Limbile Europei

Există în jur de 225 de limbi indigene în Europa – aproximativ 3% din totalul mondial. Majoritatea limbilor Europei fac parte din una din cele trei mari familii lingvistice indo-europene: limbile romanice (dezvoltate din limba latină vorbită în Imperiul Roman), limbile germanice (dezvoltate din limba pregermanică vorbită în partea de sud a Scandinaviei) și limbile slave (dezvoltate din limba slavă veche vorbită în Ucraina actuală). Limbile uralice, printre care se numără maghiara, finlandeza și estona, au, de asemenea, o prezență semnificativă în Europa. Familiile turcice și mongolice au și ele numeroși membri europeni, în timp ce familiile nord-caucaziene și kartveliene sunt importante în extremitatea de sud-est a Europei geografice. Limba bască din vestul lor este una izolată, fără vreo legătură genetică cu orice altă limbă, în timp ce malteza, descendenta siculo-arabei, este singura limbă semitică din Europa cu statut de limbă națională. Limbi indo-europene Majoritatea limbilor europene moderne au evoluat din limba proto-indo-europeană, despre care se crede că a fost vorbită cu mii de ani în urmă. Conform ipotezei kurgane, limbile indo-europene au început să se diversifice într-o perioadă cuprinsă între 4500 și 2500 î.Hr. în stepa ponto-caspică, un spațiu ce se întinde din Moldova și Ucraina până în Rusia și vestul Kazahstanului. Limbile albaneză și greacă fac de asemenea parte din familia limbilor indo-europene, însă nu se înrudesc cu nicio altă limbă. Limbile estonă, finlandeză și maghiară aparțin subfamiliei fino-ugrice. Iar malteza este o limbă semitică, cu rădăcini arabe, în timp ce pentru limba bască nu s-a putut dovedi vreo legătură cu orice altă familie de limbi. Limba albaneză

Limba albaneză este una dintre cele mai vechi limbi și se vorbește în Albania, Kosovo, Macedonia, Grecia, Italia, Serbia, Muntenegru, numărând aproximativ 6,5 milioane de vorbitori. Limba albaneză este o limbă indo-europeană și este urmașă a limbii ilire. Există două dialecte oficiale ale limbii albaneze, dialectul gheg și cel tosk. Limba oficială este bazată cel mai mult pe dialectul tosk, care se vorbește în sudul Albaniei, iar dialectul gheg se vorbește mai mult în nord, în Kosovo și în Macedonia. Singura limbă care se aseamănă cu limba albaneză este româna.

Limba armeană

Limba armeană (հայերեն, hayeren) este o limbă indo-europeană vorbită majoritar în Armenia, în Republica Nagorno-Karabah și în regiunea Javakheti din sud-vestul Georgiei, dar și minoritar de diaspora armeană în multe state ale lumii, inclusiv în România. Limba are în total în jur de șase milioane de vorbitori. Actualmente există două limbi armene, una răsăriteană, vorbită în Armenia și Iran, promovată de Academia de la Yerevan, și una apuseană, vorbită în Europa și America, promovată de Academia Mkhitaristă de la Viena. Armeana apuseană e mai apropiată ca vocabular și gramatică de armeana clasică, dar mai îndepărtată ca pronunțare. Armeana răsăriteană e mai apropiată de armeana clasică în privința pronunțării.

Limbi baltice

Numărul total de vorbitori de limbi baltice nu este mai mare de cinci milioane de oameni. Acestea sunt vorbite în zona Mării Baltice – mai ales în Lituania (lituaniana, samogițiana) și Letonia (letona, latgaliana), și unele zone limitrofe din Belarus și Polonia. Samogițiana și latgaliana sunt considerate de obicei ca fiind dialecte ale lituanienei, respectiv letonei. Există, de asemenea, limbi baltice dispărute, printre care: galindiana, curoniana (secolul al XVI-lea), prusaca veche (secolul al XVIII-lea), seloniana (secolul al XVI-lea), semigaliana (secolul al XVI-lea) și sudoviana (secolul al XVII-lea). Limbi celtice

Limbile celtice sunt vorbite în insulele din vestul Europei de descendenții vechilor celți. În mileniul I î.e.n. aceștia ocupau tot centrul Europei. Împinși în partea de apus a continentului apoi în insulele britanice, în cele din urmă celții au fost absorbiți de romani. Singura limbă celtică de pe continent în vremea cuceririi romane (secolul I î.e.n.) era galica.

