Imperiul Roman () este termenul utilizat, în mod convențional, pentru a descrie statul roman post-republican caracterizat de o formă de guvernământ autocratică și de stăpânirea unui imens teritoriu în jurul Mării Mediterane cu capitala la Roma. Fiind o civilizație a Epocii Fierului, deținea teritoriile din jurul Mării Mediterane în Europa, Africa de Nord și vestul Asiei. După reformele constituționale ale lui Augustus din secolul I î.Hr. până la anarhia militară din secolul al III-lea d.Hr., imperiul a fost un principat condus din Roma (27 î.Hr.-285 d.Hr.). Imperiul Roman a fost mai târziu divizat în Imperiul Roman de Apus, cu capitala la Roma și apoi la Ravenna, și Imperiul Roman de Răsărit, cu capitala la Constantinopol.
A fost precedat de Republica Romană care, la rândul ei, a înlocuit monarhia de la Roma în secolul al VI-lea î.Hr., guvernată de doi consuli cu puteri executive și cu mandate limitate la un an și condusă de o adunare legislativă numită Senat. Republica era însă totodată un imperiu, deținând teritorii cucerite. Fiind destabilizată de o serie de războaie civile și conflicte politice dintre generali ambițioși, în secolul I î.Hr. generalul Iulius Cezar a fost numit dictator pe viață, dar a fost asasinat în anul 44 î.Hr. în urma unui complot al senatorilor. Au reizbucnit astfel războaiele civile care s-au încheiat cu victoria lui Octavianus Augustus, nepotul și fiul adoptiv al lui Cezar, care l-a învins pe generalul Marcus Antonius în Bătălia de la Actium din anul 31 î.Hr. După anexarea Egiptului Ptolemaic a luat sfârșit oficial epoca elenistică marcată cu cuceririle lui Alexandru cel Mare în Orient. Octavianus și-a asigurat controlul total asupra imperiului, iar Senatul Roman i-a garantat puteri executive nelimitate, titlul de Imperator (comandant suprem al armatei) și titlul de Augustus, devenind astfel primul împărat al Imperiului Roman.
În primele două secole imperiul a cunoscut o perioadă de stabilitate și prosperitate fără precedent, cunoscută în istorie ca Pax Romana („Pacea romană”). Maximul teritorial a fost atins în timpul domniei împăratului Traian. A urmat apoi o perioadă instabilă și astfel, declinul imperiului a început sub domnia împăratului Commodus. În secolul al III-lea, imperiul a traversat o perioadă de criză ce i-a amenințat existența și integritatea teritorială, dar a fost reunificat de împăratul Aurelian. În efortul de a stabiliza imperiul, Dioclețian a împărțit imperiul între două curți imperiale diferite în estul grecesc și vestul latin. Creștinismul a luat amploare în secolul al IV-lea, devenind religia oficială a imperiului în urma Edictului de la Milano din 313 sub domnia lui Constantin cel Mare și a celui de la Tesalonica din 380. După moartea împăratului Teodosiu I din 395, imperiul a fost împărțit definitiv între fii săi Arcadius și Honorius, în Imperiul Roman de Apus și Imperiul Roman de Răsărit. Perioada Migrațiilor, ce a presupus invazii masive ale populațiilor germanice și hunice a dus la declinul final al Imperiului Roman de Apus. Odată cu cucerirea Ravennei de către ostrogoți și înlăturarea ultimului împărat roman, Romulus Augustulus în 476, Odoacru s-a proclamat drept rege al Italiei și astfel Imperiul Roman de Apus a colapsat și a fost desființat oficial de împăratul Zenon în 480. Imperiul Roman de Răsărit a continuat să existe ca Imperiul Bizantin, cu capitala la Constantinopol, până la cucerirea otomană din 1453.
Imperiul Roman a lăsat în urma sa o moștenire grandioasă privind instituțiile, cultura, limbile, religia, arta, arhitectura, filosofia, dreptul și știința. Ulterior, moștenirea romană a influențat debutul Renașterii, arhitectura neoclasică, codurile legislative moderne și formarea republicilor moderne precum Franța și Statele Unite ale Americii. Limba latină răspândită în teritoriile cucerite de romani, precum și creștinarea, a dus la apariția regatelor medievale și a statelor moderne de azi precum Franța, Spania, Italia, Portugalia și România. Adoptarea creștinismului a condus la formarea bisericii creștine care a dominat Europa pe durata Evului Mediu.
Geografia și demografia Imperiului Roman
Imperiul Roman se situează pe locul 25 în topul celor mai mari imperii, având 5 milioane de kilometri pătrați în anul 117 sub domnia împăratului Traian, cuprinzând 3,36% din suprafața terestră. Acesta stăpânea teritorii în Europa, Africa de Nord și Asia de Vest. Fraza latină "imperium sine fine" (imperiul fără de sfârșit) exprimă ideologia că nu există limite în timp și spațiu pentru imperiul roman. În poemul lui Virgiliu - Eneida, poporul roman era predestinat de către zeul Jupiter să stăpânească omenirea. Această afirmație a stăpânirii universale a fost reînnoită și perpetuată atunci când Imperiul a intrat sub guvernarea creștină în secolul al IV-lea. Pe lângă anexarea unor mari regiuni în cursul creșterii imperiului, romanii erau de asemenea sculptori foarte pricepuți ai mediului, modificând direct geografia. De exemplu, păduri întregi au fost tăiate pentru a furniza suficiente resurse de lemn pentru un imperiu în expansiune. Expansiunea romană a fost inițiată din timpul Republicii Romane în Spania, Grecia, Tunisia, Egipt, Turcia și Franța de azi, cucerite până în secolul 1 e.n. Sub domnia împăratului Augustus, o hartă a lumii cunoscute a fost afișată publicului în Roma, cu toate regiunile cartografiate de geografii, recenzorii și cartografii vremii precum Strabon. După moartea lui Augustus, realizările sale au fost consemnate în Res Gestae.
