Muntenegru (în sârbă/muntenegreană: / ; , care înseamnă „Munte Negru”) este un stat suveran din Europa de Sud-Est, pe coasta Mării Adriatice, care se învecinează cu Croația la vest, cu Bosnia și Herțegovina la nord-vest, cu Serbia la nord-est, cu Kosovo la est și cu Albania la sud-est. Este unul dintre statele succesoare ale fostei Iugoslavii, declarându-și independența în anul 2005. Capitala și cel mai mare oraș este Podgorița, în timp ce Cetinje este desemnat ca Prijestonica, adică fosta Capitală Regală a Orașului.Basic data of Montenegro Wayback Machine.
În secolul al IX-lea, pe teritoriul Muntenegrului existau trei principate sârbești: Duklja, corespunzătoare aproximativ jumătății sudice a țării, Travunia, în vest, și , în nord. În 1042, arhontele Stefan Vojislav a condus o revoltă care a dus la independența Dukljei și la stabilirea dinastiei Vojislavljević. Duklja și-a atins apogeul sub Voislav, fiul lui (1046-81), și nepotul lui Bodin (1081-1101). În secolul al XIII-lea, Zeta înlocuise Duklja ca nume al țării. La sfârșitul secolului al XIV-lea, partea de sud a Muntenegrului (Zeta) a intrat sub conducerea familiei nobiliare Balšić, apoi a , și până în secolul al XV-lea, Zeta era deja mai frecvent denumită Crna Gora (în venețiană: ). Mari porțiuni au căzut sub controlul Imperiului Otoman din anul 1496 până în 1878. Unele părți au fost controlate de Veneția și apoi de succesorii ei, Primul Imperiu Francez și Austro-Ungaria. Din 1515 până în 1851, conducătorii statului au fost domnii-episcopi (vlădicii din Cetinje). a condus țara până în 1918. Din 1918, a fost o parte a Iugoslaviei. Pe baza unui , Muntenegru și-a declarat independența în 3 iunie în același an.
Clasificat de Banca Mondială drept o țară cu venituri medii-superioare, Muntenegru este stat membru al ONU, al NATO (din 5 iunie 2017), al Organizației Mondiale a Comerțului, al Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa, al Consiliului Europei, al Acordului Central European de Liber Schimb și membru-fondator al Uniunii Mediteraneene. Este stat de negociere pentru a adera la Uniunea Europeană.
Etimologie miniatura|201x201px|Mască din necropola . Numele țării în cele mai multe limbi vest-europene reflectă o adaptare a denumirii venețiene Montenegro (din latină, mons „munte” + niger „negru”), aproximativ „Muntele Negru”. Alte limbi, în special cele apropiate și chiar în română, utilizarea reprezintă o traducere directă a acestei sintagme. Alte astfel de exemple sunt numele albanez, Mali i Zi, cel grecesc de Μαυροβούνιο, precum și cel chinez de "黑山" (Heishan), și cel turcesc, Karadağ, toate însemnând „Munte Negru”. Numele autohton este Crna Gora, denumirea fiind extinsă la o parte mai mare a țării în secolul al XV-lea. Inițial, el făcea referire numai la o mică fâșie de pământ deținută de clanul Paštrovići, dar în cele din urmă a ajuns să fie folosit pentru o regiune muntoasă mai mare, după numele familiei Crnojević din Zeta Superioară.
Regiunea sus-menționată a devenit cunoscută sub numele de „Muntenegrul Vechi” (Stara Crna Gora) prin secolul al XIX-lea, pentru a se distinge de teritoriul nou-dobândit Brda („înălțimile”). Muntenegru și-a mărit și mai mult dimensiunile până în secolul al XX-lea, ca rezultat al războaielor împotriva Imperiului Otoman, care au dus la anexarea și a unor părți din Metohija și din Raška de sud. Granițele s-au mai schimbat puțin de atunci, țara pierzând Metohija și câștigând .
Codul pentru Muntenegru este ME și codul este MNE.ISO 3166-1 Newsletter No. V-12, Date: 26 September 2006 Wayback Machine.
