thumb|right|200px|Platon și Aristotel, precursorii filozofiei europene, dar și ai gândirii politice moderne Istoria gândirii politice este structurată în funcție de diferitele etape de progres social și de dezvoltare a civilizației umane: perioada antichității, caracterizată prin apariția elementelor constitutive ale gândirii politice; perioada medievală sau feudală, caracterizată prin dominația fenomenului religios asupra celui politic; perioada Renașterii, de care se leagă punerea bazelor politologiei ca știință politică modernă; epoca modernă, caracterizată prin extinderea sferei de cuprindere a cunoștințelor politice, iar politologia se afirmă ca știință/teorie politică aparte; epoca contemporană, în care politologia cunoaște o largă dezvoltare și se conturează ca știință socio-umană distinctă.

Ideile politice exprimă interesele, aspirațiile diverselor grupuri sociale, implicate adesea în lupta pentru putere.

Primele elemente ale gândirii politice apar încă din Antichitate, de care se leagă etimologia termenului "politică" (în greacă polis - "cetate", "oraș", "stat"). De-a lungul timpului, acest termen a cuprins diverse semnficații, cum ar fi: artă de guvernare a societățillor umane, de conducere religioasă, până la accepția modernă de istorie activă și filozofie politică participativă. Dacă în Antichitate nu exista o delimitare clară a științelor care studiau societatea, în Evul Mediu asistăm la dezvoltarea influenței Bisericii asupra societății. Mai târziu, Renașterea și Iluminismul vor aduce eliberarea de sub tutela dogmatico-religioasă. În epoca modernă asistăm la o delimitare clară a noțiunilor. Astfel, în 1948, la Colocviumul internațional care a avut loc la Paris, s-a stabilit semnificația termenului de "știință politică" și obiectul acesteia de studiu.

Gândirea politică în Antichitate

Orientul antic Structura economico-politică a Orientului antic a fost definită prin sintagme ca despotism oriental, mod de producție asiatic (Karl Marx) sau societăți hidraulice (K. Wittvogel), deoarece erau amplasate de-a lungul unor mari fluvii. Astfel de regimuri politice se caracterizau prin teocrație: Predomina voința suveranului, care era susținut de clerici (hierocrație).

Egiptul antic thumb|right|200px|Faraon, deținător al puterii absolute, atât politice cât și religioase În Egiptul antic, ideile politice, juridice și morale sunt învăluite în precepte religioase.

Gândirea politică antică egipteană rezultă din diverse tipuri de texte: texte sapiențiale, care conțin sentințe morale și care îndrumau faraonii cum să prevină răscoalele și să mențină sub puterea lor supușii nemulțumiți. Faraonul era considerat întruchiparea ordinii, adevărului și justiției. Astfel procesele istorice erau nu numai o înfăptuire a voinței zeilor (orice abatere fiind pedepsită de divinitate), ci și acte împotriva sau pentru stăpânirea faraonului. texte social-politice și de critică socială; literatură profetică: ideea restabilirii vechii ordini și venirii unui faraon salvator. Ideea originii divine a regulilor social-politice este prezentă în mai multe scrieri ca: Povețele lui Ptah-hotep (c. 2.800 î.Hr.), Instrucțiunile lui Athoi către fiul său (c. mileniul II î.Hr.), Vocea lui Ipuver (c. 1750 î.Hr.), Convorbirea dintre un dezamăgit și sufletul său (c. 1500 î.Hr.).

Babilon Deoarece miturile babiloniene afirmau că omul a fost creat să fie slujitor al zeilor, conducerea statului se baza pe teama, frica în cadrul raportului dintre zei și oameni. Același sentiment trebuia să inspire și stăpânii către supușii lor, în contextul regimului brutal cu care erau tratați sclavii și prizonierii de război. Regele era și preot, deci intermediar între divinități și oameni, ordinele sale fiind considerate ca reflectând voința zeilor.

Statul cel mai puternic s-a realizat sub domnia lui Hammurabi. Timp de peste un mileniu, acesta a reprezentat cea mai strălucită metropolă politică și culturală a Mesopotamiei și care a influnențat puternic civilizațiile Orientului Apropiat.

