thumb|300px|O pagină din „De materia medica” a lui Dioscoride (mansucrisul Vienna Dioscurides), reprezentând o scânteiuţă (Anagallis arvensis). Pentru această plantă se menționează denumirile dacice cercer, cerceraphron, kerker, kerkeraphron.
Numeroase denumiri dacice de plante medicinale sunt cuprinse în două lucrări antice de medicină, prima aparținând lui Dioscoride Pedanios, iar a doua lui Pseudo Apuleius.
Conform atestărilor unor istorici medievali, printre care se găsește și Iordanes, dacii erau buni cunoscători ai plantelor medicinale, iar această cunoaștere era asociată cultului lor religios. Seneca aflase și el despre „acele ierburi ale căror rădăcini strivite distilează ucigătoare sucuri” și servesc magiei fioroase a Medeei, ierburi care cresc la Dunăre.Seneca, Medeea, 717-718; cf. v. 724; citat de Alexandru Busuioceanu, Zamolxis, p. 47
Tocmai datorită acestui interes și talent al dacilor cu privire la cunoașterea și folosirea plantelor medicinale, dispunem de unul dintre cele mai importante tezaure de limbă dacă pe care ni l-a lăsat istoria, altfel atât de parcimonioasă cu informațiile privind limba dacilor.
Cuvintele dace care ni s-au păstrat prin lucrările lui Dioscoride și Apuleis sunt prezentate separat, la articolul „Listă de denumiri dacice de plante medicinale”.
Dioscoride
Despre Dioscoride Pedanios, Coloman Vaczy ne informează că a trăit în sec. I d. Hr. Era originar din Anazarba, localitate aflată în Cilicia (Asia Mică). A fost militar, probabil medic în armata romană, pe timpul domniei împăratului Claudius (42-54) și botanist. Este cunoscut ca fiind autorul lucrării intitulate „De materia medica”, scrisă se pare între anii 60 și 80 d. Hr. În text autorul a dat corespondentul unor denumiri de plante în mai multe limbi, între care și în limba dacă.
Lucrarea lui Dioscoride este scrisă în limba greacă. Alfabetul grecesc având doar 24 de litere, redarea limbii dacilor nu putea să fi fie realizată decât cu o mare aproximație pentru fonemele specifice, acelea care trebuie să fi lipsit din limba greacă veche. Nesiguranței acesteia inerente este posibil să i se fi adăugat și deformări suferite la repetatele copieri ale manuscriselor de către copiștii târzii care, este de presupus, nu aveau nici cele mai vagi cunoștințe de limbă dacă. Deformarea menționată pare evidentă în câteva cazuri. Totuși lucrarea lui Dioscorides a fost, în general, îngrijit redactată, cu o ortografie relativ corectă.Coloman Vaczy, op. cit. partea II-a, p.120
Pseudo-Apuleius
Despre identitatea celui de al doilea autor de la care ne-au rămas nume de plante din limba dacilor, Pseudo-Apuleius, există prea puține informațiiColoman Vaczy, op. cit. partea II-a, p.122-123. Coloman Vaczy înclină să creadă că el ar fi Lucius Apuleius Madaurensis, autorul Apologiei și al Metamorfozelor (Măgarul de aur). Este posibil ca acesta să fie cel care a întocmit lucrarea, păstrată în limba latină, căreia în lipsa titlului originar i s-au atribuit denumirile „De medicaminibus herbarum”, „De herbarum virtutibus”Kálmán Váczy, op. cit. partea II-a, p.120-121 sau „Herbarius”. Se pare că scrierea provine de la sfârșitul secolului II, adică la aproximativ un secol după ce Dioscoride scrisese lucrarea sa. Dacă datarea este corectă, numele dace de plante ar fi putut să fi fost adunate chiar de pe teritoriul Daciei Traiane.Coloman Vaczy, op. cit. partea II-a, p.129 Lucrarea, așa cum ajuns la noi, este scrisă neglijent, cu ortografia adesea stâlcită și cu greșeli de copiere.Coloman Vaczy, op. cit. partea II-a, p.120 La fel ca în cazul transcrierii numelor de plante din limba dacă prin literele alfabetului grecesc nici la transcrierea lor prin literele alfabetului latin nu a avut cum să fie posibilă o redare corectă a unora dintre fonemele limbii dace.