Limbile celtice (sau grupul insular al limbilor celtice, opus celui continental, dispărut) se împart în: Grupul gaelic în care intră irlandeza (Irlanda), scoțiana (Scoția) și manx (Insula Man). Grupul britonic care cuprinde cornica (Cornwall), galeza (Țara Galilor) și bretona (Bretania).

Limbi germanice

Limbile germanice sunt vorbite, mai ales, în Europa Centrală, Europa de Nord-Vest și Nord (Germania, Austria, Elveția, nordul-estul Italiei, nord-estul Franței, Țările de Jos și Scandinavia și, de asemenea, în Marea Britanie și Irlanda, precum și de minoritatea germană și de unii membri ai comunităților evreiești care au supraviețuit în diverse țări de pe cuprinsul continentului). Între limbile germanice se disting trei mari subdiviziuni: limbi germanice nordice, occidentale și orientale. Limbile germanice nordice sunt limbile scandinave. Engleza, germana și neerlandeza sunt limbi germanice occidentale. Limbile germanice orientale au dispărut cu totul. Singurele texte germanice orientale care au supraviețuit sunt scrise în limba gotică. Limbile germanice sunt foarte diferite între ele. Contrar limbilor latine, limbile germanice nu provin dintr-o singură limbă, așadar ele nu au o sursă care să le unească de aproape sau de departe. Anumite limbi precum suedeza sau norvegiana provin dintr-o singură limbă veche numită limba nordică veche. Limbi germanice occidentale Grupul germanic occidental, spre deosebire de cel nordic, și-a pierdut unitatea inițială, așa încât astăzi diferențele între limbile care aparțin acestui grup sunt mult mai mari decât între limbile nordice (de aceea, unitatea limbilor vest-germanice a fost uneori contestată). Grupul occidental este cel mai numeros. Din el fac parte: Germana de sus (Hochdeutsch) sau germana propriu-zisă se vorbește în Germania, Austria, partea de nord a Elveției, Liechtenstein, Luxemburg, Tirolul de Sud, o regiune din Italia, Voievodatul Opole al Poloniei și în regiunea Alsacia din Franța. În Transilvania, prin regiunile Bistrița-Năsăud, Sibiu, Brașov se găsesc vorbitori de limbă germană (sașii), stabiliți încă din secolul al XII-lea. Întrucât folosesc diferite variante ale dialec­telor germane, ei nu se înțeleg decât pe baza limbii germane literare sau a limbilor străine (româna, maghiara). Șvabii din Banat sunt tot vorbitori de limbă germană, veniți în mare parte din Austria prin secolul al XVIII-lea. Tot de germana de sus ține limba idiș, formată pe baza unui dialect al limbii germane medii și vorbită de descen­denții evreilor care, în secolul al XIV-lea, au emigrat din Germania, răspândindu-se în toată Europa, apoi și în alte continente. Scrisă cu caractere ebraice, limba idiș se împarte în două grupuri: cel care ține de la Marea Baltică la Marea Neagră și cel occidental. Folosită în literatură, idiș a devenit limba internațională a evreilor răspândiți în diferite țări. Totuși, numărul vorbitorilor scade mereu ca urmare a amestecului cu populațiile în mijlocul cărora trăiesc. Germana medie de sus (Mittelhochdeutsch) se în­tinde între secolele al XII-lea și al XV-lea. Fărâmițarea imperiului feudal în secolele al XIII-lea și al XIV-lea (perioadă în care s-au format aproape 300 de principate, ducate, baronii etc.) a determinat pe plan lingvistic o diver­sificare dialectală foarte accentuată. Influențată puternic de cultura cavalerească franceză, limba germană împrumută în această vreme mulți termeni franțuzești. Germana de jos (Niederdeutsch), în faza ei veche vorbită în nordul Germaniei, s-a împărțit în două subgrupuri: vechea saxonă sau vechea germană care e atestată în prima jumătate a secolului al IX-lea prin poemul Heliand (în faza ei actuală e numită Plattdeutsch); vechea franconică de jos, din care s-a format olandeza. Limba olandeză (cunoscută în literatura de specialitate ca "neerlandeză") e vorbită de 22 de milioane de oameni din Olanda, nordul Belgiei, regiunea franceză Nord-Pas-de-Calais și din jurul orașului german Düsseldorf. In contexte belgiene și franceze, olandeza este uneori menționată ca flamandă. În Germania aceasta se numește bergheză de est. În urma expansiunii olandezilor, în secolul al XVII-lea, limba olandeză s-a extins și în afara Europei, în Africa, America, Asia, Oceania, fiind cunoscută sub cinci variante: afrikaans, amerikaans, negre-olandeza din Antilele daneze, olandeza din Indiile occidentale, olandeza din Indiile orientale. Limbi germanice nordice

