Antonin Gregory Scalia (; ) a fost unul din cei opt judecători asociați ai Curții Supreme de Justiție a Statelor Unite din 1986 până la moartea sa, survenită în 2016. Numit în funcție de președintele Ronald Reagan în 1986, Scalia a fost descris ca reper intelectual pentru poziția originalistă și textualistă a aripii conservatoare a Curții. Details.

Scalia s-a născut în Trenton, statul New Jersey. A studiat la liceul Xavier High School din Manhattan, și apoi la colegiul de arte liberale al Universității Georgetown din Washington, D.C.. A devenit licențiat în drept la Harvard Law School și a lucrat șase ani la o firmă de avocatură din Cleveland, înainte de a deveni profesor de drept la statului Virginia. La începutul anilor 1970, a ocupat diverse posturi în cadrul administrațiilor Nixon și Ford, în cele din urmă fiind procuror general adjunct. În perioada administrației Carter, a predat la Universitatea din Chicago, unde a devenit unul dintre primii profesori consilieri ai Societății Federaliste, aflată în fază incipientă. În 1982, Ronald Reagan l-a numit judecător la Curtea de Apel a Statelor Unite pentru Circuitul Districtului Columbia.

În 1986, președintele Reagan l-a propus ca judecător asociat al Curții Supreme de Justiție a Statelor Unite. Pentru a fi confirmat în funcție, Scalia trebuia să fie confirmat de Senatul Statelor Unite. Deși i s-au pus câteva întrebări dificile de către Comisia Judiciară a Senatului, Scalia a fost confirmat de Senat în unanimitate, devenind primul judecător al Curții Supreme de origine italiană. Preview.

Scalia a servit în Curtea Supremă aproape treizeci de ani, timp în care a adoptat o jurisprudență și o ideologie conservatoare, susținând textualismul în interpretarea legilor și originalismul în interpretările Constituției. A fost un apărător al puterilor ramurii executive, considerând că puterea prezidențială trebuie să fie dominantă în numeroase domenii. S-a opus acțiunii afirmative și altor politici ce tratau minoritățile ca grupuri speciale. A depus opinii separate în numeroase cauze și adesea a admonestat opinenții majoritari ai Curții cu un limbaj contondent.

Copilăria și educația Scalia s-a născut la Trenton, New Jersey, și a fost singur la părinți. Tatăl său, Salvatore Eugene Scalia (1903–1986), imigrant italian din Sommatino, Sicilia, era student la Universitatea Columbia și lucra ca funcționar când s-a născut fiul său. Scalia-tatăl avea să devină profesor de limbi romanice la Brooklyn College, unde a aderat la curentul formalist New Criticism din teoria literară. Mama sa, Catherine Louise (Panaro) Scalia (1905–1985), s-a născut în Trenton în familia unor alți imigranți italieni, și lucra ca învățătoare.

În 1939, familia lui Scalia s-a mutat în zona Elmhurst a cartierului Queens, New York, unde el a învățat la școala publică nr. 13. După terminarea celor opt clase elementare, a obținut o bursă la Liceul Xavier, o școală militară iezuită din Manhattan, unde a absolvit șef de promoție în 1953. Ulterior, el a spus că mare parte din timp a muncit pentru școală și a recunoscut că „nu am fost niciodată ”. În tinerețe, a fost activ și ca cercetaș în cadrul societății naționale Order of the Arrow.

Colegul de clasă și viitorul oficial al statului New York, William Stern, își amintea de anii de liceu ai lui Scalia:

În 1953, Scalia s-a înscris la Universitatea Georgetown, unde a absolvit ca șef de promoție și summa cum laude în 1957, cu diplomă în istorie. În colegiu a fost campion la dezbateri () în cadrul Societății Philodemice din Georgetown și activitatea sa în domeniul teatrului a fost apreciată. În primul an, a învățat în străinătate, la Universitatea din Fribourg, Elveția. Scalia a studiat dreptul la Facultatea de Drept de la Harvard, unde a fost editor de note pentru Harvard Law Review. A absolvit Harvard magna cum laude în 1960, devenind Sheldon Fellow al Universității Harvard. Această apartenență i-a permis să călătorească în Europa de Vest în anii 1960–1961.

