Marca reprezenta în Europa medievală o unitate teritorială similară unui comitat, situată în zona de graniță a unui imperiu sau regat. Spre deosebire de alte comitate, astfel de unități teritoriale, de obicei cu o suprafață mai mare decât comitatul, erau conduse de un guvernator, margraful, care dispunea de o forță militară semnificativă pentru apărarea granițelor. Inițial în conceptul franc, mărcile au fost prezente de-a lungul istoriei medievale în țările succesoare ale Imperiului Franc și în Marea Britanie. (Sintagma ocazional întâlnită marcă de graniță este pleonastică).

Etimologie Termenul „marcă” în sensul de graniță (cuvânt împrumutat din limba poloneză „granica”) sau regiune de frontieră se găsește în multe limbi indo-europene.

Cuvântul „marcă”, ca și cuvântul persan „marz/marč”, cel armean „mars”, precum și cel latin „margo” și vechiul cuvânt irlandez „mruig”, sunt derivate etimologic din rădăcinile indo-europene mereg-, mrog- care înseamnă „margine, graniță”.Wolfgang Pfeifer: Etymologisches Wörterbuch des Deutschen. Akademie, Berlin, 1989. Termenul german markō a devenit cu timpul „marka” și „marcha”, în anglo-saxonă „mearc” și limbile nordice vechi „merki ” și „mörk”. Din cuvântul latin „margo” au derivat variantele din limbile romanice: italiană „margine”, spaniolă „margen”, portugheză „margem” și franceză „marge”. În italiană și portugheză „marca”, în franceză și italiană „marche”, în rusă „марка”, cuvintele sunt împrumutate din limba germană prin intermediul cuvântului latin „marchia” (similar termenului polonez „marchia”).

Imperiul Franc și Sfântul Imperiu Roman Mărcile, ca districte administrative au avut o importanță deosebită pentru apărarea noilor regiuni de frontieră apărute după marea expansiune a Imperiului Franc. Ele au fost înființate de împăratul Carol cel Mare la sfârșitul secolului al VIII-lea și începutul secolului al IX-lea, în zonele de graniță dintre Spania, Slovenia și Germania de Est de astăzi, în scopul apărării teritoriilor nou dobândite. Sistemul carolingian de mărci a fost menținut și dezvoltat ulterior de regii și împărații Sfântului Imperiu Roman.

Margrafii au fost plasați în fruntea acestor unități teritoriale ca guvernatori suficient de puternici din punct de vedere militar, capabili să apere granițele imperiului. Margrafii dețineau mărcile ca feude acordate direct de rege sau de împărat și, comparativ cu conții, primeau privilegii speciale: aveau dreptul de a construi fortificații, li se atribuia un număr mai mare de vasali pentru a beneficia de sprijinul acestora la nevoie și puteau mobiliza oaste pe propriul teritoriu. Odată cu consolidarea imperiului începând din secolul al XII-lea, majoritatea mărcilor încă existente au devenit principate ale Sfântului Imperiu Roman, iar margrafii, ca și landgrafii (care aveau același rang), se numărau printre cei mai înalți demnitari laici ai imperiului.

Mărci istorice ale Imperiului Franc și ale Sfântului Imperiu Roman Mărcile înființate de Carol cel Mare au fost:

Marca Spaniolă, în jurul Barcelonei (în Catalonia de astăzi) pentru apărarea împotriva arabilor aflați pe teritoriul Spaniei; Marca Daneză, între râurile Eider și Schlei, pentru apărarea împotriva danezilor (numele Danemarca a derivat de la denumirea acestei mărci); Marca Turingiană, de-a lungul râului Saale, pentru apărarea împotriva sorabilor (din care a rezultat Marca sorabă); Marca Franconiană (sau Marca Boemă), în regiunea Nordgau, pentru apărarea împotriva populației cehe; Marca avarilor, între râul Enns și Pădurea Vieneză, pentru apărarea împotriva avarilor (denumită mai târziu Marcha Orientalis în Austria Inferioară de astăzi); Marca Carantaniei (mai târziu Ducatul Carintia); Marca Friuli.

Regii și împărații de mai târziu, în special Otto cel Mare, au păstrat acest sistem al mărcilor, stabilind și altele noi:

Marca Billungilor, de-a lungul coastei Mării Baltice, de la Stettin la Schleswig; Marca Saxonă Estică (din care au rezultat ulterior Marca Nordică, Marca de Merseburg, Marca de Zeitz, Marca de Meissen, Marca de Landsberg, Marca de Luzacia și Osterland); Marca Nordică, din care a apărut ulterior Margrafiatul Brandenburg; Marca de Meissen, devenită ulterior nucleul Regatului Saxoniei; Marca de Zeitz; Marca de Merseburg.

