Mihai Viteazul () a fost domnul Țării Românești între 1593-1600. Pentru o scurtă perioadă (mai precis în anul 1600), a fost conducător de facto al celor trei state medievale care formează România de astăzi: Țara Românească, Transilvania și Moldova. Înainte de a ajunge pe tron, ca boier, a deținut dregătoriile de bănișor de Strehaia, stolnic domnesc și ban al Craiovei.
Figura lui Mihai Viteazul a ajuns în panteonul național românesc după ce a fost recuperată de istoriografia românească a secolului al XIX-lea, un rol important jucându-l opul Românii supt Mihai-Voievod Viteazul al lui Nicolae Bălcescu. Astfel voievodul a ajuns un precursor important al unificării românilor, care avea să se realizeze în secolul al XX-lea.
Originea și primii ani ai vieții
În anul 1601, în timpul unei șederi la Praga, a fost portretizat de pictorul Egidius Sadeler, care a menționat pe marginea portretului aetatis XLIII, adică "în al 43-lea an al vieții", ceea ce indică drept an al nașterii lui Mihai anul 1558.Petre Panaitescu, Mihai Viteazul, București 2002 (reeditare a ediției din 1936, cu un cuvânt înainte de Șerban Papacostea), pag. 13.
Domnul Pătrașcu cel Bun, considerat multă vreme ca fiind tatăl nelegitim al lui Mihai, a murit în 1557. Împrejurarea ca Pătrașcu să fi avut relații extraconjugale în anul morții sale apare ca foarte improbabilă, având în vedere faptul că a murit în urma unei lungi boli, pentru tratarea căreia a cerut medici de la Sibiu.Nicolae Iorga, Istoria lui Mihai Viteazul, pag. 14 și urm. Ipoteza ca Mihai să fi fost fiul postum al lui Pătrașcu a fost exclusă și de Petre Panaitescu, cu argumente onomastice, genealogice, precum și pe baza cronicilor de epocă.Panaitescu, op. cit., pag. 16 și urm.
Mama lui Mihai, Teodora sau Tudora, a fost, după unele surse, de neam grecesc (din vechea familie bizantină a Cantacuzinilor). După alte surse, era vânzătoare de rachiu, originară din Târgul de Floci, iar tatăl lui Mihai era grec.Panaitescu, op. cit., vezi capitolul Originea lui Mihai Viteazul / Ce spun contemporanii Cronica lui Radu Popescu menționează că „Acest Mihai Vodă, după ce au luat domnia, s-a numit că este fecior lui Pătrașcu Vodă, iar cu adevărat nu se știe, că nici un istoric de-ai noștri sau striin nu adeverează cine iaste și cum au luat domnia, fără cât din auz unul din altul așa dovedim, că mumă-sa au fost de la Oraș dela Floci, care fiind văduvă și frumoasă și nemerind un gelep (negustor), om mare și bogat den Poarta împărătească și în casa ei zăbovindu-se câtăva vreme...”Panaitescu, op. cit., pag. 17.
Alte documente, aflate în custodia Academiei Române, precum și specificațiile din Condica episcopiei Râmnicului, atesta că Mihai Viteazul s-ar fi născut la Drăgoești, localitate aflată pe partea stângă a Oltului, județul Vâlcea. Aceleași surse mai specifică faptul că la Proieni, pe Valea Oltului, într-o veche biserică ortodoxă, s-ar fi cununat cu Doamna Stanca.
Mama sa, Teodora Cantacuzino, a fost soră cu Iane Cantacuzino, înalt dregător la Constantinopol și apoi ban al Craiovei, din familia Cantacuzino.
Armeanul Petre Grigorovici din Lemberg, unul din diplomații lui Mihai, a întocmit, probabil pentru informarea cercurilor austriece, o cronică a vieții domnitorului, document care s-a pierdut în forma originală, dar care s-a păstrat în compilația lui Stephanus Zamosius.Panaitescu, pag. 17.
Ascensiunea politică
La sfârșitul anului 1588 devine stolnic al curții lui Mihnea Turcitul, iar în 1593 ban al Craiovei în timpul domniei lui Alexandru cel Rău.
