Războiul de Iarnă (cunoscut și ca Războiul Sovieto-Finlandez sau Războiul Ruso-Finlandez) a izbucnit în momentul în care Uniunea Sovietică a atacat Finlanda la 30 noiembrie 1939, trei luni după izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial. Drept consecință, Uniunea Sovietică a fost exclusă din Liga Națiunilor la 14 decembrie. Iosif Vissarionovici Stalin, conducătorul statului sovietic, se așteptase să cucerească întreaga țară până la sfârșitul anului, dar rezistența finlandeză a zădărnicit toate planurile sovieticilor, deși aceștia din urmă își depășeau numeric inamicii în proporție de 3 la 1. Finlanda a rezistat până în martie 1940, când țara a fost obligată să semneze un tratat de pace prin care ceda agresorului sovietic aproximativ 10 % din teritoriul național și cca 20 % din capacitățile sale industriale.
Rezultatele războiului au fost confuze. Deși până în cele din urmă forțele sovietice au reușit să străpungă apărarea finlandeză, nici finlandezii, nici sovieticii nu au terminat războiul fără a fi puternic afectați. Pierderile sovietice au fost extrem de mari, iar statutul internațional al țării a avut de suferit. Chiar mai rău, capacitatea de luptă a Armatei Roșii a fost pusă sub semnul întrebării, un fapt care a contribuit din plin la luarea deciziei lui Hitler pentru Operațiunea Barbarossa (atacarea Uniunii Sovietice). Forțele sovietice nu și-au îndeplinit obiectivele inițiale (cucerirea Finlandei), reușind numai să ocupe teritorii în zona lacului Ladoga. Suveranitatea Finlandei a fost salvată și, în plus, țara a câștigat un uriaș capital de simpatie internațională.
Tratatul de pace de la 15 martie a oprit preparativele franco-britanice de trimitere de ajutoare Finlandei prin nordul Scandinaviei (Campania aliată din Norvegia) și a stânjenit, de asemenea, accesul Germaniei naziste la rezervele de minereu de fier suedez. Invaziile germane ale Danemarcei și Norvegiei de la 9 aprilie 1940 (Operațiunea Weserübung) au îndreptat atenția mondială către luptele pentru controlul Norvegiei.
Războiul de Iarnă (talvisota în limba finlandeză) a fost un dezastru militar pentru Uniunea Sovietică. Stalin a tras învățămintele necesare din acest eșec și și-a dat seama că trebuia renunțat la controlul politic asupra Armatei Roșii. După încheierea războiului cu Finlanda, Kremlinul a inițiat un proces de reinstalare a ofițerilor de carieră în funcțiile militare de conducere și a trecut la modernizarea forțelor armate, hotărâri inevitabile care ar fi permis sovieticilor să reziste unui atac german.
Fundalul istoric thumb|left|300px|Linia Mannerheim de-a lungul căreia s-au dus cele mai dure lupte din timpul războiului sovieto-finlandez. De-a lungul istoriei sale, Finlanda a făcut parte multă vreme din Regatul Suedez, după care a fost cucerită de Imperiul Rus în 1808. Finlanda a fost transformată într-un stat-tampon autonom care ar fi trebuit să protejeze capitala rusă Sankt Petersburg. După revoluția care i-a adus pe bolșevici la putere în Rusia, Marele Principat al Finlandei și-a proclamat independența pe 6 decembrie 1917. Între Germania și Finlanda s-au născut legături puternice, când Imperiul German a susținut mișcarea clandestină de independență din timpul Primului Război Mondial. În războiul civil care a urmat, trupele Finnish Jäger antrenate de germani și trupele regulate germane au jucat un rol de primă importanță. Doar înfrângerea Germaniei în Primul Război Mondial a împiedicat proclamarea unei monarhii dependente de Germania, în frunte cu regele Friedrich Karl von Hessen. După război, relațiile germano-finlandeze au rămas apropiate, deși finlandezii nu erau prea mari admiratori ai nazismului.
