thumb|Pagină din Petrus Abelardus, "Apologia contra Bernardum" - manuscris din secolul al XII-lea Petru Abelard (în , în sau Abailard) () a fost un filosof, logician și teolog scolastic din Franța.

A studiat cu nominalistul Roscelin iar la Paris a fost elevul realistului Guillaume de Champeaux. Printre controversele purtate de Petru Abelard se numără și aceea cu canonicul Fulbert de Paris, a cărui nepoată Héloïse a fost eleva și iubita secretă a lui Abelard. Din anul 1118 s-a retras la mănăstire.

Abelard a jucat un rol important în disputa universaliilor. S-a opus teoriilor realiste dar totodată a avut o atitudine critică și față de teoriile nominaliste despre universal.

Biografie Abelard s-a născut la Palais, în Bretania, în 1079, ca primul fiu al unui cavaler pe nume Béranger, proprietarul satului natal. Numele său inițial a fost Petru de Palais (latinizat Petrus Palatinus), la care însă a renunțat mai târziu, odată cu abandonarea dreptului succesoral, spre a se dedica studiului. Își va lua numele de Abelardus (de la cuvântul latin bajulus, tutore, sau poate de la abeille, albină).

Primul său profesor de filosofie a fost Roscelin, un nominalist radical, care avea o școală în Bretania. Al doilea profesor al lui Abelard, Guillaume (lat. Guilelmus) din Champeaux, arhidiaconul școlii catedrale din Paris, a fost realist, având deci încredințarea că universaliile sunt însăși esența existenței.

Între aceste două poziții extreme, Abelard a încercat să afirme o opțiune proprie, exprimată însă în cadrul unor polemici aprinse și, din acest motiv, formulată oscilant, insuficient de clar. Filosofia sa este de altfel o veșnică polemică, simțul său critic aducându-i adesea probleme în raporturile sociale.

La numai câțiva ani după sosirea la Paris începe să polemizeze tăios cu Guillaume de Campeaux, profesorul său, devenindu-i nesuferit și provocându-i acestuia reacții dușmănoase. Abélard încearcă să-și constituie propria sa școală la Melun, undeva în vecinătatea Parisului tocmai pentru a sta în coasta maestrului dar o boală neașteptată îl împinge spre casa natală pentru câțiva ani. După ce se însănătoșește află că Guillaume de Champeaux intrase în rândul clerului monastic și devenise episcop de Chalons, unde continua să predea dialectica.

Abelard îl caută și acolo pentru „a învăța mai multă retorică din gura sa” dar își reia vechiul obicei de a-și contrazice profesorul. De data aceasta cu mult mai mult succes, căci îl determină (Abelard având doar vreo 25 de ani) să-și revizuie doctrina despre universalii în asemenea măsură încât acesta renunță cu totul la a mai susține realismul clasic, trecând la o poziție diferită care afirma diferența de manifestare a esenței în lucruri. Practic, dificultatea în care este pus de către incisivitatea elevului său constă tocmai în transformarea cursului său de dialectică într-un fel de monolog axat exclusiv pe problema universaliilor, ceea ce îi prilejuiește, din nou, lui Abelard, o observație sarcastică: „cursurile sale s-au adâncit într-o stare de raționament neglijent care numai cu greu s-ar mai fi putut numi predarea științei dialecticii”.

După acest succes, tocmai succesorul lui Guillaume la catedra din Paris îi oferă lui Abélard scaunul său. Se spune că succesul lui Abélard a fost răsunător, reușind să adune în jurul său câteva mii de studenți, însă Guillaume află și numește un alt succesor la catedrală iar Abélard se întoarce la Melun și-și reia activitatea în prima sa școală privată. Profitând de o perioadă de retragere a lui Guillaume, Abélard revine la Paris și predă într-o școală improvizată din vecinătatea orașului (Catedra fiind ocupată), dar nu pentru multă vreme deoarece Guillaume se întoarce în forță, provocând, de această dată, dezgustul întregii comunități studențești.

