Orientalismul a fost definit inițial ca studiu al Orientului, mai precis, ca analiza relației intelectuale care se poate stabili între instituțiile, școlile de gândire sau personalitățile din Orient și din Occident.Cătălin Ghiță, Orientul Europei romantice. Alteritatea ca exotism în poezia engleză, franceză și română, Editura Tracus Arte, 2016 - 258 pagini
Fiind considerat o atracție spre exotismul oriental, orientalismul a devenit în secolul al XIX-lea un curent literar și artistic occidental. În prezent, termenul „orientalism” se folosește și pentru a desemna studii orientale (studierea limbilor, culturilor și civilizațiilor orientale, vechi sau actuale).
Conform celor scrise de profesorul american Edward W. Said în cartea lui „Orientalism”, publicată în 1978 și tradusă și în limba română în 2001 Edward W. Said, Orientalism. Concepțiile occidentale despre Orient, trad. Ana Andreeescu și Doina Lică, Timișoara, Editura Amarcord, 2001, 400 p. , „Orientalismul” constituie un corpus de teorii și practici prin care realități diverse și complexe sunt simplificate, unificate, stereotipizate, descalificate sub numele de "Orient", ca pandant cultural al colonialismului, ca alibi intelectual al dominației Vestului asupra restului lumii. După aprecierea autorului, orientalismul este un discurs ce susține instituțiile, vocabularul, învățătura, imagistica, doctrinele, chiar și birocrația colonială și stilurile coloniale, fiind o distribuire a conștiinței geopolitice în texte erudite, estetice, economice, sociologice, istorice și filologice.
Etimologie Orientalismul se referă la Orient, ca fiind opus Occidentului, adică la atitudinea Estului față de Vest. Cuvântul ,,Orient" a intrat în limba română prin latină, unde oriēns înseamnă Est, partea de Est a lumii, partea dinspre Răsărit.
Potrivit dicționarului oficial al academiei franceze (Académie française) în edițiile din 1694 și din1798, termenul ,,Orient" în franceză a fost utilizat cu referire la Asia Mare, fiind distinctă de Levant (Asia Mică), cu divizia acestora amplasată la râul Iordan. Totuși, în secolul al XVII-lea, termenul ,,Orient" era folosit cu precădere pentru Levant, iar ,,oriental" era un adjectiv folosit pentru evrei, arabi, persani și pentru turcii otomani.
Conform lui Edward Said, termenul de orientalism reprezintă ,,un stil de gândire bazat pe distincția ontologică și epistemologică între Orient și (de cele mai multe ori) Occident".
O persoană care se ocupă de studiul limbilor orientale sau care practică orientalismul se numește orientalist.
Studii Critice
,,Orientalism'' de Edward Said În cartea sa intitulată ,,Orientalism”, criticul Edward Said redefinește termenul de orientalism dându-i alte conotații ce oferă noi perspective asupra impactului colonial și imperial al Vestului asupra Estului. Pentru Said, Orientul este ca un obiect creat și recreat de nenumărate ori de puterea care acționează printr-o formă expeditivă de cunoaștere, și anume Occidentul.
Teribilele conflicte reductive care adună oamenii sub nume fals unificatoare precum ,,America”, ,,Occidentul” sau ,,Islamul”, inventează identități colective pentru un număr mare de indivizi care sunt de fapt atât de diverși, dar care sunt reduși la anumite esențe sau mărci ușor identificabile pentru a putea fi mai ușor amplasați într-o categorie de discurs sau alta. Orientul apare ca invenție europeană și, odată cu Antichitatea, devine un loc al idilei, al ființelor exotice, al amintirilor și pasajelor obsedante, al experiențelor remarcabile, dar, în fond, Orientul a ajutat la definirea Europei sau a Vestului ca fiind contrastul propriei imagini, idei, personalități și experiențe.