Istoria
Antichitate Pliniu, Appian și Ptolemeu menționau că Docleatae trăiesc într-o regiune maritimă, care deține orașul Doclea (aflat pe locul actualului Podgorița) stanga|miniatura|Orașul ilir și roman . Ilirii au fost primii locuitori atestați ai regiunii, ajungând aici la sfârșitul Epocii Fierului. Până în anul , aceste triburi formaseră o limbă iliră și o cultură comună, care s-au răspândit în mare parte din Balcani. Interacțiunea grupurilor nu a fost întotdeauna prietenoasă – cea mai frecventă formă de așezare erau așezările întărite de pe dealuri – dar au evoluat forme de artă specific ilire, cum ar fi bijuteriile de chihlimbar și bronz. În timp, ilirii au format o federație de triburi centrată în ceea ce este astăzi Macedonia cu nordul Albaniei. Grecii au creat colonii pe coaste pe locurile unor așezări ilire aproximativ în 400 î.e.n. Ulterior, cultura elenă s-a răspândit treptat din centrele grecești, în special de la Bouthoe (Budva).
Romanii au urmat acestora. Impulsul inițial pentru incursiunile romane a venit atunci când, în 228 î.e.n., grecii au cerut romanilor protecție față de o iliră pe nume Teuta. Ea a fugit la Risan, după ce a fost obligată să plece din fortăreața ei de către romanii care au hotărât să rămână în regiune, atrași de resursele sale naturale. Ilirii au continuat să opună rezistență romanilor până în 168 î.e.n., când a fost învins ultimul rege ilir, . Romanii au profitat de această oportunitate pentru a absorbi complet Balcanii în provinciile lor prin 100 î.e.n. Ei au construit rețele de castre, drumuri și rute comerciale de la Dunăre la Marea Egee, ceea ce a accelerat procesul de romanizare. Cu toate acestea, în afara orașelor, cultura dominantă a rămas cea iliră. dreapta|miniatura|Vechi vile romane din mozaicuri de Risan. Romanii au înființat provincia Dalmația, care cuprindea și ceea ce astăzi este Muntenegru. Cel mai important oraș roman din această regiune a fost , fondat în jurul anului 100 e.n. Descoperirile arheologice din Doclea (de exemplu, bijuterii și opere de artă) indică faptul că acesta a fost un nod al unei rețele de comerț extinse și pline de viață. Chiar și cu această gamă largă de rețele de comerț, Roma era în declin la începutul secolului al IV-lea, când împăratul Dioclețian a împărțit imperiul în jumătăți administrative. Invadatorii din nord și vest pătrundeau pe teritoriul roman și în 395 Imperiul Roman a fost în mod oficial divizat, jumătatea de vest fixându-și capitala la Roma, iar cea estică, care în cele din urmă a devenit Imperiul Bizantin, și-a stabilit capitala la Constantinopol. Muntenegrul modern cade pe falia dintre aceste două entități. După ce ostrogoții au năvălit prin Balcani și au cucerit părțile regiunii anterior deținute de romani, împăratul Iustinian a restabilit controlul bizantin asupra Balcanilor după 537 și a adus cu el creștinismul.
Evul Mediu stanga|miniatura|1080 e.n. Apogeul puterii Dukljei. Duklja și-a câștigat independența față de Imperiul Roman de Răsărit în 1042. În următoarele câteva decenii, ea și-a extins teritoriul cuprinzând statele vecine Rascia și Bosnia și a fost recunoscută ca regat. Puterea sa a început să intre în declin de la începutul secolului al XII-lea. După moartea regelui Bodin (în 1101 sau 1108), au început mai multe războaie. În timp ce nobilimea lupta pentru tron, regatul a slăbit și în 1186 a fost cucerit de Ștefan Nemanja și încorporat în Regatul Sârb ca o provincie pe nume Zeta. După ce Imperiul Sârb s-a prăbușit în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, cea mai puternică familie din Zeta, Balšić, a devenit suverană în Zeta. dreapta|miniatura|190x190px|Constantin Bodin, primul conducător cunoscut al Dukljei În 1421, Zeta a fost anexată de despotatul sârb, dar, după 1455, o altă familie nobiliară din Zeta, , a devenit conducătoarea țării, aceasta ajungând ultima monarhie din Balcani care nu căzuse în mâinile otomanilor, în anul 1496, și a fost anexată la sangeacul Shkodër. În timpul domniei Crnojevićilor, Zeta a devenit cunoscută sub numele actual Muntenegru. Pentru o perioadă scurtă de timp, Muntenegru a existat ca sangeac otoman separat între 1514 și 1528, o altă versiune a acestei structuri existând din nou între 1597 și 1614. De asemenea, regiunea a fost alipită .
