Folclorul românesc reprezintă totalitatea creațiilor artistice, literare, muzicale, plastice etc., a obiceiurilor și a tradițiilor populare românești.Sintagma se referă și la producțiile etniilor vorbitoare de limba română în toate dialectele ei (majoritar dacoromân, dar și aromân, meglenoromân și istroromân), semnalate în interiorul granițelor românești.
Cercetarea folclorului românesc Etimologie Termenul de „folclor” la mijlocul secolului al XIX-lea, în anul 1846, datorită arheologului englez William John Thoms (1803-1885), care a propus noul cuvânt , prin asocierea cuvintelor „folk”= curent popular și „lore”= înțelepciune orientată către un subiect aparținând surselor tradiționale.
Culegători de folclor Primul culegător de basme, snoave, proverbe si zicători ale românilor a fost Petre Ispirescu (1830-1887).
Alte nume importante Ion Pop Reteganu, Ovid Densușianu, Dimitrie Gusti, Constantin Brăiloiu, Sabin Drăgoi, Lucian Blaga , Vasile Voiculescu.
Bogdan Petriceicu Hașdeu (1838-1907), a stabilit principiile clasificării specifice a transmisiei orale plecând de la caracteristicile modului de exprimare, identificând genul poetic al creațiilor orale – aforistic, narativ – dar și încadrând lucrările culese unor perioade anume ale vieții omului: copilăriei, maturității sau bătrâneții.
Caracteristicile folclorului
Caracterul oral (transmiterea pe cale orală, de la om la om, dintr-un loc în altul, de la o generație la alta). Caracterul anonim. (chiar dacă inițial este cunoscut numele celui care creează, comunitatea își însușește creația, o adaptează și o transformă, iar numele creatorului se pierde). Caracterul tradițional (marea capacitate de conservare a structurilor genuine arhetipale, sub influența factorilor externi). Caracterul colectiv (ceea ce a fost creat este preluat de colectivul din care face parte creatorul său). Caracterul sincretic (îmbinarea dintre text, muzică și joc). Caracterul evocativ. (asigură permanența tradiției), caracterul estetic (mijloc de afirmare culturală a comunităților etnice pe plan local, zonal, național și internațional). Caracterul utilitar (rolul de servire a unor interese comunitare ori personale).
Zone folclorice
Cu ajutorul folclorului se poate reconstitui viața poporului cu universul obiceiurilor, într-o anumită etapă a dezvoltării lui.
Cele mai importante zone folclorice din România sunt Crișana, Banat, Țara Moților, Țara Oașului, Dobrogea, Moldova, Bucovina, Oltenia, Argeș, ținutul Mehedinți și zona Harghita. Note
Categorie:Cultura României Categorie:Românism
Bibliografie
Bârlea, Ovidiu (1981, 1983). Folclorul românesc (două volume), Editura Minerva, București Călinescu, George (1964). Arta literară în folclor, în Istoria literaturii române, vol. I (pag. 200-229), Editura Academiei, București Oprea, Gheorghe (2002). Folclorul muzical românesc, Editura Muzicală, București. ISBN 978-973-42-0304-8 Ciuchindel, C. (1990). Folclor vechi românesc, Editura Minerva, 1990 Chițimia, Ion Constantin, Folclorul românesc în perspectivă comparată, Editura Minerva, 1971 Devis, Grebu (2016).Culori și Tradiții în Folclorul Românesc,Editura Sian Books. Aneta, Micle (1996). Mimic și dramatic în folclorul bihorean,Editura Biblioteca Revistei Familia. Lectură suplimentară Istoria folcloristicii românești, Ovidiu Bîrlea, Editura enciclopedică română, 1974 Folcloristica română: evoluție, curente, metode, Gheorghe Vrabie, Editura pentru Literatura, 1968 Folcloriști și folcloristică românească, Ion C. Chițimia, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1968
Vezi și Tradiții românești
Legături externe Teologie si spiritualitate ortodoxa in folclorul roman, 20 februarie 2008, George Alexe, CrestinOrtodox.ro
Categorie:Cultura României Categorie:Românism