Ursul polar (Ursus maritimus) este o specie mare de urs tipică regiunii polare. Este cea mai mare specie de urs existentă, precum și cel mai mare carnivor terestru existent. Un mascul adult cântărește aproximativ 350–700 kg, în timp ce o femelă adultă are aproximativ jumătate din această greutate. Deși este specia soră a ursului brun, a evoluat pentru a ocupa o nișă ecologică, cu multe caracteristici corporale adaptate la temperaturi scăzute, pentru deplasarea pe zăpadă, gheață și ape deschise și pentru vânătoarea de foci, care alcătuiesc cea mai mare parte a alimentației sale. Deși majoritatea urșilor polari se nasc pe uscat, ei își petrec cea mai mare parte a timpului pe banchiză. Numele lor științific înseamnă „urs maritim” și derivă din acest fapt. Din cauza dependenței lor de gheața de mare, urșii polari sunt clasificați ca mamifere marine.
Din cauza pierderii habitatului cauzat de schimbările climatice, ursul polar este clasificat ca o specie vulnerabilă. Vânat pe scară largă timp de zeci de ani, viitorul speciei a stârnit îngrijorări internaționale, însă după populațiile și-au revenit după ce măsurile de protecție au intrat în vigoare. Timp de mii de ani, ursul polar a fost o figură cheie în viața materială, spirituală și culturală a popoarelor circumpolare, iar urșii polari rămân importanți în culturile lor. Din punct de vedere istoric, ursul polar a fost cunoscut și sub numele de „ursul alb”. Este uneori denumit „nanook”, bazat pe termenul inuit nanuq.
Denumire și etimologie Exploratorul englez Constantine John Phipps a fost primul care a descris ursul polar ca o specie distinctă în 1774 în raportul său despre expediția sa din 1773 către Polul Nord. A ales numele științific Ursus maritimus, latinescul pentru „urs maritim”, datorită habitatului natal al animalului. Inuiții se referă la animal ca nanook (transliterat ca nanuq în limba inupiat). Yupik, de asemenea, se referă la urs ca nanuuk în yupik siberian.Hall, Sam (1988) The fourth world: the heritage of the Arctic and its destruction, Vintage Books, , pp. 29, 232.
Ursul este umka în limba chukchi. În rusă, este de obicei numit бе́лый медве́дь (bélyj medvédj, ursul alb), deși un cuvânt mai vechi încă folosit este ошку́й (Oshkúj, care provine din limba komi oski, „urs”). În Quebec, ursul polar este denumit ours blanc („ursul alb”) sau ours polaire („ursul polar”).. În arhipelagul Svalbard administrat de Norvegia, ursul polar este denumit Isbjørn („ursul de gheață”).
Taxonomie și evoluție Se crede că familia ursului, Ursidae, s-a despărțit de alte carnivore acum aproximativ 38 de milioane de ani. Subfamilia Ursinae a apărut acum aproximativ 4,2 milioane de ani. Cea mai veche fosilă cunoscută de urs polar este un os maxilar vechi de 130.000 până la 110.000 de ani, găsit pe insula Prins Karls Forland în 2004. Fosilele arată că între 10.000 și 20.000 de ani în urmă, dinții molari ai ursului polar s-au schimbat semnificativ față de cei ai ursului brun. Se crede că urșii polari au deviat dintr-o populație de urși bruni care s-a izolat în timpul unei perioade glaciare în Pleistocen din partea de est a Siberiei (din Kamchatka și Peninsula Kolym).
Dovezile din analiza ADN-ului sunt mai complexe. ADN-ul mitocondrial (mtADN) al ursului polar a început să difere de cel al ursul brun, Ursus arctos, în urmă cu circa 150.000 de ani. În plus, unele clade de urs brun, așa cum sunt evaluate prin mtADN, sunt considerate a fi mai strâns legate de urșii polari decât de alți urși bruni. mtADN al urșilor bruni irlandezi extincți este deosebit de aproape de cel al urșilor polari. O comparație a genomului nuclear al urșilor polari cu cel al urșilor bruni a dezvăluit un model diferit, cei doi formând clade distincte genetic, care s-au separat cu aproximativ 603.000 de ani în urmă, deși cele mai recente cercetări se bazează pe analiza genomului complet (mai degrabă decât doar mitocondriile sau genomurile nucleare parțiale) al urșilor polari și bruni și stabilește diferența dintre urșii polari și bruni de acum 400.000 de ani.
