Suita Săteasca, op. 27 (Enescu)

Suita nr. 3 pentru orchestră „Săteasca”, op. 27, este o cunoscută piesă orchestrală a lui George Enescu, compusă în 1938.

Geneză Cea de-a treia suită simfonică a lui George Enescu, după cum menționează autorul la sfârșitul manuscrisului, a fost terminată în data de 4 octombrie 1938, la vila Luminiș din Sinaia. Ea a fost prima compoziție de după Simfonia nr. 3 și Oedipe, fiind una dintre cele mai complexe lucrări ale lui Enescu și una dintre cele mai îndrăgite lucrări ale sale. Prima audiție absolută a avut loc la New York, sub conducerea lui George Enescu, la 2 februarie 1939. Un articol din ziarul „Adevărul” din decembrie 1937, dedicat activității compozitorului, susținea că înainte cu un an de publicarea lucrării, Enescu avea deja o bună parte a Suitei și lucra deja la partea a IV-a a compoziției, „Pârâu sub lună”. Se poate presupune astfel că patru părți ale lucrării erau terminate cu mult timp înaintea datei înscrise pe ultima filă a manuscrisului. Se cunoaște faptul că Enescu nu își considera o creație încheiată decât în momentul finisării definitive, iar deseori acestă finisare se întindea pe un interval de timp îndelungat. Emanoil Ciomac afirma cu privire la Enescu că „ani de zile câte un manuscris e păstrat fiindcă un mic fragment, uneori o măsură doar, nu-l satisface.”Emanoil Ciomac, Ultimele compoziții ale lui George Enescu, Apud. Ștefan Niculescu, Reflecții despre muzică, București, Editura Muzicală, 1980, p. 144. În 1939 lucrarea a fost dirijată de autor în primă audiție în România, în interpretarea Filarmonicii „George Enescu”, în 26 octombrie.

Conținut Spre deosebire de primele două suite pentru orchestră ale lui Enescu, compuse în 1903 și 1915, Suita „Săteasca” evocă imaginea satului natal, Liveni. Enescu construiește o atmosferă de basm, a locurilor unde și-a petrecut primii ani ai vieții. Diferența majoră față de cele două lucrări precedente se concretizează în caracterul pronunțat programatic, autorul fixând prin titlu un cadru descriptiv și evocator. George Manoliu își încheia lucrarea „George Enescu, poet și gânditor al viorii” într-un mod cât de poate de original. El spunea: „Interpreții români s-ar putea apropia cu mai multă ușurință de lucrare și prin lecturarea unor teme privind natura talentului românesc sau viața lui George Enescu (...) Și încă ceva: o călătorie la Liveni, la casa memorială, din care se pleacă cu alte rădăcini și vibrații în înțelegerea simțirii lui Enescu.”George Manoliu, George Enescu, poet și gânditor al viorii, București, Editura Muzicală, 1986, p. 325.

În prejma compunerii Suitei „Săteasca”, Enescu îi mărturisea criticului muzical José Bruyr despre „Câmpia mea moldovenească, cu câmpuri de orz și de porumb, cu fâșii de vechi păduri fără lumină, cu orizonturile ei și cu satele vechi, pierdute între mesteceni și sălcii...”José Bruyr în interviu cu George Enescu, Apud. Ștefan Niculescu, Op. Cit., p. 147.

Ideea reîntoarcerii în copilărie, a rememorării copilăriei și a evocării ei revine foarte des în paginile enesciene. Autorul resimte nostalgia și tristețea despărțirii și, astfel, principalele teme enesciene readuc imaginea miturilor mioritice, care se regăsesc nu numai în Suita a treia, ci și în multe dintre lucrările sale, printre care și Oedipe. Această gândire mitică este tributară folclorului și se concretizează în elemente pastorale, mioritice și a cântecului de doină. Lirismul pastoral este prezent la Enescu în aproape toate lucrările sale, alimentat de dorul de țară și de locurile natale. Deseori, Enescu este asemănat cu poeții români care și-au exprimat la fel ca el dorul prin creațiile lor. Lucian Blaga scria în poezia Întoarcere:

„Lângă sat iată-mă iarăși,

Prins cu umbrele tovarăș.

Regăsescu-mă pe drumul

Începutului, străbunul.

Câte-s altfel – omul, leatul!