De la asiro-babilonieni provine un document celebru, cunoscut drept "Codul lui Hammurabi". Presupus mesaj transmis regelui din partea zeului Șameș (al soarelui și al luminii), textul susține necesitatea unificării regatului, respectarea dreptății, și aspirația către bunăstarea poporului.

Alte texte care conțin aspecte politico-legislative sunt: Codul regelui Ur-Engu, Legile lui Ur-Nammu, Legile lui Eșnunna, Legile lui Lipit- Iștar, "Poemul lui Ghilgameș", Poemul creației și dialogul Discuția dintre stăpîn și sclav. Toate acestea confirmă că societatea babiloniană era bazată pe un sistem evoluat de legi, idei politice, filozofice și morale.

India antică Gândirea politică a Indiei antice este prezentată în Vedele, Mahabharata, care nu sunt doar cele mai vechi monumente literare, ci și o expresie a societății de atunci. Legile lui Manu se concentrează asupra inegalității sociale, care era consfințită pe baze religioase și care consta în existența castelor, închise și ereditare.

Atribuită lui Cautilya („Vicleanul”) Ceanakia, Arthashastra (sau "Știința politicii") reprezintă un adevărat tratat normativ de știință politică, în care sunt prezentate aspecte ca: modul cum regele trebuie să conducă pentru a întări statul; raportul dintre științele laice (filozofia, economia politică) și religie; conducerea economiei; pregătirea și conducerea războaielor, încheierea păcii.

Războiul, tulburările interne (cum ar fi răscoalele) sunt considerate negative, autorul susținând regimul de guvernare monarhic (deși subliniază și existența celorlalte state republicane din India antică), idealizând monarhia centralizată și puternică. Pentru atingerea scopurilor politice, sunt menționate mijloace ca: viclenia, minciuna, asasinatul, motiv pentru care Cautilya a fost considerat Machiavelli al Indiei.

O caracteristică novatoare a acestei lucrări constă în faptul că domeniul politic este izolat de cel filozofic (cum o va face mai târziu Platon și Aristotel) și de aceea Cautilya poate fi considerat fondatorul absolut al științei politice. Dar ceea ce îl apropie de Platon și Aristotel este încrederea în puterea științei: monarhul va exercita o conducere eficientă numai dacă va stăpâni știința politică.

China antică În "Analectele", Confucius, cel mai mare gânditor al Chinei antice, afirmă necesitatea studierii profunde a tradiției, pe care o consideră baza rațională a construirii unei legitime ordini sociale și politice. Conducerea statului este condiționată de autoperfecționarea personalității umane, deci doctrina lui Confucius nu este un sistem filozofic propriu-zis, ci o doctrină etico-politică. Pe lângă formularea idealului omului superior, confucianismul a instituit modelul adecvat de guvernare și noi principii ale politicii și moralei, fiind adoptat ca filozofie oficială de stat.

Un alt curent ideologic, care a apărut în perioada luptei pentru un stat unic (mai precis în secolele al VII-lea - al IV-lea î.Hr.) este Fajia (fa - "legea", gia - "familie") sau Școala legaliștilor/legiștilor. Adoptat ca filozofie guvernamentală oficială, în opoziție cu confucianismul, susținea că statul nu trebuie să se bazeze pe tradiție și ritual, ci pe legi.

Un alt curent politico-filozofic a fost cel daoist. Apărut din îmbinarea filozofiei clasice cu operele spirituale ale lui Lao Zi (dintre care cea mai importantă este "Tao Te Ching"), promova cooperarea omului cu tendințele lumii naturale. Astfel, activitatea umană trebuia să țină cont de jocul circumstanțelor.

Un alt curent filozofic, ce a evoluat practic în paralel cu confucianismul, daoismul și legalismul, a fost moismul (mohismul). Fondatorul Mozi (c. 470/479-391/400 î.Hr.) susținea ideea unui guvern meritocratic, a cărui neîndeplinire a obligațiilor și responsabilităților conduce la sărăcie în societate. Opunându-se oricărei forme de agresiune (în special război între state), ideologia moistă a inspirat unele mișcări pacifiste moderne.

