Legiunea Voluntarilor Români din Italia a fost o mare unitate militară reprezentată de un corp de voluntari de naționalitate română, cu drapel propriu, aflată în Italia în timpul perioadei acesteia de beligeranță din Primul Război Mondial. Voluntarii acestei mari unități au fost selectați din rândurile prizonierilor de război austro-ungari de naționalitate română, aflați pe teritoriul statului italian.
Eforturile diplomatice și politice pentru înființarea Legiunii – parte a unui efort complex de formare a unor asemenea unități în principalele țări beligerante, au durat aproape doi ani și au început din iulie 1916. Aceste eforturi au căpătat consistență în Italia după „Congresul națiunilor asuprite din Austro-Ungaria” desfășurat în aprilie 1918 la Roma, într-o perioadă în care Italia a devenit interesată de demersuri suplimentare pentru a grăbi destrămarea statului Austro-Ungar.
În urma unor cereri de înrolare pentru a lupta împotriva Austro-Ungariei, voluntarii au fost încorporați începând cu luna iulie 1918 în Armata Regală Italiană, pentru a fi încadrați începând din luna octombrie a aceluiași an într-o mare unitate cu specific național. În intervalul iulie-octombrie 1918 s-au format trei companii, iar începând din octombrie până în februarie 1919 trei regimente, cu numele de „Horea”, „Cloșca” și „Crișan”. Echiparea și dotarea unităților și subunităților constituite s-a făcut cu material militar italian.
Doar cele trei subunități formate până în octombrie 1918 au luptat efectiv până la armistițiul din 3 noiembrie 1918. Cu excepția acestora, care la momentul respectiv nu erau formal încadrate Legiunii, singura unitate formată, încadrată și echipată a marii unități a fost Regimentul Nr. 1 „Horea”.
După armistițiul de pe frontul italian, atât datorită dorinței reprezentanților mișcărilor de eliberare românești de pe teritoriul Austro-Ungariei, cât și datorită unor considerente strategice legate de viziunea postbelică a conducătorilor italieni, formarea Legiunii a continuat. După ce însă în anul 1919 România a solicitat întoarcerea din Italia a foștilor prizonieri de război, pe fondul evenimentelor revoluționare din Rusia și din Ungaria, întregul efectiv al Legiunii s-a repatriat în intervalul septembrie – decembrie 1919. Ajunși în România însă, pe fondul suspiciunii că ar fi putut servi ca mijloc de penetrare postbelică italiană în regiunea Dunării, soldații au fost dezarmați și corpul ofițeresc italian repatriat. Totuși, soldații au fost ulterior încorporați în Armata Regală Română și unitățile au fost trimise în Transilvania și Bucovina, o parte dintre acestea participând la operațiile militare pentru apărarea Marii Uniri din perioada 1918-1920.
Prizonieri de război de naționalitate română din Italia Soldații austro-ungari de origine română din Transilvania, Banat, Bucovina și Partium nu au fost puțini: se estimează că în perioada 1914-1918 între 400.000 și 600.000 de soldați de origine română au luptat pe diferitele fronturi ale Austro-Ungariei, ceea ce a reprezentat un procent semnificativ dintre etnicii români care au trăit în acele vremuri în Imperiu. Conform unor studii făcute de armata Imperiului Austro-Ungar, devotamentul militarilor de origine română față de interesul statului dualist a fost redus, numai etnicii italienii ai aceluiași imperiu putând concura cu ei pentru un ultimul loc într-un clasament în funcție de numărul de victime determinate de devotamentul pentru stat, la 100 de luptători. De asemenea, în primii 3 ani de lupte din aproximativ 300.000 de dezertori austro-ungari, o jumătate au fost etnici români. Dezertarea și trecerea la inamic au crescut semnificativ ca frecvență pe Frontul de Vest în ultimii 2 ani ai războiului, afectând semnificativ unități militare în ceea ce privește structura acestora și puterea de foc. Uneori aceasta s-a tradus prin defecțiuni ale unor întregi sectoare de front.Volantini di guerra: la lingua romena in Italia nella propaganda del primo conflitto mondiale, Damian, 2012 Este de menționat și că etnicii români au fost informați de către aviația aliată prin lansarea unor foi volante asupra pozițiilor austro-ungare, despre crearea și existența primului Corp al Voluntarilor Români din Rusia precum și despre conținutul Declarației de la Darnița.Cazacu, Gheorghe; Voluntarii români ardeleni din Rusia în timpul Primului Război Mondial; Astra Salvensis, Nr. 1 ianuarie-iunie 2013, An I; pp. 113; accesat la 24 august 2015