Cu toate acestea, cele două specii s-au împerecheat intermitent în tot acest timp, cel mai probabil intrând în contact una cu cealaltă în perioadele de încălzire, când urșii polari au fost împinși pe uscat și urșii bruni au migrat spre nord. Majoritatea urșilor bruni au aproximativ 2% material genetic de la urșii polari, dar o populație, Ursus arctos sitkensis, are între 5% și 10% gene ale urșilor polari, ceea ce indică împerechere mai frecventă și mai recentă. Urșii polari se pot reproduce cu urșii bruni pentru a produce hibrizi fertili grizzly-urs polar; mai degrabă decât să indice că s-au separat doar recent, noile dovezi sugerează că împerecherea mai frecventă a continuat pe o perioadă mai lungă de timp și, astfel, cei doi urși rămân similari genetic. Cu toate acestea, deoarece nici una dintre specii nu poate supraviețui mult timp în nișa ecologică a celeilalte și pentru că au morfologie, metabolism, comportamente sociale și de hrănire diferite și alte caracteristici fenotipice, cei doi urși sunt în general clasificați ca specii separate.
Când ursul polar a fost documentat inițial, au fost identificate două subspecii: ursul polar american (Ursus maritimus maritimus) de Constantin J. Phipps în 1774 și ursul polar siberian (Ursus maritimus marinus) de Peter Simon Pallas în 1776. Această distincție a fost de atunci invalidată. A fost identificată o presupusă subspecie fosilă: Ursus maritimus tyrannus, care a dispărut în timpul Pleistocenului. U.m. tyrannus era semnificativ mai mare decât subspecia vie. Totuși, reanalizarea recentă a fosilei sugerează că era de fapt un urs brun.
Populație și distribuție
Urșii polari se deplasează practic în toată zona arctică, în primul rând de-a lungul calotei polare și doar rar în apropierea Polului Nord, doar vara unii urși pătrund până aici. Arealul său cel mai sudic este aproape de granița dintre zona cu climă subarctică și zona continentală umedă. Datorită absenței dezvoltării umane în habitatul său îndepărtat, își păstrează mai mult din arealul său original decât orice alt carnivor existent.
Aria sa de distribuție include teritorii din cinci țări: Danemarca (Groenlanda), Norvegia (Svalbard), Rusia, Statele Unite (Alaska) și Canada. Aceste cinci națiuni sunt semnatare ale Acordului internațional privind conservarea urșilor polari, care impune cooperarea în eforturile de cercetare și conservare în întreaga zonă a ursului polar. Urșii înoată uneori în Islanda din Groenlanda și sunt întotdeauna uciși din cauza pericolului lor și a costului și dificultății repatrierii.
Este dificil de estimat o populație globală de urși polari, deoarece o mare parte din areal a fost slab studiat; totuși, biologii folosesc o estimare de lucru de aproximativ 20–25.000 sau 22–31.000 de urși polari în întreaga lume.
Metodele moderne de urmărire a populațiilor de urși polari au fost implementate abia de la mijlocul anilor 1980 și sunt costisitoare de efectuat în mod constant pe o zonă mare. Cele mai precise numărări necesită zborul cu un elicopter în clima arctică pentru a găsi urși polari, împușcarea ursului cu o săgetă cu calmante și apoi etichetarea ursului. În Nunavut, unii inuiți au raportat creșteri ale observărilor de urși în jurul așezărilor umane în ultimii ani, ceea ce ar duce la ideea că populațiile sunt în creștere, însă oamenii de știință au răspuns observând că urșii flămânzi se pot aduna în jurul așezărilor umane, ceea ce duce la iluzia că populațiile sunt mai mari decât sunt în realitate. Dintre cele 19 subpopulații de urși polari recunoscute, una este în declin, două sunt în creștere, șapte sunt stabile și nouă aveau date insuficiente în 2017.IUCN Polar Bear Specialist Group, 2017.Summary of polar bear population status .
