Psihosinteză este o abordare a psihologiei dezvoltată de către psihiatrul italian, Roberto Assagioli. El a comparat psihosinteza cu gândirea predominantă de astăzi, punând în contrast psihosinteza cu, de exemplu, psihologia existențială, dar spre deosebire de aceasta din urmă, este considerată o singularitate care nu e nici ultim, nici esențială"Assagioli, R. (1965). Assagioli a afirmat că "experiența directă a sinelui, a purei conștiințe de sine... – este experiența adevărată."Assagioli, R. (1965). Scopurilor spirituale aleautorealizării" și ale "psihosintezei interindividuale " – de integrare socială ... integrarea armonioasă a individului în grupuri din ce în ce mai mari, până la "o umanitate"Assaglioli, R. (1993). – au fost centrul teoriei lui AssagioliAssagioli, R. (1965). Psihosinteza nu a fost destinată să fie o școală de gândire sau o metodă exclusivăA Psychology with a Soul: Psychosynthesis in Evolutionary Context by Jean Hardy, p. 20., dar multe conferințe și publicații au avut-o ca temă centrală și s-au format centre în Italia și Statele Unite în anii '60. Psihosinteza a plecat de la bazele empirice ale psihologiei, în care o persoană s-a studiat ca o personalitate și ca un sufletA Psychology with a Soul: Psychosynthesis in Evolutionary Context by Jean Hardy, p.21., dar Assagioli a continuat să insiste că teoria sa era științifică (și nu empirică). El a dezvoltat metode terapeutice dincolo de cele găsite în psihanaliză. Deși inconștientul este o parte importantă a teoriei sale, Assagioli a fost atent pentru a menține un echilibru cu munca terapeutică rațională, conștientă.

Assagioli nu a fost primul care a folosit termenul de psihosinteză. Cel mai devreme a fost folosit de James Jackson Putnam, ca nume pentru terapia sa electroconvulsivă. Termenul a fost, de asemenea, utilizat de către C. G. Jung și A. R. Orage, care au fost mult mai aproape de gândirea lui Assagioli decât Putnam. C. G. Jung a scris, comparând obiectivele sale cu cele ale lui Sigmund Freud: "Dacă există o psihanaliză,  atunci trebuie să fie, de asemenea, o psihosinteză care creează evenimente viitoare în conformitate cu aceleași legi"Jung quoted in J. Kerr, A Dangerous Method (2012) pp. 214-5. A. R. Orage, publicist la influentul ziar New Age, a făcut, de asemenea, uz de acest termen sub forma psiho-sinteza (cu cratimă). Orage formase mai demult un grup de studiu psihologic  (care l-a inclus pe Maurice Nicoll , cel care mai târziu a studiat cu Carl Jung) și a concluzionat că omenirea avea nevoie nu de psihanaliză, ci de psiho-sintezăA. R. Orage: On Love/Psychological Exercises: With Some Aphorisms & Other Essays, p.126. Termenul a fost de asemenea folosit de BezzoliRoberto Assagioli - his life and work A biography from Kentaur Institute in Denmark. Freud, cu toate acestea, s-a opus la ceea ce el a văzut ca un element directiv în abordarea psihosintezei de către JungJ. Kerr, A Dangerous Method (2012) p. 489 și a pledat pentru o sinteza spontană în partea pacientului: "După cum analizăm ... marea unitate pe care o numim ego-ul său, acesta fixează în sine toate impulsurile instinctuale care înainte erau desprinse și se aflau în afara acestuia. Psiho-sinteza este astfel atinsă în tratamentul analitic, fără intervenția noastră, automat și inevitabil."Sigmund Freud, "Lines of Advance in Psycho-Analytic Therapy" in Neville Symington, Narcissism: A New Theory (London 2003) p. 110.