Deși primii prizonieri români transilvăneni din Italia au fost documentați încă din iunie 1915,Legiunea Română din Italia, Grecu, p. 1 (nr. de ordine). de abia în anul 1916 procentul de prizonieri de război de naționalitate română proveniți din trupele austro-ungare a devenit semnificativ,Le vicende della Legione Romena d’Italia, Baratto, 2011 aceștia fiind concentrați în principal în lagăre din nordul Italiei. Alături de prizonierii de alte naționalități ale Dublei Monarhii, risipiți pe teritoriul italian aceștia au contribuit la o mai bună înțelegere a situației etnice a Imperiului Austro-Ungar.
În mod particular în provincia L'Aquila, unde un puternic cutremur a distrus în 13 ianuarie 1915 drumurile și structurile civile, nevoia de mână de lucru a determinat înființarea la Avezzano a unui lagăr cu 15.000 de prizonieri. De-a lungul timpului, componenta reprezentată de prizonierii de origine română de aici s-a mărit semnificativ, aceștia făcându-și un bun renume și o bună imagine în rândul populației civile. Ușurința cu care cetățenii italieni au putut să comunice cu aceștia în raport cu germanii și maghiarii, precum și spiritul lor de sacrificiu asociat demonstrației de a fi buni lucrători, au dus la apariția respectului locuitorilor față de români. Aceasta a mers până în punctul în care au fost create în mod spontan comitete civile italiene de solidaritate și de asistență, rezervate cetățenilor români și familiilor lor rămase în patrie.
Demersuri politice și diplomatice
Iulie 1916 - martie 1918 O bună parte dintre prizonierii etnici români, odată cu intrarea României în război de partea Antantei, au dorit să fie înrolați în unități militare naționale de partea aliaților, la fel cum se procedase cu polonezii, cehii, slovacii și iugoslavii din Armata Austro-Ungară.
Activitatea de influențare a factorilor de decizie din Italia a debutat cu memorii trimise guvernului italian, în perioada iulie – august 1916, de către prizonieri de naționalitate română din Italia. Aceste memorii alăturate unor alte inițiative au continuat atât în 1917, cât și în prima jumătate a anului 1918,Legiunea Voluntarilor Români din Italia ..., Bușe, 2007, p. 1. crescând în intensitate după încheierea armistițiului dintre România și Puterile Centrale și începerea tratativelor de pace.Legiunea Voluntarilor Români din Italia ..., Bușe, 2007, p. 3.
Dintre reprezentanții autorităților române, cea mai semnificativă activitate au desfășurat-o cei doi ambasadori ai Regatului României în Italia: până în anul 1917 Dimitrie Ghika și după 1917 Alexandru Emanuel Lahovary.Legiunea Română în Italia, Coroamă, 2014, p. 4 În luna august 1917, cu scopul de a întreține și a dezvolta sentimentul național la prizonierii de război români din Italia, personalul Legației Române din Roma a intervenit pe lângă guvernul țării gazdă pentru a obține permisiunea de a înființa un birou cu această destinație.Legiunea Voluntarilor Români din Italia ..., Bușe, 2007, p. 2. Însuși șeful misiunii diplomatice de la Roma, Alexandru Lahovary, a cerut oficial permisiunea guvernului italian ca „românii să-și facă datoria față de neam”.„Legione Romena” și împlinirea..., Nencescu, 2009, p. 10. La aceste demersuri s-au adăugat eforturile de organizare a prizonierilor români întreprinse de doi profesori de la Universitatea din București: transilvăneanul Simion Mândrescu (profesor de limba și literatura germană) și George G. Mironescu. Aceștia au devenit principalii exponenți ai intereselor românești în această direcție.