Relațiile dintre Uniunea Sovietică și Finlanda au fost tensionate – datorită atât politicii de rusificare din timpul Imperiului Rus , cât și datorită urmărilor rebeliunii socialiste finlandeze eșuate, care au contribuit la neîncrederea reciprocă. Stalin s-a temut că Al Treilea Reich va ataca URSS-ul până în cele din urmă din Finlanda, care era o excelentă bază de atac, în condițiile în care granița sovieto-finlandeză era la doar 32 km depărtate de Leningrad. În 1932, Uniunea Sovietică a semnat un pact de neagresiune cu Finlanda. Pactul a fost prelungit pentru încă 10 ani în 1934.
În aprilie 1938, sau chiar mai devreme, Uniunea Sovietică a început negocieri diplomatice cu Finlanda în încercarea de a îmbunătăți apărarea mutuală împotriva Germaniei. Principala preocupare a sovieticilor era aceea că Germania avea să folosească Finlanda pe post de cap de pod pentru a ataca Leningradul și de aceea au cerut guvernului finlandez să accepte cedarea unei zone care să asigure o apărare mai eficientă a orașului-leagăn al revoluției bolșevice. Cea mai mare parte a anului a trecut cu discuții sterile. În același timp, situația politică din Europa s-a înrăutățit.
Germania Nazistă și Uniunea Sovietică au semnat, pe 23 august 1939, Pactul Molotov-Ribbentrop. Pactul de neagresiune sovieto-german conținea și clauze secrete prin care țările Europei Răsăritene erau împărțite între cei doi semnatari. S-a căzut de acord ca Finlanda să devină parte a "sferei de influență sovietice". Invazia Germană a Poloniei de pe 1 septembrie 1939 a fost urmată de atacul sovietic din răsărit. În numai câteva săptămâni, Polonia a dispărut de pe harta politică a Europei și a fost împărțită între Germania și URSS.
În toamna anului 1939, după atacul german din Polonia, Uniunea Sovietică a cerut în mod imperativ Finlandei să fie de acord ce cedarea unei fâșii de teritoriu de 25 km lățime. Guvernului finlandez i s-a mai cerut să concesioneze Peninsula Hanko Uniunii Sovietice, în vederea construirii unei baze navale. În schimb, Uniunea Sovietică se oferea să cedeze o zonă în Karelia, de două ori mai mare, dar mai slab dezvoltată.
Guvernul finlandez a refuzat să accepte cererile sovietice. Pe 26 noiembrie, sovieticii au înscenat un incident în timpul căruia artileria sovietică a bombardat o regiune din zona satului de frontieră Mainila, după care au dat vina pe finlandezi. Sovieticii au pretins că artileria finlandeză a bombardat, în mod deliberat, teritoriul satului de frontieră, ucigând militari și civili. Uniunea Sovietică a pretins ca finlandezii să-și ceară scuze și să-și mute forțele armate 20–25 km depărtare de frontieră. Guvernul Finlandei a tăgăduit orice responsabilitate pentru incident și a refuzat să-retragă armata din zonă. Refuzul acesta a fost folosit de Uniunea Sovietică ca să nu mai respecte tratatul de neagresiune. În ziua de 30 noiembrie 1939, 23 de divizii ale Armatei Roșii, în total 450.000 de mii de oameni, au atacat, atingând, în scurtă vreme, linia Mannerheim.
În zona de frontieră ocupată de sovietici, în orășelul Terijoki – azi Zelenogorsk, a fost creat pe 1 decembrie 1939 un regim marionetă, o așa-numită Republică Democrată Finlandeză, avându-l în frunte pe Otto Ville Kuusinen. Crearea acestei republici s-a făcut atât în scopuri propagandistice și diplomatice (guvernul lui Kuusinen a devenit singurul guvern finlandez recunoscut de URSS), dar și în scopuri militare (rușii sperau ca socialiștii din armata Finlandei să trădeze). Această republică a existat doar până în 12 martie 1940, fiind încorporată în RSS Karelo-Finică.
thumb|right|Direcțiile de atac ale Armatei Roșii și cele mai importante unități militare ale beligeranților.
Războiul La început, Finlanda avea mobilizați numai 180.000 de oameni, dar acești soldați s-au dovedit niște adversari redutabili, care au folosit în mod înțelept tacticile de guerilă, deplasând rapid schiori înarmați, îmbrăcați în costume albe de camuflaj. În timpul acestui război a fost folosită un anumit tip de bombă incendiară artizanală inventată în timpul războiului civil din Spania, care și-a câștigat supranumele de cocktail Molotov. Condițiile iernii 1939 – 1940 au fost aspre. Temperaturile de -40° nu erau neobișnuite pentru acele zone, dar finlandezii au fost capabili să folosească condițiile meteorologice în favoarea lor. Deseori, finlandezii au ales cu înțelepciune să nu atace trupele regulate sovietice într-un mod convențional, ci să atace bucătăriile de campanie, (care erau cruciale pentru supraviețuire), sau pe militarii sovietici îngrămădiți în jurul focurilor de campanie.
