Platforma Petrochimică Borzești (denumită în trecut Grupul Industrial de Petrochimie Borzești – GIP) este un complex industrial format din 5 combinate de dimensiuni mari: Combinatul de cauciuc sintetic și produse petrochimice, Rafinăria nr. 10, Combinatul Chimic Borzești la care se adaugă Întreprinderea Electrocentrale Borzești și Întreprinderea de Utilaj Chimic, fiind cea mai mare platformă industrială din județul Bacău și cea mai mare unitate de acest fel din România, ce se întinde pe o suprafață de , pe lungime medie de 9,4 km și o lățime de 1,8 – 3,4 km. Este amplasată pe Valea Trotușului, la periferia nord-estică a municipiului Onești (denumit între anii 1965–1990 Gheorghe Gheorghiu-Dej).Rozalia și Teodor Verde; Monografia Municipiului Onești – în date și evenimente, iulie 2003, pag. 50

Conturarea sa a început în anul 1952 iar primele instalații au fost puse în funcțiune în anul 1956 în cadrul Rafinăriei de petrol 10.

La 1 aprilie 1969 cele trei uzine distincte de pe platforma industrială de la Borzești s-au comasat în unitatea gigant „Grupul industrial de petrochimie Borzești”, iar în anul 1973 a fost redenumită „Combinatul petrochimic Borzești”. Abandonarea sistemului centralizat de conducere a economiei românești în anul 1990 a determinat reapariția entităților distincte, astfel Platforma Petrochimică a fost divizată în societățile: Carom, Rafo, Chimcomplex, Electrocentrale Borzești și Uton.

Amplasament

Spațiul ocupat de platforma petrochimică este situat în partea de nord, nord-est a orașului Onești, în apropierea fostului sat Borzești. Se întinde pe terasele inferioare ale râului Trotuș din avale din zona de confluență cu altitudini de 5-7 m și 10-15 m. Are o formă dreptunghiulară orientată nord-est, sud-vest cu o lungime medie de 9,4 km și o lățime de 1,8 – 3,4 km. Alegerea locului este motivată de nivelurile relativ plane ale podurilor de terase, cu treceri estompate de coluvii, de prezența apei râului Trotuș pe latura nordică și nord-estică, de existența căilor de comunicație.

Terenul de amplasament prezintă următoarea stratificație geologică: un strat vegetal de 0,20 – 0,40 m în grosime, un strat de Iehm de terasă, impropriu pentru fundări, în grosime de circa 3,00 m și stratul de pietriș, recomandat pentru fundări, la o adâncime de circa 3,50 m. Roca de bază, recomandată ca al doilea strat de fundare și constând din straturi alternate de argile, marne tari, gresii slabe și conglomerate, se află la o adâncime de 4,50 – 5,00 m.Centrala electrică și de termoficare Borzești ..., Energetica, 1960, pag. 571

Nivelul hidrostatic al apelor are un caracter variabil cu abundența precipitațiilor și apare la adâncimea de circa 4,30 m.

Gradul de seismicitate este 7, ceea ce a impus măsuri speciale la dimensionarea construcțiilor.

Istoric thumb|Satul Borzești în anul 1904. În prim plan Biserica Adormirea Maicii Domnului iar în planul depărtat câmpul viitoarei platforme În anul 1952 o echipă de geografi și urbaniști condusă de ing. Mihail Florescu, ministrul Industriei Chimice, s-a deplasat pe Valea Trotușului, pentru a stabili locul de amplasare a unui oraș și a unui mare combinat industrial. Din această echipă a făcut parte și geograful Vintilă M. Mihăilescu.Rozalia și Teodor Verde; Monografia Municipiului Onești – în date și evenimente, iulie 2003, pag. 44 A fost preferat Oneștiul, deoarece:

este amplasat la locul de întâlnire a Trotușului (158 km) cu cei mai importanți afluenți ai săi: râul Cașin (45 km), râul Oituz (57 km) și râul Tazlău (85 km). este așezat la o convergență de drumuri în patru direcții principale: spre Brașov, via Târgu Secuiesc, prin Pasul Oituz; spre Târgu Ocna (cu o ramură spre Slănic-Moldova), Comănești (cu o ramură spre Moinești) și Miercurea Ciuc prin Pasul Ghimeș-Palanca; spre Bacău, prin depresiunea subcarpatică Tazlău (cu o ramură îndreptată spre Moinești); spre Adjud, pe valea inferioară a râului Trotuș. este așezat într-o zonă bine populată. este așezat într-un relief format dintr-un șes, clădit din pietrișuri de gresie, în pătură groasă, acoperite cu luturi, constituit din două terase, una mai înaltă și una mai joasă.