Lupta împotriva dominației otomane și vlădicatul miniatura|Expansiunea Principatului Muntenegrului În secolul al XVI-lea, Muntenegru a dezvoltat o formă unică de autonomie în cadrul Imperiului Otoman, boierimea muntenegreană fiind liberă de anumite restricții. Cu toate acestea, muntenegrenii au refuzat să accepte dominația otomană și în secolul al XVII-lea au declanșat numeroase rebeliuni, culminând cu înfrângerea otomanilor în Războiul Ligii Sfinte de la sfârșitul acelui secol.
Strategia militară muntenegreană a fost, ca și în cazul multor popoare europene mici care au fost supuse invaziei otomane, tactica pământului pârjolit.
Muntenegrul consta din teritoriile controlate de clanurile războinice. Fiecare clan avea de obicei un conducător (cneaz), care, de obicei, nu moștenea titlul, cu excepția cazului în care se dovedea a fi la fel de demn de a fi lider ca predecesorul său. Marea adunare a clanurilor muntenegrene (Zbor) se ținea de obicei în fiecare an în 12 iulie la Cetinje, și orice adult putea lua parte.
Muntenegru a devenit o teocrație condusă de mitropoliți, înfloritoare, după ce Petrović-Njegoš au devenit domni-episcopi tradiționali (cu titlul de „vlădică al Muntenegrului”). Republica Venețiană a introdus guvernatori care s-au amestecat în politica Muntenegrului; când republica a fost desființată și urmată de Imperiul Austriac, în 1797, guvernatorii au fost desființați de către vlădica Petar al II-lea în 1832.
Principatul Muntenegrului thumb|left| din 1858 cu victoria decisivă a muntenegrenilor asupra otomanilor thumb|left|upright| Sub Nicolae I, principatul a fost extins de mai multe ori în urma unor războaie turco-muntenegrene și a fost recunoscut ca stat independent în 1878. Sub domnia lui Nicolae I, s-au stabilit relații diplomatice cu Imperiul Otoman. Cu excepția unor conflicte minore de frontieră, diplomația a adus aproximativ 30 de ani de pace între cele două state până la detronarea lui Abdul Hamid al II-lea.Uğur Özcan, II.
Calitățile politice ale lui Abdul Hamid și ale lui Nicolae I au jucat un rol major în relațiile amiabile dintre cele două state. A urmat modernizarea statului, culminând cu proiectul Constituției din 1905. Cu toate acestea, au apărut dispute politice între , care sprijinea procesul de democratizare și unirea cu Serbia, și cei din , care erau monarhiști.
În această perioadă, una dintre cele importante victorii ale Muntenegrului asupra otomanilor a avut loc în . , fratele mai mare al , în fruntea unei armate de 7.500 de oameni, i-a învins pe otomanii superiori numeric, care au avut 15.000 de soldați, la Grahovac în 1 mai 1858. Gloria victoriei muntenegrene a fost curând imortalizată în cântece și literatură de toți slavii sudici, în special de muntenegrenii din Voivodina, care pe atunci făcea parte din Austro-Ungaria. Aceasta a forțat Marile Puteri să delimiteze oficial granița dintre Muntenegru și Imperiul Otoman, recunoscând autonomia Muntenegrului. Independența țării a fost recunoscută de către Imperiul Otoman prin Tratatul de la Berlin din 1878.
Prima constituție a Muntenegrului a fost proclamată în 1855; ea a fost cunoscută sub numele de Codul lui Danilo.
Regatul Muntenegrului (1910-1918) În 1910 Muntenegru a fost proclamat regat și, ca urmare a războaielor Balcanice din 1912 și 1913 (în care otomanii au pierdut tot teritoriul din Balcani), s-a stabilit o frontieră comună cu Serbia, Shkodër fiind acordat nou-înființatei Albanii. thumb|left|Regele Nikola I Petrović-Njegos în costum național muntenegrean, cu soția lui, , fiii, fiicele, nepoții, ginerii și norele.
Unificarea și Răscoala de Crăciun thumb|right|upright|Coperta săptămânalului italian din 1919, intitulat „Lupte lângă Podgorița între rebeli muntenegreni și armata sârbă”