Războiul de Continuare (în , în ) a fost un conflict armat între Finlanda și Uniunea Sovietică, parte a celui de-al Doilea Război Mondial. Conflictul a debutat cu acțiunile agresive purtate de pe teritoriul finlandez împotriva sovieticilor la 21 și 22 iunie și bombardamentele rusești de la 25 iunie 1941 și s-a încheiat cu încetarea focului de partea finlandeză la 4 septembrie și de partea sovietică la 5 septembrie 1944. Marea Britanie a declarat război Finlandei la 6 decembrie 1941, dar nu a participat direct la război. Sprijinul material și cooperarea militară cu Germania nazistă a fost de maximă importanță pentru finlandezi în lupta lor cu mult mai marele lor vecin. Războiul a sfârșit în mod oficial odată cu semnarea Tratatului de pace de la Paris din 1947.
Finlandezii au folosit acest nume pentru conflictul cu sovieticii pentru a face clară legătura acestuia cu Războiul de Iarnă (30 noiembrie 1939 – 12 martie 1940). Din punctul de vedere sovietic acest război nu este decât cel mult un alt front al Marelui Război pentru Apărarea Patriei împotriva Germaniei naziste și a aliaților ei. Acest război a fost tot timpul considerat de finlandezi ca un conflict separat de cel de-al Doilea Război Mondial, poziție considerată inacceptabilă de conducerea politică a Germaniei, principalul sprijinitor al Finlandei.
Cadrul general Deși bătăliile Războiului de Continuare au fost duse la periferia teatrelor de luptă ale celui de-al doilea război mondial, iar efectivele militare angajate în luptă au fost relativ reduse, istoria și implicațiile sale sunt extrem de interesante din mai multe puncte de vedere, în primul rând care țin de morală și drept internațional. Marea Britanie și dominioanele sale au declarat război Finlandei în toamna anului 1941, însă Statele Unite ale Americii nu au urmat exemplul aliatului lor. Trebuie recunoscut că au fost puține lupte între trupele finlandeze și cele britanice. Avioanele britanice Fairey Swordfish au bombardat portul finlandez Petsamo din nordul îndepărtat. Se afirmă că unitățile de interceptare radio finlandeze și ofițerii de contrainformații finlandezi au participat efectiv la acțiunile germanilor împotriva convoaielor britanice care se îndreptau către portul sovietic Murmansk.
În timpul conflictului Finlanda a acționat în cooperare cu Germania împotriva Uniunii Sovietice, care în schimb era aliată cu Marea Britanie și Statele Unite ale Americii. Amintirile dureroase ale cedărilor teritoriale pe care au fost obligați finlandezii să le facă la încheierea Războiul de Iarnă (1939-1940), ca și lipsa de voința sau incapacitatea Aliaților în a-i sprijini pe finlandezi în acest război, au fost principalele motivații ale alegerii alianței cu Germania nazistă.
Problema este forte puțin controversată în Finlanda, și cei mai mulți finlandezi consideră și în ziua de astăzi că țara nu ar fi supraviețuit acestui ultim conflict fără ajutorul german. Dacă în deceniile al șaptelea și al optulea al secolului trecut s-a afirmat că acest război a fost o opțiune greșită, în zilele noastre este tot mai răspândită părerea că Finlanda nu a putut să facă nimic pentru a evita izbucnirea Războiului de Iarnă și a războiului de continuare.
Cele mai importante evenimente ale celui de-al doilea război mondial ca și bătăliile importante ale acestui conflict mondial au avut un impact semnificativ asupra desfășurării Războiului de Continuare: Invazia Germaniei a Uniunii Sovietice a fost în strânsă legătură cu începerea luptelor Războiului de Continuare. Invazia Aliaților în Franța (Bătălia din Normandia) a fost coordonată cu o ofensivă sovietică majoră pe frontul finlandez (9 iunie–15 iulie 1944), ceea ce a dus la formarea unei alianțe militare de cinci săptămâni între o republică democratică – Finlanda – și o dictatură fascistă – Germania – între 26 iunie și 4 august 1944. Cursa pentru cucerirea Berlinului dintre URSS și SUA a făcut ca Războiul de Continuare să fie încheiat datorită dezinteresului manifestat la acea dată de sovietici pentru Europa de Nord.