Însă, elementele naturale urbigene nu erau suficiente pentru realizarea unui oraș de talie mijlocie (40–60.000 locuitori). Acest fapt concordă cu precizarea geografului francez în sensul că: „elementele teritoriului au componente de fixare, în timp ce cele ale poziției geografice sunt factori ai evoluției, dezvoltării. Teritoriul primește orașul, dar locul îl vivifică.” Conceptul lui Vidal s-a verificat și în cazul orașului Onești, elementele potențiale regionale au fost concentrate în platforma petrochimică: țiței prin petroleoducte din zona petroliferă a Bacăului, sare în dislocație prin saleduct de la Târgu Ocna. Baza energetică s-a completat cu gazul metan transportat prin gazoductul transcarpatic Nadeș-Pasul Oituz.

miniatura|stanga|Construcția Rafinăriei R10 Onești

Amplasarea între localitățile Onești și Borzești a unul mare complex industrial petrochimic - aprobată prin H.C.M. nr. 1638/1952, parte integrantă a măsurilor luate de partid pentru dezvoltarea Moldovei, s-a dovedit a fi optimă pe criterii tehnice, economice și sociale, avându-se în vedere și bogățiile economice apreciabile din bazinul Trotuș. În aceeași hotărâre se stipula necesitatea construirii unei centrale electrice de termoficare la Borzești, care urma să alimenteze cu energie electrică și termică noul complex industrial din Onești. Datele existente în anul 1951 arătau că necesarul de energie electrică în Moldova se ridica pentru anul 1955 la 1350 milioane KWh, adică de 5,6 ori mai mult decât întreaga producție a primului an al cincinalului 1951-1955.

Proiectarea centralei a fost asigurată printr-o colaborare între institutul Teploelektroproiekt din Moscova, în special pentru partea tehnologică, care a fost livrată din U.R.S.S., și Institutul de studii și proiectări energetice din București. Execuția lucrărilor de construcții și montaj s-a făcut de Trustul de construcții și montaje energetice, pentru lucrările de montaj fiind asigurate sprijinul și îndrumarea din partea specialiștilor sovietici.

Prin Hotărârea Consiliului de Miniștrii Nr. 1635/1952, se prevedea ca în Regiunea Bacău, raionul Târgu Ocna, să se construiască Grupul Industrial Borzești și orașul muncitoresc aferent, Onești. Zona industrială a fost construită la nord-est de fostul sat Borzești, între calea ferată și râul Trotuș, suprafața ei depășind-o pe cea a celorlalte zone ale orașului. Ca urmare a acestei Hotărâri, din anul 1952, încep să se construiască coloniile pentru muncitorii constructori și apoi s-au săpat temeliile primelor blocuri. Complexul locativ din oraș s-a bazat pe structurarea pe 8 cvartale (microraioane) a blocurilor de apartamente, construite după norme inovative și chiar experimentale de zidărie, prefabricate, cofraje glisante și utilizare de mase plastice în structura acestora.

Pe șantierele orașului și ale unităților industriale au lucrat alături de muncitori constructori adunați în colonii și deținuți de drept comun sau deținuți politici. În scurt timp orașul avea numărul cel mai mare de intelectuali la mia de locuitori iar vârsta medie era de 28 de ani.Rozalia și Teodor Verde; Monografia Municipiului Onești – în date și evenimente, iulie 2003, pag. 47 Încă din anul 1959 s-au stabilit efectivele de tehnicieni necesare, direcțiile de specializare și mijloacele. Pentru pregătirea chimiștilor și muncitorilor calificați s-au creat școli de profil în mai multe orașe din Moldova. Consolidarea și îmbogățirea cunoștințelor s-a realizat în mai multe întreprinderi cu profil asemănător: în rafinăriile de la Ploiești, Câmpina și Dărmănești precum și la combinatele chimice din Baia Mare, Târnăveni, Săvinești, Făgăraș, Victoria dar și în întreprinderi din străinătate. La început operatorii au fost dublați, iar după deprinderea meseriei aceștia au fost reduși la număr. În continuare operatorii, laboranții și tehnicienii specialiști lucrau concomitent cu muncitorii montatori pentru a înțelege structura instalațiilor.