În septembrie 1593, după ce a plătit la Poarta Otomană, după obiceiul timpului, o sumă mare de bani (400.000 de floriniXenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, 1925, vol. V, p. 161) și având și sprijinul patriarhului Constantinopolului, Mihai a devenit domn al Țării Românești la 2 septembrie/ 1593, înscăunarea sa având loc la București pe 15 octombrie/, în același an.Rezachevici, Cronologia critică a domnilor din Țara Românească și Moldova, 2001, pp. 324-325
Aderă la „Liga Sfântă” creștină, constituită din inițiativa Papei Clement al VIII-lea, din care inițial făceau parte Sfântul Imperiu Romano-German, Statul Papal, Spania, Austria, Ferrara, Mantova și Toscana (Anglia și Polonia au manifestat rezerve față de politica de cruciadă a papalității). Ulterior aderă și Transilvania, considerată factor decisiv în atragerea în alianță a celorlalte două state românești, Moldova și Țara Românească. Aron Vodă, domnul Moldovei, semnează un tratat cu împăratul habsburgic la 16 septembrie 1594, oferind astfel un motiv în plus lui Mihai Viteazul să se hotărască, cu acordul boierilor, asupra intrării în alianța antiotomană.
Campania antiotomană Luptele împotriva Imperiului Otoman thumb|180px|left|Giurgiu 1595 thumb|upright|200px|Târgoviște 1595 Aderarea Țării Românești la „Liga Sfântă” a condus la izbucnirea, în 13 noiembrie 1594, a unei revolte antiotomane, soldate cu suprimarea creditorilor levantini și a întregii garnizoane otomane staționate în București.
Pe acest fundal cunoscut și ca Războiul cel Lung, Mihai pornește o ofensivă generală împotriva Înaltei Porți, atacând cetățile turcești de pe ambele părți ale Dunării (Giurgiu, Turnu, Hârșova, Silistra ș.a.). Urmează o serie de victorii împotriva tătarilor și turcilor (la Putineiu și pe locul numit „PadinaPadina (crov, găvan) este o formă de relief cu aspect de depresiune circulară sau alungită, amplasată de obicei pe vârful unui deal, rezultată prin tasarea terenului. Șerpătești” de lângă satul Stănești) culminată cu incendierea Rusciucului.
După modelul victorios al lui Mihai, Aron Vodă pornește o campanie similară, în cadrul căreia cazacii săi, uniți cu ardelenii, au respins la vadul de la Isaccea pe Domnul adus de Turci, pentru a fi așezat în Scaunul Moldovei (Ștefan Surdul, fost Domn al Moldovei).Nicolae Iorga, Istoria Românilor pentru poporul românesc. (După ediția:Istoria Românilor de N. Iorga, Vălenii-de Munte, 1908). Chișinău, Uniunea Scriitorilor, 1992, p. 121
Datorită recunoașterii ca suzeran a lui Sigismund Báthory de către Aron Vodă și succesorul său, Răzvan Ștefan, Mihai trimite o delegație de boieri la Alba Iulia pentru a reglementa diplomatic relațiile munteano-transilvănene. Delegația, compusă din 13 persoane, condusă de mitropolitul Eftimie și din care mai făceau parte episcopii Luca al Buzăului și Teofil al Râmnicului, marele vornic Mitrea, vornicul Hristea, logofeții Dimitrie, Preda și Borcea, vistiernicul Dan, postelnicul Teodor, clucerul Stamate, Radu Buzescu și Vintilă,Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, 1925, vol. V, p. 158 a negociat aderarea la această alianță și a semnat la Alba Iulia la 20 mai 1595 un tratat cu Báthory prin care Mihai devenea vasal al lui Sigismund. Ei și-au depășit atribuțiile inițiale, probabil din dorința de a îngrădi puterea domnului sporind-o simultan pe a lor. Cu toate acestea, Mihai a acceptat tratatul, deoarece Transilvania era singurul stat vecin ce îi putea asigura spatele în lupta împotriva turcilor.Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, 2002, pp. 133-134
Același tratat cu Sigismund Báthory, din 1595, prevedea ca toate bisericile românești din Ardeal să fie așezate sub jurisdicția Mitropoliei de la Târgoviște. Această prevedere implică și o evidentă tendință anticalvină, fiindcă în luna iunie a aceluiași an au fost supuse bisericile din Țara Făgărașului, autorității Mitropoliei ortodoxe de la Alba Iulia, unde a rezidat mitropolitul ortodox, hirotonisit în Țara Românească.Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Șerban Papacostea, Pompiliu Teodor, Istoria României. Editura CORINT, București, 2002, p. 189. ISBN 973-653-215-1
În încercarea de a opri înaintarea turcilor conduși de Sinan Pașa, un albanez, înlocuitorul marelui vizir Ferhad, spre București, Mihai Viteazul, la comanda unei armate de circa 16.000 de ostași, din care 6.000 erau secui conduși de Albert Király, i-a atacat pe otomani la Călugăreni în 13/23 august 1595. Bătălia, evocată în poemul „Pașa Hassan” al poetului George Coșbuc, s-a soldat cu pierderea de către turci a unui steag, a mai multor tunuri și a circa 7000 de combatanți, insuficient însă pentru a-l opri din marșul spre București. Mihai s-a retras temporar în munți, așteptând sprijinul lui Sigismund Báthory, în timp ce turcii, în frunte cu Sinan Pașa, s-au instalat la mănăstirea Radu Vodă, iar Sinan a început să numească funcționari otomani pentru administrarea noului pașalâc, și a ridicat o întăritură improvizatăConstantiniu, O istorie sinceră a poporului român, 2002, pp. 134-135 - „palanca” lui Sinan, o cetate ale cărei ruine se văd pe înălțimea de la mănăstirea Radu-Vodă. Turcii încep organizarea pașalâcului la București și Târgoviște, introducând garnizoane și transformând bisericile în moschei (Mihai Bărbulescu ș.a., op. cit., p. 190).