Originile În 1909, Carl Gustav Jung i-a scris lui Sigmund Freud despre "o foarte plăcută și, probabil,  de valoare, cunoștință, primul nostru italian, Dr. Assagioli de la Clinica de Psihiatrie din Florența"McGuire, William, ed. (1974). Mai târziu, același Roberto Assagioli (1888-1974) a scris o teză de doctorat, "La Psicosintesi," în care el a început să se despartă de psihanaliza lui Freud și să se îndrepte spre ceea ce el a numit psihosinteză:Un început în concepția mea despre psihosinteză a fost făcut în teza mea de doctorat despre Psihanaliză (1910), în care am subliniat ceea ce am considerat a fi o serie de limite ale concepțiilor lui FreudAssagioli, R. (1965). În timp ce își construia teoria sa asupra psihosintezei, Assagioli a fost de acord cu Freud că vindecarea traumelor din copilărie și dezvoltarea unui egosănătos sunt necesare obiectivelor psihoterapiei, dar a susținut că dezvoltarea umană nu ar putea fi limitată doar la atât. Ca unul care a studiat asiduu tradițiile filosofice și spirituale din Est și din Vest, Assagioli considera că dezvoltarea umană înseamnă mai mult decât buna funcționare a ego-ului; el a dorit, de asemenea, să sprijine înflorirea potențialului uman în ceea ce Abraham MaslowMaslow, Abraham. (1962). mai târziu a numit auto-actualizare, chiar și în dimensiunile spirituale sau transpersonale ale experienței umane.

Assagioli a imaginat o abordare a ființei umane care ar putea să se adreseze atât procesului de creștere personală — de personalitate, de integrare și de auto-actualizare, precum și dezvoltarea transpersonală — dimensiune sesizată de exemplu în experiențe de vârf (Maslow) inspirate de creativitate, o perspectivă spirituală și stări de conștiință unificatoare. În plus, psihosinteza recunoaște procesul de auto-realizare, de contact și de răspuns, cu profunde chemări și direcții în viață, care pot implica una sau ambele, dezvoltarea personală și transpersonală.

Psihosinteza, prin urmare, este una dintre cele mai vechi înaintașe atât a psihologiei umaniste cât și a psihologiei transpersonale, chiar cu mulți ani înainte ca Jung să o rupă cu Freud. Concepția lui Assagioli are afinitate cu psihologia existențial-umanistă și alte abordări care încearcă să înțeleagă natura personalității sănătoase, responsabilitatea și alegerea personală  și actualizarea de sine personală; în mod similar, concepția sa este legată de domeniul psihologiei transpersonale, cu accent pe stări superioare de conștiință, de spiritualitate ale omului și de a experimenta dincolo de individ și sine. În consecință, Assagioli a făcut parte din consiliul de redactori atât pentru Journal of Humanistic Psychology (Revista de Psihologia Umanistă) cât și pentru Journal of Transpersonal Psychology (Jurnalul de Psihologie Transpersonală).

Assagioli prezintă două mari modele teoretice în cartea sa, Psychosynthesis,Assagioli, R. (1965). modele care au rămas fundamentale pentru teoria și practica psihosintezei de-a lungul anilor. Aceste două modele sunt:             o diagramă și o descriere a persoanei umane o teorie de etapă a procesului de psihosinteză (a se vedea mai jos).

Scopuri În Medicina Psihosomatică și Bio-psihosinteza, Assagioli afirmă că principalele obiective și sarcini ale psihosintezei sunt: eliminarea conflictelor și obstacolelor, conștiente și inconștiente, care blochează [completa și armonioasa dezvoltare  a personalității umane] utilizarea unor tehnici active care să stimuleze funcțiile psihice, încă slabe și imature. În principala lui carte, Psihosinteza: O colecție a scrierilor de bază (1965) Assagioli scrie despre trei obiective ale psihosintezei:Să examinăm dacă și cum este posibil să se rezolve această problemă centrală a vieții umane, pentru a vindeca această infirmitate fundamentală a omului. Să vedem cum se poate elibera de această sclavie și cum poate realiza o integrare interioară armonioasă, o adevărată Auto-realizare, și relații corecte cu ceilalți. (p. 21)

Modelul persoanei

Inconștientul inferior Pentru Assagioli,  inconștientul inferior, care conține trecutul psihologic personal sub forma unor complexe refulate, amintiri de mult uitate, vise și închipuiri,William Stewart, An A-Z of Counselling Theory and Practice (2005) p. 386 a stat la baza diagrama minții (vezi imaginea Psychosynthesis Egg Diagram).

