Istoria Rusiei, 1682-1796

Petru cel Mare și Imperiul Rus

Petru cel Mare, fiul din a doua căsătorie al țarului Alexei I, a fost la început îndepărtat de cercurile puterii, date fiind luptele pentru controlul tronului dintre facțiunile de la Curtea Imperială. Țarul Alexei a fost urmat pe tron de fiul din prima sa căsătorie, Feodor al III-lea, un băiat bolnăvicios, care a murit în 1682. Petru a devenit co-țar cu fratele lui vitreg, Ivan al V-lea. În realitate, sora lor, Sofia, deținea toată puterea. Ea a condus țara ca regent, în vreme ce tânărului Petru i se permitea să participe la jocurile de război din cartierul străinilor din Moscova. Aceste experiențe ale copilăriei i-au inspirat viitorului țar interesul pentru cunoașterea tehnicilor și tehnologiilor militare occidentale, în special în ingineria militară, redincioase, să împiedice un complot care încerca să o încoroneze pe Sofia ca țarină. Când co-țarul Ivan a murit în 1696, Petru a rămas

Războiul a dominat cea mai mare parte a domniei lui Petru cel Mare. La început, Petru a încercat să asigure securitatea graniței sudice amenințată de tătări și de Imperiul Otoman. Campania sa de cucerire a forțareței-port de la Marea de Azov a eșuat la început. După ce armata a fost dotată cu primele corăbii de luptă, Petru a cucerit portul Azov în 1696. Pentru a continua războiul cu turcii, Petru a călătorit în Europa în căutare de alaiați. A fost primul țar care a făcut o asemenea călătorie. La început, Petru a vizitat Brandenburgul, Olanda, Anglia și Sfântul Imperiu Roman în timpul a ce s-a numit Marea Misiune Diplomatică. Petru a învățat foarte multe lucruri noi și a angajat sute de specialiști occidentali. Această călătorie a fost scurtată de complotul pus la cale de sprijinitorii Sofiei, care au încercat să o pună pe aceasta pe tronul imperial, tentativă zdrobită de credincioșii țarului rămăși în țară. Petru, reîntors în țară, a ordonat torturarea și uciderea a sute de complotiști, trupurile lor mutilate fiind expuse în locuri publice, ca avertisment pentru viitor.

Petru nu a reușit în tentativa de creare a unei alianțe europene antiotomane, dar în timpul călătoriei a găsit puteri interesate în declanșarea unui război împotriva Suediei, la vremea aceea o mare putere nord-europeană. Considerând că are o șansă să-și croiască drum către Marea Baltică, Petru a făcut pace cu Imperiul Otoman în 1700, după care a atacat portul Narva de la Golful Finic. Tânărul rege suedez Carol al XII-lea și-a reconfirmat talentul militar, zdrobind armatele rusești. Din fericire pentru Petru, suedezii nu au contraatacat, implicându-se într-o serie de războaie pentru ocuparea tronului Poloniei. În acest timp, Petru a ridicat o nouă armată echipată și antrenată după modelele occidentale. Când armatele celor două state s-au ciocnit din nou în 1709 la Poltava, suedezii au fost înfrânți. Cand regele Carol a căutat scăparea pe teritoriul otoman, Petru a redeschis ostilitățile cu turcii. În 1711, tarul a fost de acord să retrocedeze portul Azov. Marele război nordic, în ciuda victoriei de la Poltava, a continuat până în 1721, când Suedia a fost de acord să semneze Pacea de la Nystad. Prin acest tratat, Rusiei i se recunoștea dreptul de a stăpâni teritoriile baltice pe care le cucerise: Livonia, Estonia și Ingria. Datorită victoriilor și achizițiilor teritoriale, Petru a reușit să deschidă o cale directă de acces a Rusiei către Europa Occidentală. Pentru a sărbători această realizare, Petru s-a proclamat împărat, iar titulatura oficială a țării a fost schimbată în Imperiul Rus în 1721.