Primind în munți sprijin din Moldova și, mai ales din Transilvania, Mihai Viteazul a luat comanda unei armate puternice și numeroase, care i-a îndepărtat pe otomani din Târgoviște (5–8 octombrie 1595) și apoi București (12 octombrie 1595), după care le-a provocat pierderi grele în retragerea lor disperată peste Dunăre la Giurgiu (15–20 octombrie 1595). Astfel, campania otomană, sub conducerea lui Sinan Pașa, pornită cu intenția de a transforma principatele în pașalâcuri, s-a sfârșit cu un răsunător eșec, cu ecouri în Apusul Europei.
Între timp, Ștefan Răzvan este înlocuit de pe tronul Moldovei cu Ieremia Movilă, domn fidel polonezilor.
În 1594 și în anii următori Mihai Viteazul a condus o campanie militară în sudul Dunării, cucerind cetățile Isaccea, Măcin, Cernavodă, Razgrad, Babadag, Târgul de Floci, Silistra și chiar Rusciuc, Șiștova, Nicopole și Vidin. Campania de hărțuire a turcilor a determinat retragerea otomană în cetățile de pe linia Dunării, situație în care valahii au atacat cetățile Giurgiu și Turnu reușind să elibereze așezările civile și să asedieze fortărețele. La 11 decembrie 1594 solii lui Mihai din Weissenburg anunțau că „oastea noastră a cucerit castelul Brăila și Turnu (Turnus) fără pagubă[…]”. În ianuarie 1595 tot malul stâng al fluviului se afla sub controlul românesc. Potrivit istoricului Nicolae IorgaNicolae Iorga, Chestiunea Dunării, Institutul European, 1998, p. 245, călăreții lui Mihai Viteazul ajunseseră până la Adrianopole în est și Plevna în vest. Această acțiune a fost coroborată cu atacurile voievodului moldovean Aron Tiranul împotriva turcilor din cetățile Tighina, Chilia și Cetatea Albă, prin incursiuni efectuate în nordul Dobrogei și prin devastarea orașului Ismail. thumb|upright|Drapelul Țării Românești în vremea lui Mihai. Reconstrucție alb-negru de Dan Cernovodeanu după stemă, colorată ulterior.
Negocierile de pace cu Înalta Poartă Pierderile suferite în urma campaniilor antiotomane, precum și dezastrele provocate de ostașii sultanului, au adus Țara Românească la o stare critică din punct de vedere financiar. Cu vistieria golită, Mihai se vede silit să aplice o soluție pe cât de nepopulară, pe atât de vitală supraviețuirii statale: "așezământul" sau "legarea țăranilor de glie" prin care rumânii (țăranii fără pământ din Valahia) erau siliți să rămână pe moșia pe care se aflau în acel moment.
După câteva confruntări pe linia Dunării, dar mai ales după înfrângerea suferită de Sigismund Báthory în Bătălia de la Keresztes (26 octombrie 1596), Mihai a făcut în decembrie 1597 pace cu Imperiul Otoman.Constantin C. Giurescu, Istoria României în date, București 1971, pag. 129. În schimbul acceptării suzeranității otomane și a plății tributului, Înalta Poartă a recunoscut domnia voievodului pe întreaga durată a vieții sale și i-a trimis steag de domnie.
În paralel, la 9 iunie 1598, Mihai a încheiat la Mănăstirea Dealu un tratat cu împăratul Rudolf al II-lea, care s-a obligat să-i asigure subsidii pentru întreținerea armatei și i-a recunoscut caracterul ereditar al domniei în schimbul recunoașterii suzeranității împăratului.