Prin 1113 Abélard se decide să studieze teologia și apelează la renumitul Anselm din Laon, o autoritate a vremii. După un timp Abélard rămâne dezamăgit de nepotrivirea între faima și calitățile reale ale lui Anselm („dacă veneai la el mânat de îndoială asupra vreunui subiect, plecai și mai nelămurit” – constată Abelard în autobiografia sa, insistând malițios, poate și cu un anumit tâlc, că nu era în stare nici să aprindă o candelă: „reușea să umple casa de fum fără să obțină nici o iluminare”). Pentru a-l înfrunta, Abélard începe să scrie niște glose la Cartea lui Ezechiel. Relațiile cu maestrul s-au tensionat, iar Abelard a devenit și mai faimos.

Întors din nou la Paris, continuă să predea câțiva ani în școala catedralei, continuându-și glosele începute la Laon și ajungând o autoritate respectată atât în teologie cât și în filosofie. Acesta este momentul în care intervine celebra sa relație cu Heloise, ce-i întrerupe din nou cariera. Heloise era fiica nelegitimă a unui canonic, trăind sub îngrijirea unchiului său, tot canonic, Fulbert din Paris. Fire foarte studioasă, Heloise este încredințată de către unchiul său lui Abélard, pentru continuarea educației . O pasiune incurabilă izbucnește între cei doi, care își găsesc refugiu în casa surorii lui Abélard. Aici Heloise naște un fiu, Astralabius. Abélard și Heloise se căsătoresc, încercând să-l îmbuneze pe unchiul Heloisei, Fulbert, care începuse să-și manifeste dezamăgirea față de turnura evenimentelor. Cariera eclesiastică promițătoare a lui Abélard era în contradicție cu ideea de căsătorie, motiv pentru care ei se decid să o țină în secret. O va duce pe Heloise la o mănăstire benedictină de maici din apropierea Parisului. Fulbert nu consimte la acest lucru și, crezând că Abélard încearcă să scape de Heloise, caută răzbunarea. Dă buzna, noaptea, și îl mutilează, asigurându-se în acest fel că Abélard va fi nevoit să renunțe definitiv la cariera eclesiastică. Acoperit de rușine, Abélard se retrage la mănăstirea benedictină St. Denis, unde trăiește în liniște până în 1118, predând călugărilor.

Aici Abélard îndrăznește să se îndoiască de faptul că Dionisie Areopagitul este același cu patronul spiritual al mănăstirii, așa cum credeau călugării ; acest lucru i-a adus un nou conflict. Pleacă, este obligat să revină pentru retractări, apoi se retrage în ținutul Champagne, unde construiește un mic oratoriu pe care îl numește Paracletus, subordonat mănăstirii St. Denis. Are atâta audiență încât la un moment dat oratoriul său este reconstruit din piatră. Între timp (1121), una din lucrările sale, De Unitate et Trinitate Divina, este condamnată la Conciliul din Soissons. Abélard se simte în pericol, crezând că va fi persecutat. Lucru care se și întâmplă oarecum după ce, fiind ales ca abate la mănăstirea Sf. Gildasius din Ruys, Bretania, călugării de acolo se arată recalcitranți, încercând chiar să-l otrăvească și să-l stranguleze .

Pleacă din nou la Paracletus, unde o întâlnește pe Heloise. Stau un timp împreună, lucru scandalos, Abélard trebuind din nou să plece. Începe să-și scrie autobiografia, Historia calamitatum.

Peste câțiva ani începe o altă polemică majoră, dusă până la conflict, cu Bernard de Clairvaux. Acesta îl acuză pe Abélard, la Conciliul de la Sens, în 1141, de erezie. Motivele acestei acuzații sunt mai multe, cel mai important, se pare, constând în considerarea Trinității ca simplu atribut divin (ca teolog, Abélard a fost adept al dialecticii, fapt ce l-a condus mereu la formularea unor enunțuri bizare despre adevărurile de credință; el trata, de pildă, dogma trinității în conexiune cu teoria atributelor divine). Un alt punct fierbinte al activității sale îl constituie cartea Sic et non, constând în citate din Sfinții Părinți, aranjate astfel încât să contrazică adevărurile teologiei, fără a oferi o soluție la aceasta.

Abélard părăsește Conciliul fără să se apere, apelând direct la papa Inocențiu al III-lea. Între timp, Bernard scrie și el papei, formulând un denunț asupra unui susținător de-al lui Abélard. Papa îi interzice lui Abélard să mai scrie, ordonând ca restul textelor sale să fie arse.