Inconștientul inferior este acel tărâm al persoanei unde sunt exilate experiențele rușinoase, spaimele, durerile, disperările și furiile asociate cu rănirea primară suferită în viață. Un mod de a gândi inconștientul inferior este că este o anumită zonă din gama experiențială care a fost ruptă de conștiință. Acesta cuprinde acel interval al experienței în legătură cu amenințarea cu anihilarea personală, cu distrugerea sinelui, cu neființa și, în general, cu partea dureroasă a condiției umane. Atâta timp cât acest interval de experiență rămâne inconștient, persoana va avea o capacitate limitată de a fi empatic cu sine sau cu alții în cele mai dureroase aspecte ale vieții umane.

În același timp, inconștientul inferior, pur și simplu reprezintă partea cea mai primitivă din noi înșine... Nu este rău, este doar mai devreme '.Pierro Ferrucci, What We May Be: The Vision and Techniques of Psychosynthesis (London 1990) p. 44 Într-adevăr, partea inferioară are multe atracții și o mare vitalitate și – ca în cazul id-ului lui Freud sau a umbrei lui Jung -  obiectivul conștientului trebuie să fie 'realizarea unei tensiune creatoare'Ferrucci, p. 204 între el și inconștientul inferior.

Inconștientul intermediar Inconștientul  intermediar este un sector al persoanei al cărui conținut, deși inconștient, sprijină totuși funcționarea normală a conștientului în mod continuu (astfel cum este ilustrat cel mai imediat "eu"-lui). Este capacitatea de a forma modele de competențe, comportamente, sentimente, atitudini și abilități care pot funcționa fără o atenție conștientă, formând astfel infrastructura vieții conștiente.

Funcția de inconștient intermediar poate fi observată în toate domeniile dezvoltării umane, de la a învăța mersul și vorbirea, la achiziționarea limbilor străine, la stăpânirea unei meserii sau profesii, îndeplinirea de roluri sociale. Anticipând  neuroștiințele de astăzi, Assagioli  s-a referit chiar și la "dezvoltarea de noi modele neuromusculare ".Assagioli, R. (1973). Toate sintezele de gândire, de simțire și de comportament astfel elaborate sunt construite pe cunoștințele și abilitățile pe care, în final, trebuie să se opereze în mod inconștient.

Pentru Assagioli, ''vindecarea și dezvoltarea omului care implică munca atât cu inconștientul intermediar cât și cu inconștientul inferior se numește  psihosinteză personală''.John Firman/Ann Gila, Psychosynthesis: a psychology of the spirit (2002) p. 177

Inconștientul superior Assagioli a numit ''sfera experienței estetice, a inspirației creatoare și a stărilor superioare ale conștiinței... inconștientul superior''.Firman/Gila, p. 2 Inconștientul superior (sau supraconștientul) denotă "potențialitățile noastre superioare care caută să se exprime, dar care de multe ori le respingem și le reprimăm" (Assagioli). Ca și cu inconștientul inferior, această zonă este, prin definiție, indisponibilă conștiinței, deci existența sa este dedusă din momentele în care conținuturile acestui nivel afectează conștiința. Contactul cu inconștientul superior poate fi văzut în acele momente, numit experiențe de vârf de Maslow, care sunt de multe ori dificil de pus în cuvinte, experiențe în care simțirile au o semnificație mai profundă în viață, o profundă seninătate și pace, o universalitate în datele existenței, sau, poate, o unitate între sine și cosmos. Acest nivel al inconștientului reprezintă o zonă personalității care conține "înălțimi" ca niște punți peste "adâncurile" inconștientului inferior. Atâta timp cât acest interval al experienței rămâne inconștient – în ceea ce Desoille numea '"reprimarea sublimului''Ferrucci, p. 156 – persoana va avea o capacitate limitată de a fi empatică cu sinele sau cu alții în cele mai sublime aspecte ale vieții umane.