Neschimbat e numai satul,

Dup-atâți prieri și toamne,

Neschimbat ca Tine, Doamne.”

În același spirit cu Lucian Blaga, Enescu afirma: „Am remarcat că viața oricărui om e ca o coardă de arc, care, întinsă, oscilează și revine încet la poziția simplă și dreaptă de la care a plecat. Eu revin de unde am luat-o, la acei care au prezidat la primii pași ai mei și au dispărut; asta mă îndurerează, dar nu mă înstrăinează de locul meu natal unde vreau să mă întorc odată pentru odihna cea mare” . Tot astfel, Theodor Grigoriu afirma în Muzica și nimbul poeziei că enescu, alături de Eminescu și Brâncuși, a fost artistul unor mari sinteze europene, un om care avea capacitatea de „a da glas unor nobile idealuri umane.”Theodor Grigoriu, Muzica și nimbul poeziei, București, Editura muzicală, 1986, p. 18. Enescu însuși spunea răspunzând la înrebarea la ce se gândește când compune: „Măi, să știi, când sunt melodiile vesele, gândesc poezie, iar dacă spunt marșuri, atunci gândesc istorie.”George Enescu, Apud. Vladimir Dogaru, Eminescu muzician al poeziei, Enescu poet al muzicii, București, Editura Ion Creangp, 1982, p. 66.

Elemente de inspirație populară Deosebit de interesantă, chiar uimitoare, este similitudinea dintre viziunea lui Enescu și viziunea anonimului creator al cântecelor populare românești. Kipriana Belivanova afirma că „unul dintre criteriile conform căruia Enescu este considerat un clasic al culturii românești îl reprezintă atitudinea sa față de folclorul țării” . Enescu nu a ajuns să aibă o viziune asupra naturii similară celei a poporului român prin împrumutarea expresiei și trăsăturilor melodiilor folclorice, ci dimpotrivă, similitudinea aceasta, formată încă din copilărie, l-a determinat pe compozitor să aleagă particularitățile melosului popular românesc. Tudor Ciortea afirma următoarele: „Cântecul satului nu e făurit pentru audiție, ci izvorăște din firea țăranului, care își cântă destinul amestecat în taina vieții lui de toate zilele. [...] Toate elementele lui structurale (tematică, funcțiuni modale, ritmică, armonie) se vor revărsa ca o minune din sâmburele generator almelosului românesc. [...] Geniul lui George Enescu, mare și felurit ca semnele unui veac, a izbutit să facă legătura între arta și destinul acestui popor.”Tudor Ciortea, Permanențele muzicii, București, Editura Muzicală a U.C.M.R, 1998, p. 9.

Refuzând repetările și clișeele din organizarea mijloacelor de exepresie, Enescu și-a consolidat totuși creația pe baza unor idei permanente: întoarcerea la izvoare, lupta cu destinul, sau evocarea fericirii pierdute . Viorel Cosma afirmă că unele dintre aceste principii estetice își au originea tocmai în gândirea pastorală a compozitorului, care apare ca o „reflexia a miturilor antice, orfice, mioritice” . Identitatea românească a discursului lui Enescu este una rezultată din fuziunea limbajului și expresiilor melodice tipice folclorului românesc cu amprenta personală a compozitorului. Legătura strânsă cu folclorul românesc s-a dovedit încă din lucrările din tinerețe, ca Poema Română și cele două Rapsodii, fiind prezentă pe tot parcursul evoluției lui Enescu, până la compozițiile din ultimii ani ai vieții, ca Uvertura de concert pe teme cu caracter popular românesc (1948) și Simfonia de cameră (1954). Enescu traversează cu subtilitate de la stilul rapsodic din tinerețe, la acel caracter popular românesc specific perioadei sale de maturitate și ajunge să atingă acel „discret și greu detectabil etos autentic autohton” din ultima parte a vieții. Alfred Hoffman afirmă că „Enescu a inovat continuu, dar fără gălăgie, fără să-și trâmbițeze descoperirile. Neîncetând să cultive și să dezvăluie atașamentul său pentru marile tradiții clasice și romantice, el s-a hrănit din seva muzicii populare românești.” Contactul cu lăutari ai satului l-au inspirat în creația sa și l-au determinat să mărturisească mai târziu: „Lor țiganilor, să le mulțumim, că ne-au păstrat muzica, această comoară ce abia acum o prețuim; numai dânșii ne-au dezgropat-o, ne-au trecut-o și au dat-o în păstrare din tată în fiu, cu acea grijă sfântă ce o au pentru ce le e mai scump pe lume: cântecul!”Enescu în Revista Muzica nr. 5 și 6, Apud. Adina Maria Mureșan, Pianul în orchestra simfonică din secolul XX, Cluj-Napoca, Editura MediaMuzica, 2009, p. 106.

