Republica Ragusa a fost o republică maritimă centrată în orașul Dubrovnik (Ragusa în italiană și latină) din Dalmația (astăzi în Croația sudică), care a existat între 1358 și 1808. Ea a ajuns la apogeul operațiunilor comerciale în secolele al XV-lea și al XVI-lea, după care a intrat în declin, sfârșind prin a fi cucerită de Imperiul Francez al lui Napoleon și anexată oficial Regatului Napoleonian al Italiei în 1808. Avea o populație de circa 30.000 de locuitori, dintre care 5.000 trăiau în interiorul zidurilor orașului. Motto-ul său era "Non bene pro toto libertas venditur auro", care înseamnă „Libertatea nu se vinde bine nici pentru tot aurul”.
Denumiri Inițial denumită Communitas Ragusina („Comunitatea Ragusană”), în secolul al XIV-lea a fost rebotezată în Respublica Ragusina, denumire atestată la 1385. În italiană i se spune Repubblica di Ragusa; în croată se numește Dubrovačka Republika.
Denumirea croată de Dubrovnik provine de la cuvântul dubrava, „dumbravă”;John Gardner Wilkinson (1848). printr-o neobișnuită etimologie populară, turcii au modificat acest nume în Dobro-Venedik, adică Veneția-Bună. Denumirea a început să fie folosită în paralel cu cea de Ragusa încă din secolul al XIV-lea.Croatia (2006), Encyclopædia Britannica. Numele latinesc, italian și dalmat Ragusa provine de la Lausa (din grecescul ξαυ: xau, „prăpastie”); ulterior acestea a fost modificat în Rausium, Rhagusium sau Ragusium (Appendini afirmă că până pe la anul 1100, marea trecea peste locul unde se află Ragusa astăzi, și dacă este așa, aceasta ar fi adevărat doar pentru Placa ori Stradun) sau Rausia (chiar Lavusa, Labusa, Raugia și Rachusa) și în cele din urmă în Ragusa. Schimbarea oficială a numelui din Ragusa în Dubrovnik a avut loc în timpul dominației austro-ungare.
Teritoriu stanga|miniatura|Teritoriul Republicii Ragusa, la începutul secolului al XVIII-lea Republica controla un teritoriu compact în sudul Dalmației – frontierele sale finale au fost definitivate încă din 1426Peter F. Sugar (1983). – cuprinzând coasta continentală de la Neum la peninsula , precum și peninsula și insulele Lastovo și Mljet, și mai multe insule mici, între care , și .
În secolul al XV-lea, Republica Ragusa a dobândit și insulele Korčula, Brač și Hvar pentru circa opt ani. A trebuit ca ele să fie însă retrocedate din cauza opoziției micilor nobili locali care simpatizau cu Veneția, care le acorda unele privilegii.
În secolul al XVI-lea, unitățile administrative ale Republicii erau: orașul Ragusa (Dubrovnik); comitatele Konavle, Župa dubrovačka - Breno, - Litoralul Ragusan, Ston, Insula Lastovo, Insula Mljet, Insulele Šipan, Lopud și Koločep; și căpităniile Cavtat, Orebić, Janjina cu magistrați locali numit de Marele Sfat. Lastovo și Mljet erau comunități semiautonome (lat. universitates) fiecare cu Statutul său.
Context istoric
Originile orașului Orașul datează de prin secolul al VII-leaAndrew Archibald Paton (1861). [better source needed] (circa 614) după ce raidurile avarilor și slavilor au distrus orașul roman , Cavtatul de astăzi. Unii dintre supraviețuitori s-au strămutat la 25 km nord pe o mică insulă lângă coastă, unde au fondat o nouă așezare, Lausa. S-a afirmat că un al doilea raid slav din 656 a dus la distrugerea totală a Epidaurumului.Andrew Archibald Paton (1861). Slavii, inclusiv croați și sârbi, s-au așezat de-a lungul coastei în secolul al VII-lea. Slavii și-au numit așezarea Dubrovnik. Populația romanizată autohtonă și slavii alogeni au păstrat o dușmănie permanentă, deși cele două așezări se unificaseră în secolul al XII-lea. Canalul care împărțea orașul a fost astupat formând strada principală de astăzi () care a devenit centrul orașului. Astfel, Dubrovnik a devenit denumirea croată pentru orașul unificat.Peter F. Sugar (1983). Există teorii recente bazate pe săpături arheologice cum că orașul ar data de mult mai demult, cel puțin din secolul al V-lea, dacă nu din perioada Greciei Antice (cum afirmă Antun Ničetić, în cartea sa Povijest dubrovačke luke). Elementul-cheie al teoriei este faptul că navele din acea vreme călătoreau câte 45-50 de mile marine pe zi, și aveau nevoie de un țărm cu plajă pe care să tragă vasele pe perioada de odihnă de noapte. O combinațîe ideală ar fi un astfel de loc cu un izvor de apă dulce în apropiere. Dubrovnik le avea pe ambele, fiind la jumătatea distanței dintre coloniile grecești de la Budva și Korčula, aflate la 95 de mile marine distanță între ele.