Începuturile carierei de jurist (1961–1982) Scalia și-a început cariera la firma de drept internațional Jones, Day, Cockley and Reavis din Cleveland, Ohio, unde a lucrat din 1961 până în 1967. Era bine văzut în firmă și ar fi putut deveni partener, dar el a spus ulterior că își dorea demult să predea.. A devenit profesor de drept la Universitatea Statului Virginia în 1967, mutându-se cu familia la Charlottesville.

După patru ani în Charlottesville, Scalia a început să activeze în sectorul de stat în 1971. Președintele Richard Nixon l-a numit avocat general al Oficiului pentru Politica de Telecomunicații, unde una dintre principalele sale sarcini era formularea de politici federale pentru extinderea rețelei de televiziune prin cablu. Din 1972 până în 1974, a fost președinte al Conferinței Administrative a Statelor Unite, o mică agenție independentă ce încerca să amelioreze funcționarea birocrației federale. La jumătatea lui 1974, Nixon l-a nominalizat ca procuror general adjunct pentru Oficiul de Consiliere Legală. După demisia lui Nixon, nominalizarea sa a fost susținută de președintele Gerald Ford, iar Scalia a fost confirmat de către Senat la 22 august 1974.

După Watergate, administrația Ford a intrat în mai multe conflicte cu Congresul. Scalia a depus mărturie în mod repetat în fața comisiilor Congresului, apărând administrația Ford în invocarea privilegiului executiv în ce privește refuzul de a preda documente. În cadrul administrației, Scalia a susținut dreptul de veto al președintelui pentru o lege de modificare a Legii Dreptului la Informare, care îi lărgea mult sfera de aplicare. Viziunea lui Scalia a avut câștig de cauză, iar Ford a respins legea, însă Congresul a votat-o din nou. La începutul lui 1976, Scalia a avut primul și unicul său caz în fața Curții Supreme, Alfred Dunhill of London, Inc. v. Republic of Cuba. Scalia, în numele guvernului SUA, l-a susținut pe Dunhill, iar poziția a avut câștig de cauză. După înfrângerea lui Ford în fața lui Jimmy Carter, Scalia a lucrat mai multe luni la American Enterprise Institute. Apoi s-a întors în mediul universitar, mutându-se la Facultatea de Drept a Universității din Chicago între 1977 și 1982, deși a petrecut un an și ca profesor vizitator la Stanford Law School. În 1981, a devenit primul cadru didactic consilier al filialei de la nivelul Universității din Chicago a nou înființatei Societăți Federaliste.

Judecător la Curtea de Circuit D.C. și nominalizarea la Curtea Supremă (1982–1986) alt=An elderly man in a beige suit is turned profile to the camera and is talking to Scalia, who has his hands folded in front of him as both men stand before an ornate desk.|right|thumb|Președintele Reagan și candidatul pentru Curtea Supremă Scalia în Biroul Oval, 7 iulie 1986 Când Ronald Reagan a fost ales președinte în noiembrie 1980, Scalia spera la un post important în noua administrație. A dat interviu pentru postul de Avocat General al SUA, dar în acest post a fost preferat Rex E. Lee, spre marea dezamăgire a lui Scalia. La începutul lui 1982, lui Scalia i s-a oferit un loc în Curtea de Apel al Statelor Unite pentru Circuitul al Șaptelea, cu sediul la Chicago, dar a refuzat, sperând să fie numit în mai influenta Curte de Apel a SUA pentru Circuitul Districtului Columbia (D.C. Circuit). În același an, Reagan i-a oferit, într-adevăr, lui Scalia un loc în D.C. Circuit, iar Scalia a acceptat. A fost confirmat de Senatul SUA la 5 august 1982, și a depus jurământul la 17 august 1982.Antonin Scalia at the Biographical Directory of Federal Judges, a public domain publication of the Federal Judicial Center.