Petru a reușit să cucerească noi teritorii și să transforme țaratul în Imperiul Rus printr-o serie de măsuri importante. El a pus bazele flotei militare ruse, a reorganizat armata terestră conform modelelelor occidentale, a reformat administrația imperială și a mobilizat pentru scopurile militare toate resursele financiare și umane ale Rusiei. În timpul domniei lui Petru, în armată au fost înrolați soldați profesioniști care efectuau servicul militar pe toată durata vieții, soldele fiindu-le plătite din banii publici. Nobililor imperiului li s-a impus să aleagă între serviciul în corpul ofițeresc pentru noua armată, sau în administrația de stat, slujbe pe care erau obligați să le presteze pe toată durata vieții. În 1722, Petru a introdus Lista rangurilor, în care era determinată poziția și statutul unei persoane în conformitate mai degrabă cu serviciile oferite țarului decât cu noblețea nașterii și vechime familiei aristocratice. În conformitate cu noile reguli introduse de împărat, chiar și oamenii de rând puteau urca pe scara socială și puteau fi înnobilați.

Petru a reorganizat și structura guvernului la fel de profund cum o făcuse și în cazul armatei. Vechile prokazuri au fost înlocuite cu ministere moderne, iar pentru coordonarea politicii guvernamentale a fost înființat un Senat. Reformarea organelor locale ale puterii a avut mai puțin succes, dar schimbările introduse le-a permis guvernelor locale să colecteze taxe și impozite și să mențină ordinea. O parte importantă a reformei guvernamentale a fost încorporarea parțială a Bisericii Ortodoxe Ruse în structura administrativă a țării. Petru a abolit patriarhatul și l-a înlocuit cu un corp colectiv de conducere, Sfântul Sinod, având în frunte un funcționar al statului.

Petru a reușit să tripleze veniturile bugetare printr-o mulțime de taxe și prin mai buna colectare a acestora. El a introdus un impozit pe cap de om ("capitație"), pentru toți bărbătii cu excepția clerului și aristocraților, ca și o mulțime de taxe indirecte pe alcool, sare și chiar și pe bărbi. Pentru asigurarea cu uniforme și cu arme a armatei, Petru a dezvoltat industriile textilă și metalurgică folosind munca iobagilor. Petru a dorit să asigure Rusiei tehnologii, instituții, învățământ și idei europene. El a impus bărbaților de origine nobile să se instruiască în stil occidental, a înființat școlile primare în care se învățău bazele aritmeticii, scrisul și cititul. A înființat Acedemia Rusă de Știință chiar înainte de moartea sa din 1725. A recomandat adoptarea modei vestimentare, gustului pentru artele și obiceurile occidentale. Rezultatul a fost adâncirea prăpastiei dintre nobilime și marea masă a populației rusești. Cea mai bună ilustrare a măsurilor coercitive, a sprijinului pentru "occidentalizare" și pentru despărțirea de vechile tradiții a reprezentat-o inițierea în 1703 a construcției noii capitale cu aspect occidental, Sankt Peterburg. Orașul a fost construit pe malul Golfului Finlandei, în noile teritorii cucerite de la Suedia.

Domnia lui Petru cel Mare a ridicat problema "înapoierii" Rusiei prin comparație cu stadiul de dezvoltare a țărilor din Europa Occidentală, ca și problema oportunității adoptării măsurilor reformatoare. În secolul al XIX-lea, se dezbătea public corectitudinea măsurilor pentru deschiderea Rusiei către occident sau a reformelor inițiate de Petru cel Mare, care părea multora o violare a tradițiilor naturale ale Rusiei.

Epoca revoluțiilor de palat

Petru a schimbat legile de succesiune la tron după ce și-a ucis propriul fiu, Alexei, care se opunea reformelor și care servea pe post de catalizator al grupurilor antireformatoare. Noua lege prevedea că țarul își poate alege propriul succesor. Petru nu a reușit să facă asta în propriul caz mai înainte de a muri în 1725. În deceniile care au urmat, lipsa unor legi clare de succesiune a lăsat monarhia deschisă la intrigi, comploturi, lovituri de stat și contralovituri de stat. Începând din acel moment, factorul crucial al ocupării tronului a devenit sprijinul acordat de trupele de elită care asigurau paza palatului imperial din St. Petersurg.