Scopurile războiului Principalul obiectiv al Finlandei în timpul participării la cel de-al Doilea Război Mondial a fost acela de a supraviețui războiului ca un stat independent, capabil să-și mențină suveranitatea într-un mediu politic ostil. În mod special în Războiul de Continuare Finlanda a urmărit recucerirea teritoriilor pierdute după semnarea tratatului de pace de la Moscova din 1940, dar și de a-și extinde teritoriul mai către est, pentru asigurarea supraviețuirii populației finice din Karelia de Est. S-a încercat astfel crearea Finlandei Mari, așa cum cereau zgomotos grupurile de dreapta și de extremă dreapta. Succesele inițiale ale finlandezilor au fost plătite în cele din urmă cu importante jertfe omenești, despăgubiri de război, pierderi teritoriale, deteriorarea reputației pe arena internațională și subordonarea pentru multă vreme la politica internațională sovietică.
Obiectivele sovietice în acest război sunt greu de precizat, în principal datorită secretomaniei staliniste. Uniunea Sovietică era în al patrulea deceniu al secolului al XX-lea o putere militară mediocră, și toate acțiunile sale de până la izbucnirea acestui nou conflict ruso-finlandez pot fi considerate măsuri defensive realizate prin mijloace ofensive. Partiționarea împreună cu Germania nazistă a Poloniei, anexarea statelor baltice și a Basarabiei și invazia Finlandei în Războiul de Iarnă sunt toate elemente ale politicii de construire a unei zone de securitate de jur împrejurul Uniunii Sovietice, similară înființării de mai târziu a Pactului de la Varșovia a statelor satelit comuniste și a semnării cu Finlanda postbelică a unui acord de prietenie, cooperare și asistență mutuală.
Mai înainte de izbucnirea războiului mondial Deși Karelia Răsăriteană nu a fost niciodată parte a Finlandei, majoritatea locuitorilor regiunii erau înrudiți cu finlandezii. După declararea independenței Finlandei, numeroase voci au cerut anexarea Kareliei Răsăritene cu scopul declarat al eliberării locuitorilor ei de opresiunea sovietică. Ca rezultat, au avut loc câteva expediții (expediția Viena și expediția Aunus), dar acestea au eșuat. Finlanda a ridicat problema Kareliei Răsăritene de câteva ori la Liga Națiunilor, dar fără nici un succes.
În cercurile politice, altele decât cele de stânga, rolul Imperiului German în victoria guvernului "alb finlandez" împotriva rebelilor socialiști din timpul războiului civil finlandez era amintit cu simpatie, deși toată lumea prefera să amintească de sprijinul britanic și scandinav decât de cel german. Politica de securitate a noului stat independent finlandez s-a îndreptat mai întâi către formarea unui cordon sanitar alături de alte țări care de-abia își câștigaseră independența: Polonia, țările baltice, dar negocierile nu au dus la nici un rezultat, și ca urmare politica sa de securitate s-a îndreptat către Liga Națiunilor. Încercările de formare a unor alianțe pentru securitate cu țările scandinave nu au fost nici ele încununate de succes. În 1932, Finlanda și URSS au semnat un pact de neagresiune, dar până și analiștii contemporani l-au considerat lipsit de orice valoare practică.
Pactul Molotov-Ribbentrop și Războiul de Iarnă
Pactul Molotov-Ribbentrop din 1939 i-a dat posibilitatea Uniunii Sovietice să facă presiuni asupra Finlandei și țărilor baltice. Statele baltice au cedat rapid presiunilor rusești, dar Finlanda a continuat să se opună mai marelui său vecin. Ca rezultat, la 30 noiembrie 1939, URSS a declanșat Războiul de Iarnă. Condamnarea acestei agresiuni de către Liga Națiunilor și de către statele din întreaga lume nu a avut nici un efect asupra politicii sovietice. S-au făcut planuri pentru acordarea unui ajutor internațional Finlandei, dar s-a făcut foarte puțin în acest sens.
