven, P. H.; Evert, R. F. and Eichhorn, S. E. (2005) Biology of Plants (7th edition) W. H. Freeman, New York, page 9, În epoca contemporană, anatomia vegetală este studiată frecvent la nivel celular și tisular în microscopie.Evert, Ray Franklin and Esau, Katherine (2006) Esau's Plant anatomy: meristems, cells, and tissues of the plant body - their structure, function and development Wiley, Hoboken, New Jersey, page xv ,

250px|thumb|right|Nehemiah Grew: Anatomia Plantelor pg. 61

Scurt Istoric Prin jurul anului 300 î.Hr. Teofrast a scris o serie de tratate implicând plante, dintre care două sau recuperat, cercetarea plantelor sau istoria plantelor (Περὶ φυτῶν ἱστορία) și despre cauzele plantelor (Περὶ φυτῶν αἰτιῶν). În aceste lucrări, a dezvoltat idea morfologiei și clasificării plantelor, detaliind și despre anatomia generală vegetală macroscopică și folosințele medicale a plantelor în antichitate.

Un medic și botanist elvețian, Gaspard Bauhin, a introdus nomenclatura binomială (sistemul de numire a speciilor cu două nume, bazate pe genus și nume proprii de identificare) în taxonomia plantelor. El a publicat „Pinax theatri botanici” în 1596, fiind prima lucrare care a folosit convenția pentru denumirea speciilor. Criteriile sale de clasificare includeau relațiile naturale sau „afinitățile”, care în multe cazuri erau structurale.

250px|thumb|right|Nehemiah Grew Totuși, sfârșitul secolului al XVII-lea a marcat nașterea anatomiei vegetale și integrarea sa în științe universale. Medicul și microscopistul italian Marcello Malpighi a fost unul dintre cei doi fondatori recunoscuți ai anatomiei vegetale. În 1671, a publicat lucrarea sa Anatomia Plantarum, primul avans semnificativ în fiziogamia plantelor de la Aristotel. Celălalt întemeietor și cel mai bine recunoscut a fost medicul britanic Nehemiah Grew. El a publicat „O idee de istorie filosofică a plantelor” în anul 1672. Lui Grew îi se atribuie recunoașterea celulelor vegetale, deși le-a numit „vezicule” și „vezici”. El a identificat și descris corect organele plantelor (florile) și componentele acestora.

În secolul al XVIII-lea, Carl Linnaeus a stabilit taxonomia bazată pe structură, iar primele sale lucrări au fost despre anatomia plantelor. Deși nivelul structural exact care trebuie considerat a fi valid din punct de vedere științific pentru comparare și diferențiere s-a schimbat odată cu dezvoltarea cunoștințelor, principiile de bază au fost stabilite de Linnaeus. El și-a publicat opera de capodopera, Species Plantarum, în 1753.

În 1813, botanistul elvețian Augustin Pyrame de Candolle a publicat lucrarea sa „Théorie élémentaire de la botanique”, în care susținea că anatomia plantelor, nu fiziologia, ar trebui să fie singura bază pentru clasificarea plantelor. Folosind o bază științifică, el a stabilit criterii structurale pentru definirea și separarea genurilor de plante. În 1830, Franz Meyen a publicat „Phytotomie”, prima analiză cuprinzătoare a anatomiei plantelor. Citologie 250px|thumb|right|Vârful unei rădăcini sub microscop 300px|thumb|right|Celule de cloroplast observate în specia Mnium stellare În 1802, botanistul francez Charles-François Brisseau de Mirbel a publicat Traité d'anatomie et de physiologie végétale (Tratat de anatomie și fiziologie a plantelor) stabilind începuturile științei citologiei plantelor.În 1812, Johann Jacob Paul Moldenhawer a publicat Beyträge zur Anatomie der Pflanzen, descriind studii microscopice ale țesuturilor plantelor.

Un botanist germano-polonez, Eduard Strasburger, a descris procesul mitotic din celulele vegetale și a demonstrat în continuare că noi nuclee celulare pot apărea doar prin diviziunea altor nuclee preexistente. Lucrarea sa „Studien über Protoplasma” a fost publicată în 1876. Gottlieb Haberlandt, un botanist german, a studiat fiziologia plantelor și a clasificat țesuturile vegetale în funcție de funcție.Pe această bază, în 1884, a publicat „Physiologische Pflanzenanatomie” (Anatomia fiziologică a plantelor), în care a descris douăsprezece tipuri de sisteme tisulare (absorbtive, mecanice, fotosintetice etc.).

Anatomie vegetală modernă Paleobotaniștii britanici Dunkinfield Henry Scott și William Crawford Williamson au descris structurile plantelor fosilizate la sfârșitul secolului al XIX-lea. Studiile lui Scott în botanică fosilă au fost publicate în 1900.

Urmând lucrarea lui Charles Darwin, Originea speciilor, un botanist canadian, Edward Charles Jeffrey, care studia anatomia comparată și filogenia diferitelor grupuri de plante vasculare, a aplicat teoria la plante folosind forma și structura plantelor pentru a stabili o serie de linii evolutive. El a publicat lucrarea sa Anatomia plantelor lemnoase în 1917.

Dezvoltarea anatomiei comparative a plantelor a fost condusă de botanista britanică Agnes Arber. Ea a publicat Water Plants: A Study of Aquatic Angiosperms în 1920, Monocotyledons: A Morphological Study în 1925 și The Gramineae: A Study of Cereal, Bamboo and Grass în 1934. După cel de-al Doilea Război Mondial, Katherine Esau a publicat „Anatomia plantelor” (1953), care a devenit manualul definitiv despre structura plantelor în universitățile nord-americane și în alte țări; lucrarea era încă tipărită în 2006. A continuat cu „Anatomia plantelor cu semințe” în 1960.

Anatomia vegetală în România

Prima lucrare de anatomie vegetală în limba română este Manual de Istorie Naturală scris de L. Szabo în anul 1837. În lucrare se încearcă crearea unei terminologii botanice românești.În 1867 D.Brândză demonstrează că celula apicală reprezintă unitatea funcțională și constantă a meristemelor apicale. În 1880 A. Fătu publică primul manual românesc de botanică având titlul de Elemente de botanică. A. Chețianu în 1891 în Transilvania își elaborează teza sa de doctorat cu titlul Date despre cunoașterea speciei Ruppia transilvanica În această lucrare, autorul oferă pentru prima dată informații despre structura plantelor. În 1939 M. Gușuleac demonstrează că fructul ia naștere după fecundațe din gineceu și că la formarea sa mai participă în proporții diferite și celelalte părți florale. În funcție de tipul de gineceu din care s-au format, Gușuleac deosebește trei tipuri de fructe: apocarpe, sincarpe și apcarpoide. Lucrări în domeniul anatomiei plantelor au mai avut: I.T. Tarnavschi, Marin Andrei.

Bibliografie

Ceaușescu I., Mohan Gh., Din viața si opera marilor biologi, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1977 Mohan G., Gavrilă L., Ardelan A., Pârvu C., Istoria biologiei în date, Editura All, 1996

Categorie:Anatomie vegetală