Argumentul său este că istoria este făcută de oameni și că zonele geografice precum Orientul și Occidentul sunt, de asemenea, creații umane menite să servească unui scop anume; în cazul acesta, de a reconfigura noi perspective asupra Orientului pentru a politiza și comercializa o fantasmă exotică și îndepărtată, întrucât Said nu pledează pentru un Orient ,,real”: ,,Datorită orientalismului, Orientul nu a fost (și nu este) un subiect liber de gândire și de acțiune […] cultura europeană a câștigat în tărie și identitate poziționându-se în raport cu Orientul ca un fel de surogat și chiar ca un ego subteran”.
Said înțelege prin orientalism mai multe lucruri, toate fiind interdependente:
Oricine predă, scrie sau cercetează Orientul este prin definiție un orientalist;
Orientalismul reprezintă un stil de gândire bazat pe distincția ontologică și epistemologică între Orient și Occident;
A treia semnificație este definită din punct de vedere istoric și material: orientalismul poate fi discutat și analizat ca instituția ce se ocupă de Orient; pe scurt, orientalismul este un stil occidental de dominație, de restructurare, de autoritate asupra Orientului.
Orientalismul derivă dintr-o apropiere specială între Marea Britanie, Franța și Orient, care, până la începutul secolului al XIX-lea, a însemnat de fapt numai India și teritoriile biblice. Fenomenul de orientalism, după cum este studiat de Said, se ocupă în principiu nu de corespondența dintre orientalism și Orient, ci ,,de consistența internă a orientalismului și de ideile sale despre Orient (Estul ca o carieră), în ciuda sau dincolo de orice corespondențe, sau absență a lor” cu un Orient ,,real”. El studiază orientalismul ca pe un schimb dinamic între autorii individuali și concepțiile politice ample formulate de cele trei mari imperii—cel britanic, cel francez și cel american, iar structura orientalismului nu reprezintă altceva decât un sistem de minciuni și de mituri care s-ar risipi pur și simplu în aer dacă s-ar încerca o simplă și superficială deconstruire a lor.
Într-un alt eseu al său intitulat Orientalism Reconsidered, Said propune termenul de geografie imaginativă în raport cu constructele geopolitice care emerg din fenomenul de orientalism. El afirmă că orientalismul a fost o mișcare științifică a cărei analogii în lumea politicilor empirice a fost achiziționarea și acumularea Orientului de către Europa, deci Orientul nu a fost interlocutorul Europei, ci o alteritate tăcută a sa.
În orice caz, ceea ce a fost lăsat la o parte din orientalism a fost exact acea istorie ce rezistă uzurpării ideologice și politice, iar acea istorie a rezistenței sau a reprimării s-a reîntors sub forma unor critici și atacuri asupra orientalismului, o parte pe care el o vede în concordanță cu știința imperialismului.
Literatura Orientalistă În secolul al XVIII-lea în Marea Britanie apare o schimbare pe scena socială și politică: călătoriile de plăcere devin tot mai dese și tot mai normalizate, lucru ce a dus la nevoia redefinirii propriei identități naționale, întrucât britanicii erau tot mai des puși în fața unor alterități diferite. Cu cât au început să exploreze mai mult lumea și alte societăți construite diferit față de a lor, cu atât s-a instalat și anxietatea, deoarece valorile propuse de ceilalți nu se regăseau și în interiorul spațiului lor. Deci, această ieșire tot mai deasă din zona de confort a dus în final la nevoia reanalizării propriei lor națiuni și a propriilor principii, precum și definirea locului lor la scară globală. În 1717, Lady Mary Wortley Montagu (1989-1762), își acompaniază soțul într-o călătorie în Imperiul Otoman, unde va descrie cele văzute în celebrele ei Turkish Letters, care au fost publicate în Marea Britanie, odată ce se întoarce acasă. Lecturând impresiile ei, se pot observa în primul rând discrepanțele accentuate care existau între societatea britanică și această ,,lume nouă” descoperită de ea. Este prima femeie care a scris despre harem și despre acoperământul femeilor musulmane, ea văzând toate acestea drept o formă de emancipare a femeii, și nu ca o restrângere după cum era percepută de ceilalți din Occident. Ea a văzut haremul ca pe a women’s coffee-house (,,o cafenea a femeilor"), întrucât la acea dată în Europa cafenelele erau un loc de întâlnire exclusiv pentru bărbați. Acest discurs este primul text orientalist feminist care percepe libertatea Vestului drept o iluzie.