În D.C. Circuit, Scalia a acumulat o reputație de conservator, dobândind laude în cercurile legale pentru textele sale legale puternice și inteligente, care adesea criticau precedentele Curții Supreme pe care, ca judecător de instanță inferioară, era obligat să le respecte. Opiniile lui Scalia au atras atenția oficialilor administrației Reagan, cărora, conform The New York Times, „le plăcea practic tot ce vedeau și ... l-au pus pe lista de posibili viitori judecători ai Curții Supreme.” În 1985, deși nu era niciun loc liber la Curtea Supremă, oficiali din administrația Reagan l-au pus pe Scalia pe o listă scurtă alături de colegul său judecător de la D.C. Circuit Robert Bork, în vederea candidaturii în caz că vreun judecător va pleca din Curte. În 1986, președintele Curții Supreme Warren Burger a informat Casa Albă de intenția sa de a se retrage. Reagan a hotărât mai întâi să-l numească pe judecătorul William Rehnquist ca președinte al Curții, ceea ce a însemnat că Reagan mai trebuia să facă o altă numire pentru a ocupa postul de judecător simplu al acestuia. Procurorul general Edwin Meese, care l-a consiliat pe Reagan la această decizie, i-a luat în calcul doar pe Bork și pe Scalia. Simțind că aceasta ar putea fi ultima lui ocazie de a alege un judecător al Curții Supreme, președintele Reagan l-a ales pe Scalia, hotărârea fiind influențată de mai mulți factori. Reagan dorea să numească primul judecător de origine italiană. Scalia avea și avantajul că nu are o „urmă de hârtii” ca Bork; acesta din urmă scrisese în trecut articole controversate despre drepturile individuale. Scalia a fost chemat la Casa Albă și a acceptat nominalizarea lui Reagan.. Bork a fost nominalizat pentru Curtea Supremă în anul următor, dar nominalizarea sa a fost respinsă de Senat.

Când s-au deschis audierile în cadrul Comisiei Juridice a Senatului pentru nominalizarea lui Scalia în august 1986, el s-a confruntat cu o comisie care deja dezbătuse în contradictoriu pe marginea numirii lui Rehnquist. Martorii și senatorii democrați au susținut că, înainte de a deveni judecător, Rehnquist activase în sensul descurajării minorităților de la a-și exercita votul. Membrii comisiei nu mai doreau o nouă luptă și pentru Scalia și se fereau să se opună primei candidaturi a unui american de origine italiană pentru Curtea Supremă. Judecătorul nu a fost prea tare presat pe teme controversate, ca avorturile și drepturile civile. Scalia, care a participat la audieri însoțit de soția sa și cei nouă copii, a găsit timp să glumească cu senatorul democrat de Ohio , pe care îl învinsese la tenis într-un „caz în care integritatea mi-a luat-o înaintea judecății”, după cum chiar el s-a exprimat.

Scalia nu a întâmpinat opoziție din partea Comisiei. Plenul Senatului a dezbătut pentru foarte puțin timp candidatura lui Scalia, și l-a confirmat cu 98 de voturi pentru și niciunul împotrivă la 17 septembrie 1986. Acest vot a urmat în aceeași zi confirmării lui Rehnquist ca președinte al Curții Supreme cu 65 de voturi pentru și 33 împotrivă. Scalia a preluat funcția la 26 septembrie 1986. Un singur membru al comisiei, senatorul democrat de Delaware Joe Biden, avea apoi să spună că regretă că nu i s-a opus lui Scalia „pentru că a fost atât de eficient”.

Jurisprudență (1986–2016)

Structura și puterile guvernului

Separarea puterilor în stat

Viziunea lui Scalia era că limitele de separare între puterile legislativă, executivă și judecătorească derivă direct din Constituție, niciuneia din ramuri nefiindu-i permis să exercite puterile atribuite altei ramuri. În primele sale zile în Curtea Supremă, a redactat o puternică—și solitară—opinie separată în cazul  din 1988, în care majoritatea judecătorilor au declarat constituțională . Opinia separată a lui Scalia, întinsă pe treizeci de pagini, l-a surprins pe judecătorul  prin conținutul său emoțional; Blackmun credea că „poate fi rezumată în zece pagini dacă Scalia ar omite răstelile”.Biskupic 2009, pp. 136–38. Scalia arăta că legea constituie o imixtiune nenecesară a legislativului în puterea executivă. El a avertizat că „adesea va ajunge în fața Curții o chestiune de acest fel îmbrăcată, ca să spunem așa, în haine de oaie ... dar acest lup vine îmbrăcat în lup”.