Limbile nord-germanice sunt vorbite în țările scandinave și includ daneza (Danemarca), norvegiana (Norvegia), suedeza (Suedia și părți din Finlanda), dalecarliana (vorbită de 3.000 de oameni din Comuna Älvdalen, Suedia), gotlandeza (vorbită pe insula suedeză Gotland), feroeza (Insulele Feroe) și islandeza (Islanda). Limba islandeză este cea mai ar­haică dintre limbile scandinave. Fiind izolată în insulă (Islanda a fost populată la sfârșitul secolului al IX-lea cu coloniști aduși din vestul Norvegiei), ea s-a menținut fără schimbări esențiale până astăzi. În Norvegia există două limbi oficiale (numite bokmål și nynorsk) între care există o foarte mare concurență. O poziție mai solidă o are însă bokmål, folosită în mai mare măsură în școli, în literatură, în relațiile cu străinii. Limbi anglo-frizone Familia limbilor anglo-frizone cuprinde două mari grupuri: Limbile anglo-saxone descind din limba engleză veche a anglo-saxonilor și includ: Engleza, limba oficială în Marea Britanie, Irlanda și Malta. În cele mai multe țări, limba engleză se învață la școală ca a doua limbă. În Marea Britanie există numeroase dialecte, în funcție de aria geografică și de diferențele culturale. Scots, vorbită în Scoția și Ulster. Limbile frizone sunt vorbite de aproximativ 500.000 de frizoni care locuiesc pe coasta de sud a Mării Nordului, în Olanda și Germania. Aceste limbi includ frizona de vest (Frysk), saterlandeza (Seeltersk) și frizona de nord (Frasch).

Limbi romanice

Limbile romanice sau neolatine sunt toate limbile derivate din latina vulgară (latinum vulgare). Fac parte din subfamilia italică a limbilor indo-europene. Teritoriul pe care se vorbesc astăzi limbi romanice nu coincide cu cel al Imperiului Roman. Au fost pierdute pentru romanitate mai multe zone (Panonia, Dalmația, Tracia, Grecia, Moesiile, Britania, Germania, Africa de Nord). Acestea poartă numele de Romania submersa ("scufundată") și mai păstrează uneori forme ale romanității în toponimie și vocabular. Limbile romanice sunt vorbite, constant, în Europa de Sud-Vest și Vest, în țări precum Franța, Belgia, Spania, Portugalia, Andorra, Italia, Elveția, dar și în România, Republica Moldova, în unele regiuni ale Serbiei, Macedoniei și Greciei. Există, de asemenea, o importantă diasporă italiană și portugheză în Germania, Elveția etc.

Lista de mai jos este un rezumat al limbilor romanice frecvent întâlnite în Europa: Aragoneza (aragonés) este recunoscută, dar nu oficial, în Aragon (Spania). Asturiana (asturianu) este recunoscută, dar nu oficial, în regiunea spaniolă Asturia. Catalana (català) este oficială în Andorra, co-oficială în regiunile spaniole Catalonia, Valencia (ca valenciană) și Insulele Baleare și recunoscută, dar nu oficial, în regiunea La Franja din Aragon. De asemenea, este vorbită în mod nativ în Catalonia de Nord (Franța), în regiunea Languedoc-Roussillon și în orașul Alghero din Sardinia, Italia (ca alghereză). Corsicana (corsu) este vorbită pe insula franceză Corsica și în nordul extrem al Sardiniei. Limba corsicană este în prezent un ansamblu de dialecte romanice, împărțite în două grupe dialectale principale, cismuntincu (denumire tradițională: cismontano), foarte "apropiată" de toscană, și pumuntincu (denumire tradițională: oltramontano), care prezintă caracteristici comune cu vorbitorii din Italia meridională, dar și cu Sardinia și în special limba siciliană.