La intervenția abatelui din Cluny, lui Abélard i se permite să-și petreacă restul vieții în abația respectivă. Moare la 63 de ani, în 1142, fiind înmormântat la Paracletus. În 1164 a murit și Heloise, iar trupul ei a fost așezat alături de cel al lui Abélard.

Scrieri

Opera sa poate fi împărțită în trei mari categorii: poezii și scrisori, texte logice, respectiv texte teologice. În plus, el a mai scris Historia calamitatum („Istoria nenorocirilor mele”), o autobiografie.

Scrierile logice includ: Introductiones parvulorum (1114), constând în glose despre Porfir, Aristotel, Boethius;

Logica "ingredientibus" sau Glosele de la Milano (1120), constând în comentarii la Aristotel și Porfir;

Logica "nostrorum petitioni" sau Glosele de la Lunel (1124), un comentariu foarte amplu al Isagogei lui Porfir;

Dialectica (redactată în perioada în care Abélard se afla la Cluny, constând într-un tratat de logică din patru cărți, în care expune teoria diviziunii și definiției, comentează pe Porfir, Boethius și Categoriile lui Aristotel),

Glossulae in Porphyrium.

Textele teologice sunt: De unitate et trinitate divina („Despre unitatea și treimea divină”, 1120, tratatul condamnat la Conciliul de la Soissons),

Sic et non („Da și nu”, 1122-23),

Theologia Christiana (1124-1136),

Expositio ad Romanos (Expunere despre [Epistola lui Pavel] către romani),

Ethica seu Scito teipsum („Etica sau cunoaște-te pe tine însuți”), respectiv

Dialogus inter Philosophum, Judaeum, et Christianum („Dialogul dintre un filosof, un evreu și un creștin”).

Ediții în limba română Pierre Abelard: Comentarii la Porfir. Despre universalii impreuna cu fragmente corespondente din Porfir, Boethius si Ioan din Salisbury, Ediție bilingvă. Traducere din limba latină de Simona Vucu. Notă introductivă, tabel cronologic și note de Mesaroș, Claudiu și Simona Vucu. Postfață de Mesaroș, Claudiu , Editura Polirom, Iași, 2006. Abelard, Etica, traducere de Dan Negrescu, ed. Paideia, București, 1994. Heloise și Abelard, Autoportrete epistolare, introducere, traducere și note de Dan Negrescu, ed. Paideia, București, 1995. Abelard, Logica ingredientibus (fragment), traducere de Cătălin Zaharia, în antologia Istoria filosofiei în texte alese, ediție alcătuită de G. Vlăduțescu, I. Bănșoiu, S. Totu, ed. Paideia, București, 2004, pp. 421–442.

Rațiune și credință

La Abélard, ca și pentru toți gânditorii medievali, între rațiune și credință există o legătură foarte strânsă. Spre deosebire de ceilalți, Abélard consideră însă că teologia este reductibilă la dialectică, în sensul că adevărurile de credință, inclusiv misterele, pot fi înțelese de către intelect. Astfel, dacă principiul lui Anselm fusese Credo ut intelligam, „cred ca să înțeleg”, Abélard insistă pe forma inversată a acestei formule. Pentru el este mai importantă înțelegerea, pătrunderea dialectică a adevărurilor: credința trebuie să se bazeze pe rațiune. Identificarea filosofiei cu teologia are loc la Abélard în alt sens: nu în sensul urcării filosofiei la rangul de teologie (ca la Eriugena), ci în sensul coborârii teologiei la nivelul logicii sau dialecticii. Până și Trinitatea divină este comparată, la un moment dat, cu un silogism. Toate acestea nu înseamnă că Abélard ar fi voit să pună în criză importanța credinței sau că nu a fost conștient și atent la pericolul căderii în erezie. Dimpotrivă, ar fi spus el, dacă dialectica ar însemna îndepărtarea de Sf. Pavel și de Hristos, ar renunța la ele, chiar dacă l-ar chema Aristotel, nu Abélard. Ceea ce și-a propus este de fapt apărarea credinței cu ajutorul unui instrument mai puternic: logica. Și, cu nici un preț, nu putea să accepte renunțarea la ea, fiind convins că cei care o resping fac astfel numai pentru că nu o înțeleg.