Habitat
Ursul polar este un mamifer marin deoarece petrece multe luni pe an pe mare. Cu toate acestea, este singurul mamifer marin viu cu membre și picioare puternice, mari, care le permit să parcurgă kilometri pe jos și să alerge pe uscat. Habitatul său preferat este gheața marină anuală care acoperă apele de peste platforma continentală și arhipelagurile interinsulare arctice. Aceste zone, cunoscute sub numele de „Inelul vieții arctic”, au o productivitate biologică ridicată în comparație cu apele adânci ale Arcticii.
Ursul polar tinde să frecventeze zonele unde gheața de mare se întâlnește cu apa pentru a vâna focile care alcătuiesc cea mai mare parte a dietei sale. Apa dulce este limitată în aceste medii, însă urșii polari sunt capabili să producă apă prin metabolismul grăsimilor găsite în grăsimea de focă.
Gheața anuală conține zone de apă care apar și dispar pe tot parcursul anului pe măsură ce vremea se schimbă. Focile migrează ca răspuns la aceste schimbări, iar urșii polari trebuie să-și urmeze prada. În Golful Hudson, Golful James și în alte zone, gheața se topește complet în fiecare vară (un eveniment denumit adesea „despărțirea bancului de gheață”), forțând urșii polari să meargă pe uscat și să aștepte până la următorul îngheț. În Marea Chukchi și Marea Beaufort, urșii polari se retrag în fiecare vară pe gheața mai la nord, care rămâne înghețată pe tot parcursul anului.
Caracteristici fizice
Singurul alt urs asemănător ca mărime cu ursul polar este ursul Kodiak, care este o subspecie a ursului brun. Urșii polari adulți cântăresc 350–700 kg și măsoară 2,4–3 metri în lungime totală.Hemstock, p. 4 În jurul Mării Beaufort, totuși, masculii maturi au o medie de 450 kg. Femelele adulte au aproximativ jumătate din dimensiunea masculilor și cântăresc în mod normal 150–250 kg, măsurând 1,8–2,4 metri în lungime. În altă parte, a fost revendicată o greutate medie estimată puțin mai mare de 260 kg pentru femelele adulte. Când sunt însărcinate, totuși, femelele pot cântări până la 500 kg. Ursul polar este printre cele mai dimorfe din punct de vedere sexual dintre mamifere, depășit doar de pinipede precum elefantul de mare.
Cel mai mare urs polar înregistrat, cântărind 1.002 kg, a fost un mascul împușcat la Kotzebue Sound, în nord-vestul Alaska, în 1960. Acest specimen avea o înălțime de 3,39 m când stătea pe picioarele din spate. Înălțimea umerilor unui urs polar adult este de 122 până la 160 cm.Polar bear Ursus maritimus – Appearance/Morphology: Measurement and Weight (Literature Reports). Wildlife1.wildlifeinformation.org. Retrieved 15 September 2011. În timp ce toți urșii au coada scurtă, coada ursului polar este cea mai scurtă, variind de la 7 la 13 cm în lungime.
În comparație cu ruda sa cea mai apropiată, ursul brun, ursul polar are o construcție mai alungită și un craniu și un nas mai lungi. Picioarele sunt îndesate, iar urechile și coada sunt mici. Cu toate acestea, labele picioarelor sunt foarte mari pentru a distribui sarcina atunci când merge pe zăpadă sau gheață subțire și pentru a oferi propulsie atunci când înoată; pot măsura 30 cm la un adult.Lockwood, pp. 10–16 Labele sunt acoperite cu papile mici și moi (umflături dermice), care asigură tracțiunea pe gheață. Ghearele ursului polar sunt scurte în comparație cu cele ale ursului brun, poate pentru a servi nevoii acestuia de a prinde prada grea și gheața. Cercetarea tiparelor de răni la membrele anterioare ale ursului polar a constatat că leziunile membrelor anterioare drepte sunt mai frecvente decât cele din stânga, sugerând, probabil, că este dreptaci. Spre deosebire de ursul brun, urșii polari în captivitate sunt rareori supraponderali sau deosebit de mari, posibil ca o reacție la condițiile calde din majoritatea grădinilor zoologice.
Cei 42 de dinți ai unui urs polar reflectă dieta sa extrem de carnivoră. Dinții sunt mai mici și mai zimțați decât la ursul brun, iar caninii sunt mai mari și mai ascuțiți. Formula dentară este .