Războiul de Șase Zile (în arabă حرب الأيام الستة, harb al-ayyām as-sitta, ebraică מלחמת ששת הימים, Milhemet Sheshet Ha‑Yamim , engleză Six-Day War sau Six Days' War) a fost un conflict armat între Israel și alianța formată din statele arabe Egipt, Iordania și Siria. Acest război a durat între 5 și 10 iunie 1967. În urma victoriei militare asupra coaliției arabe, Israelul a ocupat Fâșia Gaza, Peninsula Sinai, Platoul Golan și Cisiordania. Războiul de Șase Zile a fost cel de-al treilea conflict armat arabo-israelian.
Evenimentele care au dus la război thumb|Ofițeri ai forțelor aeriene israeliene lângă un avion egiptean care a fost doborât în Sinai în timpul Războiului de Șase Zile
La începutul anului 1967 observatorii politici nu considerau iminentă izbucnirea unui război între Republica Arabă Unită, de fapt Egiptul,Republica Arabă Unită a fost denumit un stat arab federal constituit din Egipt si Siria, și având capitala la Cairo, care, in viziunea președintelui Egiptean Gamal Abdel Nasser constituia un model de federație panarabă. El a dăinuit doar trei ani, între 1958-1961. După retragerea Siriei din cadrul acestei formațiuni federale în urma puciului din 1961, Egiptul nasserist, consecvent în aspirațiile panarabiste, a continuat, între 1961-1971 să se autointituleze în mod artificial „Republica Arabă Unită”. Partidul Baas din Siria împărtășea dezideratele panarabe, dar nu se arăta fericit de hegemonia Egiptului Keivan Piram Comment le panarabisme s'est-il developpé au xxe siècle situl Institutului Lumii Arabe, Paris sub conducerea lui Gamal Abdel Nasser și Israel. Arabologul francez Henry Laurens nu este de acord cu teoriile culpabilității unilaterale ale părților beligerante, ci este de părere că războiul din 1967 a fost cauzat de erori diplomatice și strategice ale ambelor părți.Laurens 2007. Vezi acolo și critica teoriilor care fac responsabil pentru război fie numai Egiptul, care, supraestimându-și potențialul militar, aspira la distrugerea definitivă a Israelul, fie numai Israelul, care, după acuzațiile arabe, ar fi profitat de circumstanțe pentru a justifica diplomatic „cea de-a doua fază a expansiunii sioniste”..
Tensiunea dintre Israel și vecinii săi arabi a crescut în mod continuu, începând din anul 1964, când Israelul a terminat realizarea apeductului central folosind până la 38% din apele Iordanului pe teritoriul său pentru nevoile sale, iar Siria a încercat, să schimbe cursul izvoarelor acestui râu. Demersurile siriene au eșuat datorită bombardamentelor israeliene și lipsei de implicare a Iordaniei și a Libanului în conflict. În acea perioadă nici unul din statele arabe nu au recunoscut existența statului Israel. Statele arabe erau dezbinate de conflictul dintre forțele "progresiste" pro-sovietice și cele "conservatoare", care promovau interesele pro-occidentale. Israelul se simțea de mai mult timp periclitat de influența Uniunii Sovietice. Siria sprijinea cu ajutorul Moscovei mișcările de gherilă de pe teritoriul săuLaurens ibidem. Partidul Baath, inițial cu orientare de stânga, a ajuns la putere, în Siria, în 1963. Vezi Kamel S. Abu Jaber: The Arab Baath Socialist Party. History, Ideology, and Organization, Syracuse / New York 1966., care se orientau mai ales împotriva dominației israeliene asupra zonelor dintre Siria și Israel, demilitarizate în urma armistițiului din 20 iunie 1949. Itzhak Rabin, pe atunci șeful Marelui Stat Major al armatei israeliene, a încercat, printr-o politică militară de represalii, să consolideze această hegemonie și să transfere conflictul armat pe teritoriul Siriei, convins de suportul american și de diferențele insurmontabile dintre guvernul lui Nasser și partidul Baath care se afla la putere în Siria.
Palestinienii au devenit activi din punct de vedere politic și militar. Astfel, în anul 1964 a fost înființată la Ierusalim, sub control iordanian, Organizația pentru Eliberarea Palestinei (OEP) iar în 1965 au fost comise primele acte de terorism ale mișcării FatahAcțiunile nu aveau însă pe atunci ponderea ulterioară. Între 1 ianuarie 1965, data primei operațiuni teroriste întreprinsă de Fatah, și 5 iunie 1967 au căzut victimă actelor de teroare circa 15 cetățeni israelieni, majoritatea militari. Vezi Laurens 2007.. Guvernele arabe au adoptat în diplomație un ton anti-israelian mai militant, probabil și datorită presiunii palestiniene. Scopul acțiunilor militare israeliene împotriva planurilor Siriei de deviere a apelor Iordanului trebuie văzut și din perspectiva acestei evoluții, Siria fiind în acea perioadă principalul susținător verbal al cauzei palestiniene.