Grecia antică Istoria gândirii politice în Grecia antică poate fi divizată în trei perioade: perioada timpurie (clasică sau presocratică): secolele al IX-lea - al VI-lea î.Hr., apar primele formațiuni prestatale, trecerea de la gândirea mitologică la cea rațională (Școala din Milet, Școala pitagorienilor, Școala eleată); perioada medie (clasică): secolele al V-lea - prima jumătate a IV-lea î.Hr., filozofia sofiștilor, a lui Socrate, Platon și Aristotel; perioada târzie (elenistă): a două jumătate a secolului al IV-lea î.Hr - secolul al II-lea î.Hr., polis-urile grecești cad sub dominația Macedoniei și apoi a Romei antice.

Focarul gândirii Greciei antice a fost Atena, centrul de întâlnire al sofiștilor și orașul lui Socrate, a cărui filozofie a dănuit prin intermediul operelor lui Platon, care a creat o școală filozofică în cadrul Academiei, în timp ce Aristotel și-a dezvoltat sistemul filozofic, politic și moral în cadrul Școlii peripateticilor. Tot în Atena au apărut Școala stoică (Marcus Aurelius, Seneca) și cea epicuriană. Apariția creștinismului a marcat sfârșitul epocii elenistice și tranziția către epoca medievală.

Majoritatea specialiștilor sunt de părere că grecii au inventat politica și că au inițiat cercetarea științifică și filozofică a acestui domeniu. De altfel, cuvântul politică (existent în multe limbi moderne) provine din grecescul polis, prin care se desemna statul-cetate sau statul-oraș. Polisul era o instituție care a permis și promovat discuțiile critice și existența unor funcții și posturi civice, care au constituit obiective ale luptei pentru putere între clanurile aristocrate. Mai mult, cetățenii puteau participa (direct sau prin consilii) la guvernarea polisului, deci la controlul afacerilor publice, ceea ce a condus ulterior la apariția conceptului de democrație.

Sofiștii Sofiștii au pus omul în centrul preocupărilor și au accentuat relativitatea cunoașterii, fiind primii care au dezbătut problemele spiritului uman, spre deosebire de predecesori care aveau ca obiectiv problemele legate de natură. În acea perioadă polisul atenian implica participarea la guvernare a cetățenilor-guvernatori. Arta politică nu mai era apanajul unei minorități, deoarece putea fi învățată de orice cetățean.

Sofiștii au evidențiat deosebirea dintre dreptul natural și dreptul pozitiv, care, fiind creat de oameni, avea un caracter convențional.

Cel mai cunoscut a fost Protagoras din Abdera. Susținător activ al democrației, a scris tratate asupra constituției și statului. Pentru ca cetățenii să poată participa la viața politică, trebuia ca ei să o învețe și să o înțeleagă. Protagoras considera statul ca fiind sursa moralei și a legii.

În timp ce vechea generație de sofiști erau profesori de retorică, noua generație (Lycophron, Alkidamant, Thrasymachos, Critias) sunt tot mai implicați în luptele politice. Mai mult, aceștia susțin ideea că oamenii sunt egali de la natură și că legile sunt create pentru a apăra interesele cetățenilor.

Școlile filozofice care au evoluat după sofism sunt: Școala cirenaică (Aristip); Școala cinică (Antistene); Școala megarică (Euclid). Concepțiile acestor școli conțineau elemente de dialectică sau de metafizică și de materialism.

Socrate Deși în privința relativității legilor umane se situa în tradiția sofiștilor, Socrate respinge ideea dreptului celui mai tare și considera cunoașterea ca fiind obiectivul suprem al omului politic. Astfel, marele filozof critica tiranii sau demagogii care comiteau nedreptatea.

După Socrate, politica este arta de a comanda oamenii și la care aveau acces doar cei pregătiți (care vor fi numiți "filozofi" de către Platon). De aceea considera că virtutea supremă este cunoașterea și autocunoașterea (vezi celebrul aforism Cunoaște-te pe tine însuți). Metoda utilizată de Socrate, maieutica, nu era altceva decât aducerea la suprafață a adevărului.

Respingând democrația, considera ca singura metodă eficientă de guvernare oligarhia.