După moartea lui Petru, soția lui, Ecaterina I, a ocupat tronul. După moartea ei din 1737, nepotul lui Petru cel Mare, Petru al II-lea, a fost încoronat țar. În 1730, Petru al II-lea a murit din cauza variolei, iar Anna Ivanovna, una dintre fiicele lui Ivan al V-lea, (cel care fusese co-țar cu Petru cel Mare), s-a urcat pe tronul imperial. Clica de nobili care i-au asigurat țarinei ascensiunea a încercat să-i impună anumite condiții. În lupta ei împotriva acestor restricții, Anna a avut sprijinul acelei părți a nobilimii care se temea mai mult de oligarhie decât de autocrație. Principiul autocratic de conducere a avut tot timpul, indiferent de luptele haotice pentru putere, un sprijin puternic din partea majorității aristocrației ruse.

Anna a murit în 1740, iar nepotul ei minor a fost proclamat țar ca Ivan al VI-lea. După mai multe lovituri de palat, până in cele din urmă, tânărul țar a fost înlocuit cu fiica lui Petru cel Mare, Elisabeta (1741-1762). În timpul domniei lui Elisabeta, care a fost mult mai eficientă decât cele ale predecesorilor ei imediați, a început "occidentalizarea" culturii Rusiei. Printre evenimentele culturale notabile s-au numărat înființarea Universității din Moscova (1755) și a Academiei de Arte Frumoase (1757) ca și apariția primului om de știință de talie mondială, Mihail Lomonosov.

În timpul domniei succesorilor lui Petru cel Mare, Rusia a început să joace un rol mult mai activ în afacerile europene. Din 1726 până în 1761, Rusia a fost aliată cu Austria împotriva Imperiului Otoman, care era la rândul lui sprijinit de Franța. În războiul polonez de succesiune, (1733-1735), Rusia și Austria au blocat candidatura franceză la tronul Poloniei. În urma unui război costisitor împotriva Imperiului Otoman, Rusia a recucerit portul Azov. Cea mai mare implicare a Rusiei în afacerile europene a apărut în timpul războiul de șapte ani (1756-1763), ale cărui lupte s-au dat pe trei continente între Marea Britanie și Franțași numeroșii aliați aflați de ambele părți. În acest război, Rusia a rămas aliata Austriei, care în schimb s-a aliat cu Franța împotriva Regatului Prusiei. În 1760, armatele Rusiei au ajuns la porțile Berlinului. Elisabeta a murit în 1762, succesorul acesteia, Petru al III-lea, a aliat țara cu Prusia condusă de regele Frederick cel Mare.

Petru al III-lea a avut o domnie scurtă și lipsită de popularitate. Deși era unul dintre nepoții lui Petru cel Mare, tatăl lui a fost duce de Holstein-Gottorp, Petru al III-lea fiind crescut în mediul luteran german. De aceea, rușii îl considerau un străin. Petru al III-lea nu a făcut nici un secret din disprețul pentru toate tradițiile rusești. El a creat resentimente puternice în rândurile unor pături largi ale populație, impunând modelul prusac de pregătire militară, lipsindu-și armata de sadisfacția unei victorii militare importante datorită alianței neașteptate cu Prusia și atacând Biserica Ortodoxă Rusă. Folosindu-se de nemulțumirile populației și temându-se pentru propria poziție, soția lui Petru, Ecaterina, și-a detronat soțul printr-o nouă lovitură de palat. Amantul țarinei, Alexei Orlov, l-a asasinat după aceasta pe țarul detronat, astfel încât văduva a fost proclamată împărăteasă în 1762 sub numele Ecaterina a II-a, Împărăteasa Rusiei.

Maturizarea Imperiului Rus și continuarea expansiunii teritoriale în timpul Ecaterinei cea Mare