Marcha orientalis (în Austria Inferioară de astăzi) Marca Boemă, fondată în 1039, între râul Thaya și lanțul muntos Leiser Berge, a avut o scurtă existență; Marca Ungară, fondată în 1043, între lanțul muntos Leiser Berge, râurile Morava și Leitha, a avut o scurtă existență; Marca Carantaniei, în Stiria de astăzi; Marca Pitten (lângă Wiener Neustadt, aparținând atunci Stiriei); Marca Dravei (în zona orașelor Maribor și Ptuj); Marca Savinjei (în jurul orașului Celje); Marca Craina la sud de Ducatul Carintiei (astăzi parte a Sloveniei); Marca Vindica, la sud de râul Sava, a devenit parte a Crainei după 1036; Marca Craina Albă.

Nu întotdeauna un margrafiat a fost inițial o marcă. Margrafiatul de Baden (și margrafiatele ulterioare Baden-Baden și Baden-Durlach, care au apărut din acesta în 1535) își urmăresc originile până la Herman I de Baden, cel care a moștenit de la tatăl său, Berthold I de Zähringen, Marca de Verona. În mod similar, margrafii de Ansbach și Bayreuth nu au dobândit titlul de conducător al unei mărci propriu-zise, ci l-au moștenit ca membri ai dinastiei Hohenzollern a margrafilor de Brandenburg.

Peninsula Iberică miniatura|Mărcile comerciale ale Califatului Córdoba (anul 1000) Pe lângă Marca Spaniolă înființată de Carol cel Mare, au existat și alte mărci în Peninsula Iberică, create de Califatul Córdoba ca zonă tampon împotriva statelor creștine din nordul peninsulei. Marca Superioară (al-Tagr al-Ala), cu centrul la Zaragoza, asigura granițele cu Marca Spaniolă și Pirineii occidentali. Marca Medie (al-Tagr al-Awsat), cu centrul la Toledo și mai târziu în Medinaceli, asigura granițele cu Pirineii occidentali și Regatul Asturiei. Marca Inferioară (al-Tagr al-Adna), cu centrul la Mérida și ulterior la Badajoz, asigura granițele cu Regatul León și Portugalia.Bernard F. Reilly: The Medieval Spains., Editura Cambridge University Press, Cambridge, 1993, ISBN 0-521-39741-3.

Prăbușirea Califatului și a Imperiului Carolingian au dus la transformarea respectivelor mărci în regate sau comitate independente.

Italia miniatura|Italia în jurul anului 1000 (inclusiv Margrafiatele de Verona și Toscana) Carol cel Mare a fondat Marca de Verona în anul 774, în urma campaniei sale longobarde. Acest teritoriu a fost pierdut în favoarea Franciei Răsăritene în timpul fragmentării imperiului sub conducerea urmașilor lui Carol, dar a fost restabilit după înfrângerea regelui italian Berengar al II-lea de către Otto I în anul 951, sub denumirea „Marca de Verona” (Marca Veronensis et Aquileiensis) a fost separată de Regatul Italiei, anexată Ducatului Bavariei și dată ducelui Henric I de Bavaria ca feudă.

Toscana, devenită, de asemenea, marcă francă în timpul lui Carol cel Mare în jurul anului 812, a existat până la moartea Matildei de Toscana în 1115. Ea a fost ulterior periodic feudă papală sau imperială și a dispărut spre sfârșitul secolului al XII-lea odată cu apariția orașelor-stat toscane independente Florența, Pisa, Siena, Arezzo, Pistoia și Lucca.

Regiunea Marche din centrul Italiei își trage numele de la mărcile Fermana, Camerinese și Anconitana, înființate în epoca carolingiană, care au fost unite în secolul al XII-lea formând Marca de Ancona.

Anglia Mărcile Galeze se referă la regiunea de frontieră dintre Anglia și Țara Galilor, iar Mărcile Scoțiene la regiunea de frontieră dintre Anglia și Scoția. Conducătorii acestor teritorii se bucurau de privilegii considerabile; li se permitea să construiască fortărețe, să cârmuiască după legi proprii, să poarte războaie și să acorde orașelor dreptul de piață (târg).

Norvegia Norvegia are trei comitate ale căror nume includ cuvântul Mark:

Finnmark (Țara Finlandezilor), cel mai mare comitat din Norvegia ca suprafață, se află în extremitatea nord-estică a țării și se învecinează la est cu Rusia; Telemark, în sud, este fosta zonă de graniță care a aparținut unei vechi familii norvegiene; Hedmark, în sud-est, se învecinează cu Suedia.

Note

Vezi și Margraf Marchiz Exarhat

Bibliografie

Franz Baltzarek : Mark II (Grenzmark) în: Handwörterbuch zur deutschen Rechtsgeschichte, Adalbert Erler și Ekkehard Kaufmann, Ruth Schmidt-Wiegand (ed.) vol. III: Lista – Protonotar., Editura Schmidt, Berlin 1984, , pp. 286–294. Legături terne

Categorie:Marcă Categorie:Foste subdiviziuni