Cele mai vechi timpuri Sarazinii au asediat Ragusa în 866 și 867; asediul a durat cincisprezece luni și a încetat după intervenția împăratului bizantin, Vasile Macedoneanul, care a trimis o flotă în frunte cu .H.T. Norris (1994). După declinul Bizanțului, Veneția a început să considere Ragusa un rival ce trebuie supus, dar tentativa de a cuceri orașul în 948 s-a soldat cu un eșec. Cetățenii orașului au pus acest rezultat pe seama Sfântului Blasiu (în croată: Sveti Vlaho), pe care l-au adoptat drept sfânt protector.A Short History of the Yugoslav Peoples, Cambridge University Press, 1985, ISBN 0-521-27485-0
Ragusa era în Evul Mediu timpuriu o insulă și avea o populație de origine romanică, vorbitoare a propriei limbi romanice, dalmata.Ragusa was an island originally
În 1050 regele croat , domnitor în Croația și Dalmația, a acordat niște pământ de-a lungul coastei, prin care s-au extins limitele Ragusei până la , 16 km nord de oraș, și prin care Republica a căpătat control asupra unui izvor aflat la capătul .A Short History of the Yugoslav Peoples, Cambridge University Press, 1985, ISBN 0-521-27485-0 Teritoriul primit de la Stjepan cuprindea și limanul , unde astăzi se află portul comercial Dubrovnik.A Short History of the Yugoslav Peoples, Cambridge University Press, 1985, ISBN 0-521-27485-0
Astfel, teritoriul de bază al comunității ragusane (Districtul Ragusa, în italiană Distretto di Ragusa) cuprindea orașul Ragusa, Župa dubrovačka, Gruž, Ombla, Zaton, insulele Elafiti (Šipan, Lopud și Koločep) și alte câteva insulițe de lângă oraș.
În secolul al XII-lea Dubrovnikul și zona înconjurătoare au fost descrise în opera celebrului geograf arab Muhammad al-Idrisi. În opera sa, el menționa Ragusa ca cel mai sudic oraș al Croației.Henri Bresc; Annliese Nef: Idrîsî, La première géographie de l'Occident, Paris, 1999, p. 387
În 1191, negustorii din oraș au primit privilegii de comerț liber în Bizanț de la împăratul Isaac al II-lea Angelos. Privilegii similare fuseseră obținute cu câțiva ani în urmă de la Serbia (1186) și de la Bosnia (1189). al Bosniei este și primul document oficial în care orașul este denumit Dubrovnik.Peter F. Sugar (1983).
Suzeranitatea venețiană (1205–1358) În 1205, când Republica Venețiană a invadat Dalmația cu forțele celei de a Patra Cruciade, Ragusa a fost obligată să plătească tribut și a devenit sursă de provizii pentru Veneția (blănuri, ceară, argint și alte metale). Veneția a utilizat orașul ca bază navală în sudul Mării Adriatice. Spre deosebire de relația cu Zadar, nu au existat multe fricțiuni între Ragusa și Veneția, întrucât orașul încă nu apucase să se dezvolte într-un concurent al Veneției pe comerțul între Est și Vest; mai mult, venețienii au lăsat orașului mare parte din independența sa. Locuitorii însă au început să se revolte din cauza tributului din ce în ce mai mare, și au început să apară din ce în ce mai multe animozități între Ragusa și Veneția.Frederic Chapin Lane (1973).
La mijlocul secolului al XIII-lea, teritoriului inițial i s-a adăugat și insula Lastovo. Apoi în 1333, a fost cumpărată de la SerbiaPeter F. Sugar (1983). cu acordul Bosniei; insula Mljet a fost dobândită în 1345.A Short History of the Yugoslav Peoples, Cambridge University Press, 1985, ISBN 0-521-27485-0 În ianuarie 1348, orașul a fost afectat de Moartea Neagră.OLE J Benedictow (1973).
