Ioana Diaconescu () este o poetă contemporană, traducătoare, publicistă, jurnalistă media, cercetătoare de istorie recentă. Este membră a Uniunii Scriitorilor din 1971.
Biografie S-a născut la 21 iulie 1947 din părinții Ion și Justina Diaconescu (născută Vlad), ambii profesori. Mama (licențiată a Facultății de Limba și literatura italiană, avându-l ca dascăl și mentor pe Alexandru Marcu, profesor și savant italienist), născută în orașul Roman din părinții Gheorghe și Aurelia Vlad, a fost prietenă și colegă de clasă, la școala primară și apoi la liceul din orașul Roman, cu scriitoarea Antoaneta Ralian. Tatăl, licențiat strălucit al Facultăților de Litere și Filosofie din București, cu diploma Magna cum laude înmânată de regele Mihai I, a fost studentul preferat al profesorului Nicolae Cartojan care l-a oprit ca asistent la catedra sa de istoria literaturii române vechi încă din timpul studiilor. Ion Diaconescu începe o excepțională carieră universitară, dar odată cu moartea lui Nicolae Cartojan în 1944 și instaurarea comunismului va fi eliminat de către Ion Vitner de la catedră, epurat din învățământul universitar, arestat, apoi decăzut, multi ani, din drepturi civile. De asemenea, mama, Justina Diaconescu, nu s-a putut angaja decât foarte târziu într-o muncă ce nu corespundea studiilor sale. Familiei i se confiscă bunurile deci și locuința și i se repartizează o cameră (în care vor locui cei 4 membri ai ei timp de 25 de ani) într-un apartament de bloc, cu încă două familii și cu dependințele în comun.
Poeta își petrece primii ani din viață la bunicii din partea mamei, la Roman, dată fiind situația precară în care erau părinții, la București. Bunicul, Gheorghe Vlad, preot arhimandrit, director al Seminarului de preoți din Ismail, apoi al celui de la Roman, mentor și mai târziu prieten al preoților ce-i fuseseră elevi(preferații fiind Constantin Galeriu și Ioan Ivan de la Neamț), apropiat al episcopului de Roman și Huși Teofil Herineanu precum și al preotului Grigore Pișculescu (scriitorul Gala Galaction) și bunica Aurelia Vlad, cunoscută în școlile unde predase ca un „pedagog de clasă”, i-au format primele deprinderi intelectuale, i-au influențat gândirea spirituală, formarea ca scriitoare. În casa bunicilor de la Roman și-a scris primele poezii. Aici primește de timpuriu primele lecții de limba latină de la bunicul său și de limba franceză de la prințesa Ghica, soția prințului Alexandru Ghica. La București va începe, la îndemnul tatălui său, studiul pianului și al coregrafiei.
Studii și activitate profesională
miniatura|Ioana Diaconescu în interviu, emisiunea "Rezistența prin cultură" Studii primare și medii la Liceul “Spiru Haret” din București (bacalaureatul în 1965). Licențiată ca studentă premiantă a Facultății de filologie, secția română – italiană a Universității din București (1971). În timpul facultății îi are ca mentori pe Șerban Cioculescu și Vladimir Streinu ale căror cursuri și seminarii le urmează și este atrasă de cursurile strălucitei profesoare Florica Dimitrescu-Niculescu. La încheierea excepțională a studiilor va fi angajată pe un post de bibliograf la Uniunea Scriitorilor datorită “dosarului” tatălui, fiind la rându-i “decăzută din drepturi civile”. După trei ani de la angajare, odată cu “restructurarea” instituțiilor conform noilor cerințe ale regimului ceaușist, i se desființează postul. Este reangajată cu o jumătate de salariu, “pe din două” cu un alt “pedepsit” de lege și funcționează așa până aproape de 1989 când în sfârșit își va primi salariul întreg după aproape 15 ani, având și în aceste condiții o situație materială precară. După 1989 va fi angajată ca realizator la Radio România unde va transmite zilnic emisiunea “Poezie Românească” până în anul 2000, când va concepe o altă emisiune de poezie “Curs întreg de poezie românească” când va începe să lucreze, în paralel (până în anul 2005), și se specializează ca cercetător de istorie recentă și consilier la Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității. După 2005 rămâne în cercetare în Arhivele Securității și părăsește Radio România. Activitate prodigioasă în domeniul istoriei recente cu noutăți de interes pentru istoriografia literară românească, pentru istoria României în general, atât în presa literară cât și în volume.