Ștefan Niculescu în articolul său „Aspecte ale creației enesciene în lumina Simfoniei de cameră” afirma că ultimele creații ale lui Enescu, printre care și Suita „Săteasca” sunt rodul cristalizării unei ultime tendințe stilistice. În aceste lucrări elementul românesc se afirmă și coboară la altă profunzime, depășind zona pitorescului și încorporându-se organic în structuri muzicale superioare care se generalizează.

Fragmentele melodice din Suita „Săteasca”, în general scurte și fracționate, sunt izvorâte din limbajul popular, iar melosul românesc se regăsește în toate cele cinci părți ale suitei prin folosirea intonațiilor folclorice și a procedeelor lăutărești. Astfel, unitatea tematică a părților, trăsătură obișnuită a compozițiilor enesciene, apare și aici sub forma utilizării elementelor de folclor pe tot parcursul suitei. Dintre cele cinci mișcări, cel mai obiectiv se resimte melosul folcloric în părțile extreme, „Primăvară pe câmp” și „Dansuri țărănești”.

În Proceedings of the George Enescu International Musicology Symposium, Antigona Rădulescu spune că „elementele derivate din maniera de organizare sonoră tipică muzicii folclorice românești l-a ajutat pe compozitor în crearea unor similarități bazate pe înțelesuri similare exprimate într-un limbaj diferit.” Întoarcerea la viața și energia satului copilăriei implică în această suită, pe planul inspirației muzicale, reveniri la cântecul popular, folosit sub forma ideilor melodice în spiritul melosului popular. Nu întâmplător această lucrare, alături de Sonata a III-a pentru pian și vioară și de Impresii din copilărie, constituie creații explicit românești și puncte de sprijin ale creației lui Gerge Enescu, marcând trei etape din evoluția stilului enescian . Ele constituie puncte de plecare și de omogenizare a creației enesciene, prin sublinierea unor elemente românești integrate într-un limbaj muzical profund personal.

Conținutul programatic Pentru a doua oară în cariera lui George Enescu, autorul a ales ca viziunile și stările de spirit din care s-a inspirat să fie mărturisite fără echivoc prin titluri sugestive. Prima oară, cu aproximativ 40 de ani înainte, Enescu a recurs la această soluție în Poema română, op.1, iar mai apoi, pentru a treia și ultima dată, în Suita „Impresii din copilărie” pentru vioară și pian, op. 28, scrisă cu doi ani după terminarea suitei Săteasca.

În toate aceste lucrări, programatismul are un carcater autobiografic. Peisajul, câmpia, natura din jurul satului Liveni, atmosfera specifică înserării, jocurile zburdalnice ale copiilor, casa în care a locuit compozitorul, apele pârâului în lumina razelor lunii și voioșia unei petreceri populare, toate acestea formează amintirile pe care Enescu le evocă pe paginile suitei. Putem constata, așadat, că imaginile acestei muzici nu sunt surprinse sau pictate de Enescu direct după natură, ele nefiind impresii de o clipă, cu fragmente de viață, întipărite în memoria sa încă din copilărie. Ele reflectă, astfel, aceste momente din copilărie cu starea de spirit a unui copil, dar cu înțelepciunea și experiența de viață acumulată pe parcursul deceniilor. Deși Enescu a putut revedea uneori satul în care a copilărit, sursele sale rămân cele ale amintirilor. Într-un articol despre Enescu, Ch. Adriane remarca structura organică a discursului enescian și elementele de programatism izvorâte din corelațiile muzicii cu natura. În lumina acestora, Săteasca, alături de Impresii din copilărie și Poema română, reprezintă cazuri particulare de programatism declarat. Rechemarea clipelor tainice ale copilăriei denotă influența considerabilă pe care viziunea asupra naturii, formată în anii copilăriei, a avut-o asupra întregii creații enesciene.