Totuși, nu se poate spune același lucru despre alte texte orientaliste, care percep Orientul ca un loc barbar și necivilizat, și impun cizelarea acestor societăți pentru a le oglindi pe cele occidentale. Un astfel de discurs îl întâlnim la Gustave Flaubert (1821-1880), a cărui întâlnire cu o curtezană egipteană, Kuchuk Hanem, a produs un nou model de femeie orientală, o femeie tăcută, care niciodată nu vorbește pentru ea, ci are acea autoritate masculină occidentală care vorbește în numele ei, care îi reprezintă emoțiile, trăirile, prezența și istoria. El este arhetipul străinului bogat, ce prezintă dovezi istorice în numele lui Kuchuk Hanem, ceea ce i-a permis nu doar să o posede din punct de vedere fizic, ci și să prezinte cititorilor săi modurile în care ea se încadra în tipologia femeii orientale. Argumentul lui Said este că relația de putere a lui Flaubert în raport cu Kuchuk Hanem nu a fost o instanță singulară, ci este tipică unei lungi înșiruiri de discursuri care prezintă relația de putere între Est și Vest și care permit ca discursul despre Orient să se dezvolte.
În contrast cu scrierile lui Nerval, care prezintă Orientul drept un spațiu golit, chiar deșertic, Flaubert îl vede drept un spațiu corporal, material; notițele sale din călătoriile făcute în acele zone se axează pe marcarea unor instanțe bizare, raportând evenimente, persoane și cadre a căror incongruități nu încearcă să le reducă, ci le păstrează ca atare. Scrierile lui Flaubert sunt atât de vaste și de complexe încât orice redare a Orientului rămâne o simplă schiță incompletă, însă se poate remarca totuși o înrădăcinare în căutarea unei viziuni alternative. Flaubert consideră că el aduce Orientul la viață și că este datoria lui să prezinte cititorilor săi experiența sa și contactul său cu acea lume complet diferită.
O altă instanță o reprezintă Maometto ce apare în ,,Infernul” lui Dante Alighieri (1265-1321) în cântul 28. El se află în al optulea cerc al iadului, deci înainte ca Dante să ajungă la el a trecut prin cercurile ce conțineau păcătoșii cu păcate mai puțin grave: desfrânații, avarii, lacomii, ereticii, răzbunătorii, sinucigașii, blasfematorii. După Mohamed se mai află doar mincinoșii și trădătorii (care îi includ pe Iuda, Brutus și Casius), după care se ajunge în fundul iadului unde se află diavolul însuși. Deci, Mahomed aparține unui cerc rigid de păcătoși, în categoria pe care Dante o numește seminator di scandalo e di scisma (,,semănător de scandal și de schismă"). Pedeapsa lui Mahomed este una respingătoare: el este despicat în două, acțiune ce este repetată la nesfârșit, iar în acest moment versurile lui Dante oferă cititorilor săi niște detalii escatologie exacte, descriind o tortură dureroasă pentru cel prin care a fost revelată noua religie, Islamul.
O altă instanță demnă de menționat o reprezintă portretul de neuitat al domnului Casaubon din Middlemarch, scrisă de George Eliot (1819-1880). Un motiv pentru care acest personaj nu își poate încheia cartea intitulată Key to all Mythologies (,,Cheia tuturor mitologiilor") este, potrivit nepotului său Will Ladislaw, faptul că nu a intrat în contact cu scolastica germană. Nu doar că domnul Casaubon a ales un subiect ,,la fel de schimbător precum chimia”, ci el preia o muncă similară cu respingerea lui Paracelsus, pentru că el ,,nu este un orientalist”. Eliot nu a greșit când a presupus că până în 1830 (timpul în care acțiunea din Middlemarch are loc), scolastica germană își va atinge superioritatea la nivel european. Însă, în niciun moment din primele două treimi ale secolului al XIX-lea nu s-ar fi putut dezvolta un parteneriat între scolastica germană și Orient, manifestată ca un interes național în tot ceea ce ține de acel spațiu oriental.