Tratatul de pace de la Moscova semnat în 1940, care a pus capăt în mod oficial Războiului de Iarnă, a fost perceput ca o mare nedreptate în Finlanda și nu numai. O cincime din teritoriul Finlandei și 11% din terenurile agricole au fost pierdute. Peste 12% din populația Finlandei a trebuit să se mute din teritoriul cedat Uniunii Sovietice. Hanko a fost închiriat URSS-ului ca bază militară. Totuși, Finlanda a reușit să evite anexarea întregii țări de către URSS.
Pacea Interimară – Välirauha
Tratatul de pace de la Moscova din 1940 a fost un șoc pentru finlandezi. Tratatul de pace a fost considerat prăbușirea definitivă a politicii externe finlandeze, politică care fusese bazată pe garanțiile internaționale de securitate și pe dreptul internațional. Semnarea unor tratate bilaterale era acum văzută ca o cale de rezolvare a problemelor chiar prin reactivarea unor relații până atunci înghețate, așa cum erau cele cu Uniunea Sovietică sau Al treilea Reich. Opinia publică finlandeză cerea retrocedarea Kareliei Finlandeze și toate speranțele au fost investite în conferința de pace care ar fi urmat după încheierea conflictului mondial.
Deși fusese semnat un tratat de pace, starea de război și cenzura nu au fost revocate, în principal datorită izbucnirii celui de-al doilea război mondial, greutăților în aprovizionarea cu alimente, cât și datorită stării proaste în care se afla armata finlandeză. Aceste fapte i-au permis președintelui Kyösti Kallio să-i ceară mareșalului Mannerheim să rămână în fruntea armatei și să supervizeze acțiunile de reînarmare și de construire de noi fortificații. De-a lungul anului 1940, Finlanda a primit materiale cumpărate sau primite donație în timpul sau după încheierea războiului de iarnă. Cheltuielile în sectorul militar au reprezentat 45 % din bugetul Finlandei pentru anul 1940. Tratatul de comerț pentru timp de război cu Marea Britanie a fost de neaplicat datorita ocupării de către Germania a Norvegiei și Danemarcei.
Germania nazistă a atacat țările scandinave la 9 aprilie 1940 în cadrul Operațiunii Weserübung. Finlanda, la fel ca și Suedia, a scăpat de ocupația germană, dar era practic încercuită de Al treilea Reich și Uniunea Sovietică. Importurile de fertilizatori pentru agricultură au fost puternic afectate, ceea ce a dus, împreună cu urmările Războiului de Iarnă, la o puternică criză alimentară. O parte a deficitului de alimente a putut fi acoperit din importurile din Suedia și, într-o proporție mai mică, din Uniunea Sovietică care, în plus, practica metoda întârzierilor livrărilor ca armă de presiune asupra Finlandei. În această situație, singura soluție care a fost găsită a fost apropierea de Germania.
Din mai 1940, Finlanda a început o campanie de restabilire a unor relații bune cu Germania. Mass-media finlandeză nu numai că s-a abținut să mai critice Germania Nazistă, dar a luat parte activ la campania de apropiere. Orice alte păreri care nu corespundeau acestei noi orientări au fost cenzurate. După bătălia pentru Franța, campania pro-germană a fost intensificată.
Punerea în practică a tratatului de pace de la Moscova a creat numeroase probleme. Reîntoarcerea forțată a utilajelor, locomotivelor și vagoanelor de cale ferată, inflexibilitatea sovieticilor în legătură cu soluțiile care ar fi putut ușura greutățile create de noua frontieră, așa cum erau drepturile de pescuit și folosirea canalului Saiamaa, au crescut neîncrederea în obiectivele Uniunii Sovietice. Noul ambasador sovietic la Helsinki, Ivan Zotov, se comporta nediplomatic și încerca să impună interesele sovietice în Finlanda. În toate rapoartele trimise Ministerului de externe, el susținea anexarea totală a Finlandei de către URSS.