În plus, spre uriașa surpriză a conducerii sovietice, dar în special a celei finlandeze, s-a dovedit că majoritatea socialiștilor finlandezi nu au sprijinit invazia sovietică, luptând în schimb cot la cot alături de conaționalii lor împotriva a ce au considerat a fi inamicul comun. Mulți comuniști finlandezi se mutaseră în Uniunea Sovietică în deceniul al patrulea al secolului al XX-lea să participe la "construirea socialismului". Cei mai mulți dintre ei sfârșiseră ca victime ale marilor epurări staliniste, ceea ce a dus la o deziluzie totală și chiar la dușmănie fățișă împotriva Moscovei printre socialiștii din Finlanda. Alt factor a fost stadiul înalt de dezvoltare al societății și sistemului judiciar finlandez, care au făcut ca prăpastia dintre diferitele clase sociale să se micșoreze. Această vindecare, cel puțin în parte, a rănilor și fracturilor sociale lăsate de războiul civil finlandez din 1918 este în zilele noastre numită "spiritul Războiului de Iarnă", deși ar mai trebui menționat că multor comuniști finlandezi nu li s-a permis să lupte în rândul trupelor regulate datorită trecutului lor politic.
Alți factori importanți care au influențat războiul au fost aroganța și incompetența sovietice. Atacanții nu se așteptau la o rezistență serioasă și și-au început invazia cu defilări ale fanfarelor militare care anticipau o victorie rapidă. Mărturii istorice amintesc de soldații care mărșăluiau către liniile finlandeze ținându-se de mână, cântând cântece patriotice rusești. Datorită epurărilor staliniste, comandanții experimentați ai Armatei Roșii au fost eliminați în proporții uriașe, fiind înlocuiți în general cu oameni mai puțin competenți, dar mai pe placul superiorilor sau mai "loiali lui Stalin și Partidului", prezența acestor calități fiind apreciate de comisarii – ofițeri politici. Tacticile folosite erau în unele cazuri depășite, caracteristice Primului Război Mondial. Tacticile aplicate erau strict "după litera cărții", aceasta datorită fricii de represalii resimțită de fiecare comandant care ar fi avut inițiative novatoare și care ar fi eșuat în îndeplinirea obiectivelor comandate. Numeroși militari sovietici au fost pierduți doar datorită refuzului comandanților lor de a le permite retragerea.
În plus, armata sovietică era slab pregătită pentru Războiul de Iarnă, în special în zone împădurite, și folosea vehicule care nu funcționau corespunzător la temperaturi scăzute. Aceste vehicule erau ținute în funcțiune 24 de ore pe zi, astfel încât să nu le înghețe combustibilul, dar în acest fel exista veșnica primejdie de a rămâne fără combustibil. Una dintre cele mai amintite pierderi din istoria militară a fost așa numitul "incident Raatteentie", din timpul bătăliei de o lună de la Suomussalmi. Divizia a 44-a sovietică de infanterie (aproximativ 25.000 de soldați) a fost distrusă în totalitate după ce a mărșăluit pe un drum de pădure drept într-o ambuscadă a unei unități finlandeze de 300 de oameni, "Osasto Kontula". Această mică unitate a oprit divizia sovietică din înaintare, în timp ce Divizia a 9-a finlandeză (circa 6.000 de militari) a tăiat retragerea rușilor. Pierderile sovieticilor s-au cifrat la aproximativ 23.000 de oameni, în timp ce finlandezii au pierdut cam 800 de luptători. În plus, finlandezii au capturat 43 de tancuri, 71 de tunuri antiaeriene, 29 de tunuri antitanc, tractoare, 260 de camioane, 1170 de cai, o mare cantitate de arme și muniție de infanterie, instalații de telecomunicații și material medical.
thumb|left|300px|Soldați finlandezi în timpul războiului cu sovieticii.