La sfârșitul iernii 1917-1918, M. Popovici – în calitate de reprezentant al „Comitetului Național al Românilor Subjugați din Monarhia Austro-Ungară” constituit la Odessa la 2 ianuarie 1918 - a sosit în Italia pentru a organiza aici un corp de voluntari. Prin intermediul ambasadorului italian de la Paris, propunerea Comitetului pentru formarea acestui corp a fost remisă guvernului italian, împreună cu recomandarea primului ministru francez Georges Clemenceau de a i se da curs. Cu toate acestea însă, în primăvara anului 1918 generalul-maior Gondrecourt, conducătorul Misiunii Militare Franceze în Italia, era de părere că nu venise încă momentul potrivit pentru rezolvarea creării unor unități formate din etnici români prizonieri de război pe frontul italian, într-un context în care apăruseră deja dificultăți legate de crearea unor unități similare formate din etnici cehi sau iugoslavi, problemă de importanță superioară pentru interesele franceze.La Roumanie en guerre et la mission militaire Italienne ...,Grandhomme, 2006, pragraf 34 (p. ?)
Referitor la cerințele transmise prin intermediul ambasadorul italian de la Paris, în martie 1918 Ministrul de externe al Italiei, Sidney Sonnino, a opinat căContribuția pe plan internațional a emigrației române la cauza unității național-statale, Marinescu, 2013 de formare de trupe transilvănene destinate să lupte pe frontul italian. La final el a solicitat lui Orlando Deși italienii au fost de acord cu separarea prizonierilor de război români de cei maghiari sau germani, precum și cu constituirea unor unități naționale cu drapel propriu, nu au fost de acord cu folosirea acestora pe front.
Primul Congres al națiunilor asuprite din Austro-Ungaria În sprijinul acestei idei a venit proiectul de organizare în 1917, mai întâi la Stockholm și apoi la LausanneLegiunea Voluntarilor Români din Italia ..., Bușe, 2007, p. 4. a primului „Congres al națiunilor asuprite din Austro-Ungaria”, proiect ale cărui lucrări au fost ulterior continuate la Paris în februarie 1918, Londra și Roma. În urma derulării acestui proiect, activitățile emigraților cehoslovaci, sârbi, polonezi și români au devenit coordonate, în sensul determinării atât a factorilor decizionali ai Antantei de „a-și modela corespunzător atitudinea față de situația prizonierilor de război”, cât și în sensul susținerii destrămării de facto a Dublei Monarhii. Pentru a-l determina pe ministrul de externe italian (baronul Sidney Sonnino) să nu se mai împotrivească destrămării Austro-Ungariei, locul final de desfășurare a lucrărilor congresului a fost ales la Roma, acestea deschizându-se la data de 8 aprilie 1918 sub președinția senatorului italian Francesco Ruffini.Legiunea Voluntarilor Români din Italia ..., Bușe, 2007, p. 5.
Delegația care a reprezentat mișcarea unionistă română (în care România a fost reprezentată prin senatorii Mironescu și Drăghicescu alături de deputatul LupuSimeon Mîndrescu și Italia, Zaharia, 1979, p. 42) a fost condusă de profesorul G. G. Mironescu. În acest cadru, delegații transilvăneni aflați la Congres au înființat o comisie dedicată eliberării prizonierilor români din Italia și formării unei Legiuni române. Un sprijin suplimentar în încercarea de convingere a guvernul italian, a primit profesorul Simion Mândrescu din partea deputatului francez Henry Franklin-Bouillon (aflat în delegația care a reprezentat Franța la Congres) și a lui Albert Thomas, ministrul francez al Armamentului, iar George G. Mironescu a făcut un turneu prealabil prin lagărele de prizonieri pentru a sonda terenul.La Roumanie en guerre et la mission militaire Italienne ...,Grandhomme, 2006, pragraf 35 (p. ?)