S-a estimat că populația număra 70-100 de milioane de locuitori, cu densitate 11.2 pe kilometru pătrat în anul 164, adică un sfert din populația totală a planetei de atunci. Speranța de viață a populației pe perioada imperiului roman era de 25 de ani. A fost entitatea politică unificată cu cea mai mare populație din istoria Europei. Cele mai mari orașe ale imperiului au fost Roma, Alexandria, Smyrna, Efes, Cadiz, Nova Cartagina, Corint și Antiohia. Orașe de asemenea dimensiuni nu vor mai fi construite în Europa până în secolul al XVII-lea. Imperiul se întindea de la nord de Zidul lui Hadrian din nordul Angliei până pe malurile fluviului Eufrat din Siria, de pe malurile râurilor Rin-Dunăre până pe coasta Africii de Nord și oazele Nilului egiptean, imperiul încercuind Marea Mediterană, denumită „Mare Nostrum” (în română, „Marea noastră”).
Frontierele erau patrulate de legiuni și fortificate în punctele vulnerabile. Limba imperială
Limba oficială a imperiului era limba latină. Toți cetățenii romani erau obligați să aibă certificatele scrise în limba latină. Latina a fost limba curților de justiție. Totuși, vorbitorii de limbă latină coexistau în pace cu vorbitorii de greacă din estul Mediteranei și Asia Mică.
Romanii care primeau o educație studiau greaca în calitate de limba literară și mulți membri ai claselelor de elită vorbeau greacă. Împărații iulio-claudieni încurajau standarde înalte privind vorbirea corectă a limbii latine în afaceri și administrație. Claudius a încercat să limiteze folosirea limbii grecești, revocând cetățenia celor care nu vorbeau latină, dar Senatul și-a menținut caracterul bilingv având ambasadori vorbitori de greacă.
În partea estică a imperiului, legile și documentele oficiale erau traduse din greacă în latină. După anul 212, toți locuitorii imperiului au devenit cetățeni ai imperiului, chiar dacă nu cunoșteau limba latină.
După reformele lui Dioclețian, latină a continuat să fie limba conducerii.
Alte limbi locale vorbite în imperiu au fost limba coptă, vorbită în Egipt, apoi cea punică în Africa, cea galică în Franța de azi și aramaică vorbită în Orient. Legile și jurămintele romane erau traduse din latină în limbile locale pentru ca tuturor locuitorilor imperiului să le fie aduse la cunoștință voința autorității imperiale și militare.
Limba latină a influențat apariția limbilor romanice precum spaniolă, franceză, portugheză, italiană și română. În prezent, peste 900 de milioane de oameni sunt vorbitori de limbi romanice. Prima limba romanică vorbită la nivel mondial este cea spaniolă, vorbită în țări precum Spania, Mexic, Venezuela, Argentina, Bolivia, Columbia, Chile, precum și în Statele Unite ale Americii, predominant în Texas și California. Este urmată de limba franceză, vorbită în Franța, Canada, Belgia, Elveția, Congo, Madagascar, Cameroon, Côte d'Ivoire, Niger, Chad, Rwanda, Haiti etc. Limba portugheză este vorbită în Portugalia, Brazilia, Angola, Mozambic. Limba italiană este vorbită în Italia și Elveția. Limba română este vorbită în România și Moldova.
Fiind limba internațională a educației și literaturii, latina a continuat ca limbă a diplomației, științei și culturii în Evul Mediu, în cursul Renașterii și până în secolul al XVII-lea. Continuă să fie folosită ca limba ritualică în Vatican și lăcașele de cult ce aparțin Bisericii Romano-Catolice din Antichitate până în prezent. Ca si greaca, a fost principala limbă prin care s-a răspândit creștinismul. Evangheliile Noului Testament au fost scrise in limba greacă.
Limba greacă a rămas după declinul Imperiului Roman drept limba oficială a Imperiului Bizantin. Istoria Imperiului Roman Dinastia Iulio-Claudiana (27 î.Hr.-68 d.Hr.)
Octavian, ca nepot și fiu adoptiv al lui Iulius Cezar, a devenit figura centrală militară pe perioada haosului de după asasinarea lui Cezar în urma unui complot senatorial. În 43 î.Hr., la vârsta de 20 de ani, a devenit unul dintre membrii celui de-al doilea Triumvirat, o alianță politică cu Marcus Antonius și Marcus Lepidus. Octavian și Antonius i-au învins și nimicit pe Brutus și Cassius, asasinii lui Cezar, în anul 42 î.Hr. în bătălia de la Filippi. Au izbucnit tensiuni între cei doi învingători și astfel, după destrămarea triumviratului în anul 32 î.Hr., Lepidus a fost exilat, iar Antonius s-a aliat și s-a căsătorit cu amanta sa, regina Cleopatra, trădând înțelegerea cu Octavian și mariajul cu sora sa. A început un nou război civil în care Octavian a obținut victoria la Actium în anul 31 î.Hr., distrugând flota lui Antonius. Antonius și Cleopatra s-au sinucis, iar Octavian a anexat Egiptul.