Transcrierea numelor dace
Este de reținut remarca istoricului Gheorghe I. Brătianu, care scrie că autorii greci și latini n-au reușit niciodată să transcrie perfect denumirile autohtone ale râurilor din spațiul dacic.George Brătianu, „O enigmă și un miracol istoric: poporul român”, p. 181
Alexandru Philippide insistă și el asupra aceleiași idei. El spune: „Pe teritoriul european noi știm sigur cum se pronunțau numai numirile topice latinești și grecești. Cum se vor fi pronunțat în realitate numirile topice barbare, nu știm. [...] Se poate întâmpla ca multe numiri topice românești actuale să fie directe reflexe ale numirilor barbare, pe care nu le cunoaștem în original, ci numai în reproducerile grecești și latinești, care erau de cele mai multe ori niște violente stâlcituri ale originalelor”.Alexandru Philipide, „Originea Romînilor”, vol I, nota de la p. 456
Constantin Daicoviciu reține ca „indiscutabil dacici” doar șase termeni: aniaserxe (iarbă săracă), budathla (limba boului), diesema (coada vacii), dyn (urzică), mizela (cimbru), riborasta (brusture).
Autori
Numele plantelor din lucrările lui Dioscoride și Pseudo-Apuleius au făcut obiectul studiilor mai multor savanți români, printre care:
Bogdan Petriceicu Hasdeu (1874), Grigore Tocilescu,Grigore Tocilescu, Dacia înainte de romani, București, 1880 Alexandru Papadopol-CalimahAlexandru Papadopol-Calimah, Pedaniu Dioscoride și Luciu Apuleiu, în Analele Academiei Române, seria I, tomul XI. Și ca broșură, Dioscoride și Luciu Apuleiu (Botanica Daco-Getica), Bucuresci, Typografi'a Societăței Academice Române, 1879 beneficiind de colaborarea cu botanistul Dimitrie Brândză, Nicolae Drăganu (1921, 1922), Traian Săvulescu (1943), Alexandru BorzaAlexandru Borza, „Dioscoride și botanica românească”, în Apulum (Alba Iulia), II, 1943-1945 Ioan Iosif RusuIoan I. Rusu, Limba traco-dacilor, ed. I 1959, ed. a doua 1967 Constantin DaicoviciuC. Daicoviciu, în „Tribuna” (Cluj), VIII, nr. 9, 27 februarie 1927 V. L. BologaV. L. Bologa, Sinonimele dacice ale plantelor descrise de Dioscoride pot servi la reconstituirea limbii dacice? în DR, V, 1927-28 H. Mihăescu.H. Mihăescu, La versione latina di Dioscoride, în EDR, VIII, 1938
Un studiu laborios și interesant este cel publicat de botanistul clujean Coloman Váczy în lucrarea sa Nomenclatura dacică a plantelor. Unele interpretări a dat și Florentina Preda în 1978.Florentina Preda, Geto-dacii în izvoarele antice, p. 175-185
Între cercetătorii străini care s-au ocupat de listele de nume dacice de plante s-au aflat:
Jakob Grimm,Jakob Grimm, Geschichte der deutschen Sprache (Istoria limbii germane), I, 1848 C. Sprengel, Lambecius, A. Saracenus, J. G. Ackermann, E. Mayer, Wilhelm Tomaschek,Wilhelm Tomaschek, Die alten Thraker. Eine ethnologische Untersuchung, Wien, 1893-1894 I. Bloch, J. Berendes, M. Neubürger, M. Wellmann, A. Premerstein, Dimităr Decev,D. Detschew (Dimităr Decev), Die dakischen Pflanzennamen, în Godâșnik, na Sofiiskiia Universitet, istor.-filos. fakult. XXIV, 1, 1929, 56 p. Vladimir I. Gheorghiev,V. I. Georgiev, Die dakischen Glossen und ihre Bedeutung zum Studium der dakischen Sprache, în revista Linguistique Balkanique, VIII, 1964 Bussenmacher, Daremberg, Sándor Lattyák.Sándor Lattyák, Despre câteva nume dace de plante la Dioscoride, Cluj, în Botanikai muzeumi füzetek, 1919
Wilhelm TomaschekWilhelm Tomaschek, Die alten Thraker, Wien, I 1893, II1 1893, II2 1894 a considerat că „asemenea nume rar pot fi explicate just chiar și în limbi complet studiate, cu atât mai mult într-o limbă dispărută, necunoscută”.Ioan I. Russu, Limba traco-dacilor, p. 44
Părerile savanților sunt destul de împărțite, mergând de la contestarea totală până la acceptarea totală a autenticității originii dacice a numelor.