Istorie
Independența față de Veneția și înființarea Republicii (1358) După ce în 1358, Veneția a fost obligată prin să cedeze toate teritoriile revendicate din Dalmația, orașul a acceptat hegemonia mai mult nominală a regelui Ludovic I al Ungariei. La 27 iunie 1358, s-a convenit la Visegrád asupra acordului final între Ludovic și arhiepiscopul Ivan Saraka. Orașul recunoștea suveranitatea maghiară, dar nobilimea locală continua să își exercite drepturile fără prea multe intervenții de la Buda. Republica a profitat de suzeranitatea mai mult nominală a lui Ludovic, al cărui regat nu era o putere maritimă și cu care nu avea prea multe conflicte de interese.Kenneth Meyer Setton (1978). Ultimul conte venețian a plecat, se pare, în grabă.Robin Harris (2003) Dubrovnik, A History, Saqi Books, ISBN 0-86356-332-5
În prima jumătate a secolului al XV-lea, în Dubrovnik a activat cardinalul (Johannes de Carvatia) ca reformator al Bisericii și scriitor. miniatura|Negustor ragusan, 1708
Suzeranitatea otomană În 1458, Republica a semnat un tratat cu Imperiul Otoman, prin care s-a angajat să plătească tribut sultanului, pe care urma să-l trimită la Constantinopol în fiecare an până la 1 noiembrie cu un sol.Theoharis Stavrides (2001). [page needed]
În 1481, când orașul a trecut sub „protecție” otomană, el urma să plătească un tribut de 12.500 de ducați. În toate celelalte domenii însă, Ragusa era practic independentă. Putea avea relații cu puteri străine și încheia tratate (atâta timp cât nu intrau în conflict cu interesele otomane), iar navele sale navigau sub pavilion propriu. Vasalitatea față de otomani le conferea și drepturi comerciale speciale în raport cu Imperiul. Ragusa s-a ocupat de comerțul otomanilor în Adriatica, iar negustorii săi s-au bucurat de scutiri fiscale speciale și de beneficii comerciale cu Poarta. Ea a operat și în unele colonii care s-au bucurat de drepturi extrateritoriale în marile orașe otomane.Barbara Jelavich (1983). [page needed]
Negustorilor ragusani li s-a permis să intre în Marea Neagră care altfel era închisă pentru toată lumea în afara otomanilor. Plăteau taxe vamale mai reduse ca alți negustori străini, iar orașul-stat se bucura de susținere diplomatică din partea administrației otomane în disputele comerciale cu Veneția.Suraiya Faroqhi, Bruce McGowan, Donald Quataert, Sevket Pamuk (1997). [page needed]
La rândul lor, otomanii considerau Ragusa un port de importanță majoră, întrucât majoritatea traficului între Florența și Bursa (port otoman din Anatolia nord-vestică) trecea prin Ragusa. Navele florentine plecau din porturile italiene Pesaro, Fano ori Ancona către Ragusa. De acolo, ele urmau ruta terestră Bosnasaray (Sarajevo)–Novibazar–Skopje–Plovdiv–Edirne.Halil İnalcık, An Economic and Social History of the Ottoman Empire, vol. 1, Cambridge University Press, ISBN 0-521-57455-2[page needed]
Spre sfârșitul secolului al XVI-lea, Ragusa și-a pus marina comercială la dispoziția Imperiului Spaniol, cu condiția ca participarea acesteia la acțiunile militare spaniole să nu afecteze interesele Imperiului Otoman. Acesta a tolerat acordul, întrucât comerțul practicat în Ragusa permitea importatul de bunuri din statele cu care Imperiul Otoman era în război.Suraiya Faroqhi, Bruce McGowan, Donald Quataert, Sevket Pamuk (1997).
Ragusa era unul dintre cei mai puternici concurenți ai Veneției, alături de Anglia, Spania și Genova, pe toate mările în secolul al XV-lea, chiar și în Adriatica. Datorită proximității abundentelor păduri de stejar din Gargano, ea a reușit să obțină contracte pe care le râvneau și venețienii.Frederic Chapin Lane (1973).
Declinul Republicii După explorările portughezilor, care au deschis noi rute peste oceane, comerțul cu mirodenii nu mai trecea prin Marea Mediterană. Mai mult, a declanșat o criză a transporturilor maritime în Mediterana. A fost începutul declinului pentru republicile Veneția și Ragusa.