Debutul literar Ioana Diaconescu a debutat în revista “Contemporanul” în anul 1966 cu șase poezii prezentate de poetul Geo Dumitrescu. Revistele literare încep să-i publice grupaje de versuri în: Luceafărul, România literară, Steaua, Convorbiri literare, Tribuna, Viața Românească, etc., colaborează cu traduceri și la Secolul 20. Debutul editorial se produce precoce, în anul 1967 în cunoscuta colecție pentru debutanți “Luceafărul” cu volumul de versuri “Furăm trandafiri” care este primit cu entuziasm de critica literară. Prima cronică despre această carte este semnată în „Contemporanul" de către Nicolae Manolescu, urmată de cele ale criticilor literari de prestigiu ai vremii, care-și reiau aceste cronici în volume publicate mai târziu, ca Alexandru Piru (“Poezia românească contemporană. 1950 – 1975”, București 1975), Gabriel Dimisianu (“Opinii literare”- 1978, București), Dan Cristea (“Faptul de a scrie”- București 1980) sau Laurențiu Ulici (în volumul „Literatura Română contemporană – I. Promoția 70” – București 1995) etc. Se împrietenește cu Ileana Mălăncioiu și Gabriela Melinescu, surori mai mari întru poezie.
Activitate literară în presă și mass media Ioana Diaconescu publică poezie timp de câteva decenii, în revistele literare din țară și străinătate, în limba română și tradusă în limbile germană, engleză, italiană, georgiană, poloneză etc. Pe de altă parte, este prezentă cu eseuri, traduceri, cronici și recenzii literare (Steaua, România literară, Luceafărul) precum și cronici muzicale etc. în revistele de cultură cu o bogată și masivă activitate publicistică, iar după deschiderea Arhivelor Securității publică periodic, începând cu anul 2005, în revista „România literară” documentare ample și noi informații istorico-literare pe baza documentelor primare de arhivă. Ana Blandiana și Romulus Rusan, ca Fondatori ai Academiei Civice și ai Memorialului Sighet îi propun colaborarea la departamentul editorial. Este prezentă în emisiuni de radio cu grupaje de poeme inedite, interviuri dar și cu rubrica „Jertfa cuvântului. Document inedit” pe care a susținut-o începând cu anul 2000 până în 2013 în cadrul emisiunii “Revista literară radio” de la Radio România și pe care o continuă de atunci și în prezent la radio “Trinitas” în cadrul emisiunii „Revista culturală Trinitas”. Participă în emisiunile de televiziune „Memorialul Durerii” și „Rezistența prin cultură” (în problema scriitorilor, cărturarilor și preoților supuși regimului concentraționar al închisorilor politice sau a celor urmăriți politic de regimul comunist). De asemenea, este prezentă frecvent în emisiunea „Ora de veghe” a televiziunii ”Nașul ”, abordând subiecte de interes în actualitate, de literatură și de istorie recentă.
Referințe critice
miniatura|Ioana Diaconescu Laurențiu Ulici relua cronicile despre Ioana Diaconescu, publicate în presa vremii, după debutul editorial cu “Furăm trandafiri” (publicat la 19 ani) în volumul “Literatura Română contemporană I – Promoția 70”- București 1995: “Spontaneitatea și prospețimea feciorelnică, mai mult <băiețoasă> decât <feminină>”, cu ”un număr mare de investigări lirice în imaginarul propriu adolescenței, străbătut cu ardoare și adorare ca un spațiu endemic, unde materia și-a pierdut concretețea subtilizându-se în densitatea unei umbre, cu ochii întorși spre universul acesta umbros și imploziv, solitar în reverie[…], eul liric trăiește la cei 19 și 22 de ani ai poetei – într-un regim de zbor planat, prielnic visării[...]”, dar în volumele de mai târziu” Poezia e practic redescoperită cu devoțiune și umilință, ca un pământ salvator, ca un aer fără de care viața însăși e amenințată.[…]. În fond, tensiunea lirică a poeziilor din”Herb”(1986, București – ultimul volum de versuri publicat de I.D. înainte de 1989) vine în primul rând din transferul singurătății în solidaritate prin proiecția eului într-un context populat de figurile încărcate de rost simbolic ale imaginarului.”
Alexandru Piru (în „Poezia românească contemporană 1950 – 1975” – București 1975 constată la al treilea volum al foarte tinerei poete („Adagio” – București 1973) că „Atenția cade din ce în ce mai mult asupra virtuților muzicale ale poeziei, ale ritmului lent, unduitor ca un pas des deux”.