Interpretare botanică
Din punctul de vedere al studiului botanic și de medicină naturistă este important să se determine care sunt plantele medicinale confirmate prin cele două lucrări antice ca fiind folosite în lumea traco-dacă. Analiza listei conduce la concluzia, provizorie, că cele două lucrări se referă la un număr de 53 plante, genuri sau specii distincte. Dintre acestea au fost identificate cu destulă siguranță un număr de 50 de plante (genuri sau specii).
Comentarii despre denumirile geto-dacice de plante notate în scrierile lui Dioscorides și Pseudo-Apuleius și despre plantele cărora aparțin aceste fitonime se găsesc și in cartea "Contribuții la cunoașterea limbii geto-dacice. Denumirile dacice de plante" scrisă de Constantin Drăgulescu și Radu Drăgulescu, Edit. Univ. "Lucian Balga" Sibiu, 2000. Autorii analizează (alfabetic) toate numele dacice de plante, oferind informații despre presupusele etimologii si semantici ale acestora dar si despre identificarea speciilor notate sub aceste nume. Determinarea plantelor este, pentru un botanist cu experiență, relativ ușoara si sigura pentru cca. 90% dintre specii. Aproximativ un sfert dintre numele "dacice" au aceeași semantică pe care o regasim si in numele grecești și latine notate în aceleași lucrari vechi.Se precizează si timpul cand au fost culese aceste nume geto-dacice si zona de unde au fost semnalate (cele mai multe de pe teritoriul Dobrogei actuale). Deci numele sunt, cele mai multe getice, dar geții și dacii vorbeau aceeași limbă cu unele mici deosebiri.
Interpretare lingvistică
Din punct de vedere lingvistic, sunt relevante denumirile distincte din limba dacă furnizat de cele două lucrări. Aceste denumiri pot sta la baza oricărui studiu lingvistic, chiar dacă unele dintre ele sunt variante pentru aceeași plantă.
Ioan I. RussuIoan I. Russu, Limba traco-dacilor, p. 43 apreciază că numele dace de plante sunt destul de numeroase, dar au o valoare lingvistică redusă, deoarece: foarte puține pot fi explicate etimologic multe au forme corupte, iar câteva sunt imposibil de reconstituit în forma originară.
Totuși Russu consideră că ele provin de la populația dacă din nordul Dunării, și anume din Dacia Romană„Indiferent de procentajul numelor de plante ce pot fi considerate cu siguranță ca dace (aparținînd limbii traco-dace), sigur este că acestea trebuie să derive de la populația dacică din nordul Dunării (Dacia provincie romană între anii 106 și 271), din al cărui lexic cotidian trebuie să fi făcut parte. Cum și unde au putut ajunge la cunoștința medicilor și erudiților botaniști greci și romani este o problemă la care deocamdată e cu neputință a da un răspuns just, lipsind orice indicație documentară. (...) Oricum, ipoteza despre originea numelor de 'plante dace' din Dacia Mediterranea (Peninsula Balcanică, organizată după evacurea Daciei carpatice de către Aurelian, a. 271), de la populațiile traco-romane de aici (ipoteza lui Decev), nu se sprijină pe nimic pozitiv și nu explică deloc termenul 'dacic' care nu este întîmplător și nici un simplu indicativ teritorial-geografic.” și include cel puțin 10-15 dintre aceste denumiri în repertoriul lexical etimologic traco-dac (respectiv explicabile „total sau în parte, cu siguranță sau cu oarecare probabilitate, prin etimologii ce prezintă trăsături fonetice 'satem' traco-dace și un oarecare sens” (L. t.-d., ed. a II-a, 1967, p. 47)) din lucrarea Limba traco-dacilor (pp. 89–130).
Existența variantelor de redare în scris a numelor dace de plante poate avea, în principal, următoarele cauze:
diferențe de rostire ale informatorilor de la care au fost preluate, denumirile putând proveni din diferențe de rostire regionale, dialectale sau din diferențe individuale de reproducere și percepere a fonemelor de către vorbitorii de limbă dacă; dificultățile de transcriere cu litere grecești sau latine a unor nume rostite în limba dacă. Este posibil ca limba dacilor să fi avut unele foneme existente în limba română și care lipseau din limbile greacă și latină în momentul înregistrării numelor de plante dacice: ă, â, ș, ț, j, ge, gi, ce, ci, unii diftongi sau triftongi etc.) Despre aceasta Alexandru Papadopol Calimah scrie: „Copiștii greci au schimonosit o mulțime de autori și pătimeau firește de boala originară de a supune regulelor elenice de prosodie și de eufonie orice cuvânt străin.”Alexandru Papadopol Calimah, op. cit. p. 23)