Platforma industrială s-a construit în patru etape: etapa I-a (1952-1960), cuprinde primele lucrări de la Termocentrala Borzești (1952), Rafinăria de petrol 10 (prin H.C.M. 1683/1952), Combinatul de Cauciuc (prin H.C.M. 1498/1957), grupate pe 610 ha; etapa a II-a (1961-1965), s-au dat în funcțiune secțiile de fenol, acetonă (1961), cauciuc sintetic (1963) și stiren-polistiren (1964), platforma industrială depășind suprafața de 846 ha. În etapa a III-a (1966-1970) s-au început lucrările la Rafinăria II și la Combinatul poliizoprenic. În etapa a IV-a s-au dat în funcțiune două obiective industriale: Combinatul de cauciuc sintetic II și Rafinăria II. Suprafața platformei a depășit 1000 ha și include platforma orășenească bazată pe industrie alimentară, prelucrarea lemnului și altele. La nivelul anului 1963 pe teritoriul complexului petrochimic s-au dislocat peste 35 de milioane de metri cubi de pământ, volum echivalent cu apele Lacului Roșu, turnat 490.000 de metri cubi de beton și montat conducte și cabluri atât în complex cât și în oraș în lungime de 1.600 și respectiv, 1.560 km.

Tot în acest timp începe construcția uzinei de sodă caustică electrolitică (prin H.C.M. 2068/1954), devenită mai târziu Combinatul Chimic Borzești, ale cărei prime capacități s-au pus în funcțiune în anul 1960, când sarea adusă direct de la salina Târgu Ocna sau saramura transportată prin saleducte în cadrul instalațiilor au început să fie transformate în produse foarte solicitate: sodă caustică, clor, hidrogen. Ideea construirii unei uzine de sodă caustică pentru valorificarea zăcămintelor de sare de la Târgu Ocna a fost lansată prima dată de academicianul Gheorghe Spacu în preajma Primului Război Mondial trustului , această propunere nefiind acceptată la acel moment.

Platforma a ieșit în evidență a fi fost primulRomulus M. Pavel, Cornel Antoci; „Repornirea RAFO este esențială pentru relansarea economică a platformei industriale de la Onești”, în Ziua, anul 7, nr. 2091, 4 mai 2001, p. 8 și cel mai mare complex chimic, petrochimic și de rafinării din România.C. Potăngă, „Locuri renăscute”, în Steagul Roșu (Bacău), anul 16, nr. 2484, 24 ianuarie 1961, p. 2

Între 18-25 iunie 1962 a avut loc vizita în România a unei delegații sovietice condusă de Nikita Sergheevici Hrușciov. Delegația, însoțită de Gheorghe Gheorghiu-Dej, a vizitat orașul Onești și platforma industrială. În același an, între 15-21 septembrie, o delegație guvernamentală a Republicii Democrate Germane, condusă de Walter Ulbricht, a vizitat România. În cadrul acesteia s-a vizitat și orașul Onești și platforma industrială.Rozalia și Teodor Verde; Monografia Municipiului Onești – în date și evenimente, iulie 2003, pag. 48 În septembrie 1966 complexul Industrial și orașul au fost vizitate de Nicolae Ceaușescu și Ion Gheorghe Maurer.Rozalia și Teodor Verde; Monografia Municipiului Onești – în date și evenimente, iulie 2003, pag. 52

Instalațiile puse în funcțiune în 1960 au fost: electroliză cu diafragmă, evaporare-topire clor lichid, clorură de var, acid sulfuric, monoclorobenzen, Detexan și hexacloran - puneri în funcțiune continuate în 1961 cu instalațiile de clorurare și clorură de metilen. Dispunând de clor în mari cantități, această uzină devine una din marile producătoare de insecticide clorurate din țară, reușind să acopere în scurt timp nu numai nevoile agriculturii, dar să asigure produse și pentru export. miniatura|„Gheorghe Gheorghiu-Dej – O cetate a muncii”, cu fotografia CET 2 în fundal