În concepția lui Rabin în calitate de comandant al Statului Major al armatei israeliene, securitatea Israelului nu putea fi garantată decât printr-un acord de pace la care să adere toate statele arabe. În lipsa unui asemenea acord, Rabin și Statul Major se considerau îndreptățiți să extindă spațiul controlat de Israel la nord până la cursul râului Litani (de pe teritoriul actual al Libanului de sud), la est până pe valea Iordanului și la sud până la Canalul Suez, pentru a asigura apărarea statului Israel. Se pare că premierul Levi Eshkol nu a fost convins decât de extinderea până la Litani, datorită importanței strategice a râului ca resursă hidrografică. În orice caz, acest plan nu ar fi putut fi pus în aplicare fără sprijin internațional. Într-o situație în care nici măcar suportul militar american nu era o certitudine, după cum se dovedise în Criza SuezuluiS.U.A. acordă din 1956 sprijin militar Israelului doar cu condiția retragerii din Fâșia Gaza., este deci puțin probabil ca Statul Major israelian să fi inițiat cu de la sine putere ocuparea Cisiordaniei și a Peninsulei Sinai. În orice caz, în realitatea instituțională din Israel, nu armata ci guvernul civil este factorul care a luat deciziile politice și strategice. Israelul nu a efectuat mișcări de trupe în acest sens, dar mobilizarea forțelor de rezerviști putea fi efectuată în scurt timp.
Totuși, la 13 mai 1967, Uniunea Sovietică își avertizează aliații de la Cairo și Damasc asupra iminenței unei invazii israeliene în Siria. Avertismentul se baza pe informațiile serviciilor secrete și își găsea o anumită justificare atât prin amenințările Israelului la adresa partidului Baath, cât și prin două incidente militare. La 13 noiembrie 1966, armata israeliană a atacat satul cisiordanian Samu, sub motivul urmăririi adepților mișcării Fatah. La data de 7 aprilie 1967, aviația israeliană a doborât șase avioane militare de tip MIG din aviația militară a Siriei.
Ca urmare a avertismentului sovietic, începând din 14 mai 1967, Egiptul a mobilizat unități de luptă în Peninsula Sinai, după ce obținuse, fără mari împotriviri de la ONU, retragerea trupelor UNEF (United Nations Emergency Force). Aceste forțe internaționale supravegheaseră până atunci respectarea acordului de încetare a ostilităților provocate de Criza Suezului din 1956 Având în vedere că Egiptul nu mai recunoștea acordul din 1956, forțele ONU ar fi putut fi considerate trupe de ocupație.. Prin evacuarea UNEF-ului s-au creat zone de tangență directă între cele două armate, care puteau duce, în scurt timp, la o invazie egipteană a Israelului. Această demonstrație de forță a Egiptului era, în primul rând, un avertisment la adresa Israelului, dar, implicit, avea și scopul de a convinge Iordania să adopte o poziție mai fermă în acest conflict.
Israelul s-a văzut, astfel, pus în situația pe care a încercat să o evite în 1956, fiind obligat să accepte prezența militară egipteană în apropierea granițelor sale. Temerile Israelului privind securitatea sa s-au materializat la 17 mai 1967, când două avioane egiptene de supraveghere, decolate din Iordania, au zburat deasupra reactorului atomic de la Dimona, fără a putea fi oprite de unitățile anti-aeriene israeliene. În urma acestui act de agresiune, guvernul israelian a luat în considerare eventualitatea unui atac aerian al Egiptului împotriva centralelor atomice israeliene, precum și justificarea unui asemenea atac pe plan internațional. În aceste circumstanțe, guvernul israelian a ordonat armatei mobilizarea forțelor de rezervă.
La 22 mai 1967, Nasser a continuat politica de provocare beligerantă prin blocarea Strâmtorii Tiran pentru transportul naval israelian. Această blocadă maritimă a restabilit starea de fapt care, în 1956, a dus la conflictul cu Israelul. De asemenea, Nasser a supraestimat puterea militară a Egiptului și a considerat că Israelul este incapabil să pornească un război pe două fronturi fără sprijinul efectiv al S.U.A., care, din 1956, era implicată militar în conflictul din Vietnam. Se pare că și în cadrul Statului Major egiptean au existat forțe care au promovat o exacerbare a conflictului cu Israelul. Aceste forțe elaboraseră planurile unei operațiuni militare de ocupare a Deșertului Negev, pentru a asigura legătura teritorială cu Iordania. Aceste planuri au fost respinse de Nasser,care se considera un reprezentant al forțelor "progresiste" din lumea islamică și se arăta critic față de "forțele reacționare" din Iordania, Arabia Saudită și Iran. Prin blocarea strâmtorii Tiran, Nasser a câștigat o imensă popularitate în lumea arabă. Devenit protagonistul propagandei anti-israeliene, Nasser a reușit să atragă Iordania în coaliția sa, pentru a convinge, apoi, Arabia Saudită să susțină, cu unele rezerve, cauza egipteană. Ca om politic, mai degrabă moderatVezi analiza politicii nasseriste cu punctele ei de convergență cu ideologia altor state nealiniate la: L. C. Brown: International Politics and the Middle East. Old Rules, Dangerous Game, Princeton 1984. Autorul identifică extrapolarea principiilor politice indiene, iugoslave sau chineze în realitatea Orientului Mijlociu, deci lipsa unei viziuni autohtone, drept o cauză principală a eșecului ideologiei nasseriste., Nasser s-a lăsat antrenat de dinamica acestei propagande și a încurajat mass-media să răspândească lozinci care anunțau distrugerea iminentă a Israelului. În general, Occidentul a respins cu indignare formulele propagandei arabe iar sloganul "Aruncați-i pe evrei în mare", care nu a fost exprimat politic, ci în cadrul unor comentarii satirice din presăVezi, de exemplu, caricatura care-l înfățișează pe Nasser cum aruncă Israelul, personificat conform clișeelor de reprezentare a evreilor împrumutate de la naziștii germani, în Golful Aqaba. Caricatura a apărut înaintea războiului în ziarul libanez Al-Farida și este publicată de Oren 2002.. Acest gen de propagandă s-a dovedit a fi dezastruos pentru imaginea arabilor pe plan mondial, discreditând cauza palestiniană, în special, în EuropaMejcher 1987, p. 484..