La Nicolae Steinhardt citim, în volumul „Monologul polifonic” (București 1991), un aparte punct de vedere exprimat în eseul „Fata și Moartea“, referitor la poezia Ioanei Diaconescu: “ Destinul, decreta Napoleon, e politica. Și adăuga Thierry Maulnier, desigur că toate se termină rău de vreme ce toate iau sfârșit. Pentru Ioana Diaconescu, în versuri care combină aceste două afirmații, adevăratul nume al destinului e Moartea, capătul ineluctabil și de-a pururi prezent. Dumnealui destinul se tălmăcește așa : Dumneaei, moartea. Moartea e Personajul Central, e Locul Geometric și Privilegiu, e Substratul Comun. Statuia Comandorului în mișcare. Ea se ascunde (uneori nici atâta) îndărătul tuturor substantivelor, adjectivelor folosite de poetă, surâde, rânjește, îmbie ori atacă prin și odată cu toate culorile. Sub aburul verii, sub rouă verde, iarbă, lumină, mure, nea, zăpadă, undă de foc, odihnă, noapte, inel de argint, iarnă, vară, toamnă, vin și precumpănitor sânge – cine sălășluiește? Cea titluită <otrava cerului>. Iar adjective atât de nefățarnice și neprimejdioase ca blând, curat, cald, pal, palid, calin – la cine se referă? Tot la dumneaei, cucoana cea rea, mosafira inopinată, stăpâna secretelor, deținătoarea frigului care e cald, a luminii care întunecă, neguraliva care pe toate le descurcă, grăbita ori prearăbduria cumătră neciclică a Proserpinei...”.
Alte referințe critice: Grete Tartler (în volumul “Melopoetica” – București 1984), Mircea Iorgulescu (în volumul “Scriitori tineri contemporani “– București 1984), „Scrie o poezie a stărilor contradictorii, oscilând între comunicarea frustă și travestiul liric” afirmă și Aurel Sasu (în volumul „Dicționarul biografic al literaturii române”, 2006), Aurel Martin (în revista “Contemporanul”, 1982), Mircea Scarlat (în revista” Romania literară”, 1982), Alex Ștefănescu (în revista “România literară”, 1984), Daniel Dimitriu(în revista “Convorbiri literare”, 1985), Elena Tacciu (în revista” România literară”, 1986) Liviu Grăsoiu (în emisiunea “O carte pentru biblioteca dumneavoastră” – 1997 Radio România), Petru Poantă ( în volumul “Radiografii” – Cluj 1978), Sultana Craia (în revista “Luceafărul”, 1986), Octavian Soviany (în revista”Luceafărul” nr. 20, 24 mai 2000) etc.
O atenție deosebită o acordă poeziei Ioanei Diaconescu profesorul universitar și critic literar Elvira Sorohan publicând două studii referitoare la poezia ei în revistele “Convorbiri literare “ (“Ce ne spune poezia Ioanei Diaconescu”) în 2015 și “ România Literară”(“Ioana Diaconescu citită în transparența poeziei”) în 2016.
Scrieri
Volume de poezie Furăm trandafiri, ESPLA, colecția „Luceafărul”, 1967 Jumătate zeu – EPL, 1970 Adagio – Ed. Eminescu, 1973 Taina – Ed. Dacia, 1976 Amiaza – Ed. Cartea Românească, 1978 Ceața - Ed. Eminescu, 1978 Poetica – Ed. Eminescu, 1981 Vârtejul și lumea - Ed. Cartea Românească, 1982 Amintiri neverosimile – Ed. Albatros, 1983 Dumnealui, destinul – Ed. Eminescu, 1984 Uranus – Ed. Cartea Românească , 1985 Herb – Ed.Cartea Românească, 1986 Poemul cu părul alb – Ed. Albatros, 1993 Corp în cădere – Ed. Eminescu, 1998 Sunetul trupului meu – Ed.Helicon, 1998 Arcadia – Ed. Eminescu, 1999 Tratat de amintiri neverosimile – Ed. Eminescu, colecția „Poeți români contemporani”, 2000 Caiet căzut pe mere – Ed. Eminescu, 2001 Nusakan – Ed.Timpul, 2013 Vertigo – Ed Tracus Arte, 2014 Țesuturi – Ed. Timpul, 2017