Bătălia de la Grunwald sau Bătălia de la Tannenberg a avut loc pe 15 iulie 1410 între Regatul Poloniei, Marele Ducat al Lituaniei și aliații lor pe de-o parte și Cavalerii teutoni pe de altă parte. A fost bătălia decisivă a războiului polono-lituaniano-teutonic și una dintre cele mai mari bătălii ale evului mediu european.
Cavalerii teutoni au fost învinși în mod decisiv în această bătălie și nu și-au mai revenit niciodată. Puținele mărturii care s-au păstrat sunt contradictorii. Bătălia a avut loc în zona unor sate mici, numele bătăliei fiind diferit în funcție de limbă.
Nume și locație
Bătălia s-a dat pe câmpurile dintre satele următoare: Grunwald (Žalgiris în limba lituaniană), Stębark (Tannenberg în limba germană) și Łodwigowo (Ludwigsdorf în germană), care în 1410 era teritoriul teutonilor, iar acum este pe teritoriul Poloniei. Cel mai apropiat oraș era Dąbrówno (Gilgenburg în germană). Numele Žalgiris (din lituaniană - žalia giria) și Grunwald (din germană - grüner Wald) se traduc amândouă prin "pădurea verde". Localitatea a fost numită și Zielone Pole în poloneza veche și, câteodată, Grunenfelde ori Grunefeld în textele vechi germane ("Câmpia Verde").
Bătălia este numită:
Schlacht bei Tannenberg (Bătălia de la Tannenberg) de germani, Žalgirio mūšis (Bătălia de la Žalgiris) de lituanieni, Bitwa pod Grunwaldem (Bătălia de la Grunwald) de polonezi, Гру́нвальдзкая бі́тва (Bătălia de la Grunwald) de belaruși, Ґрю́нвальдська би́тва (Bătălia de la Grunwald) de ucraineni și Grünwald suğıșı de tătari.
Ajunul bătăliei În secolul al XIII-lea Cavalerii teutoni au fost invitați să se așeze în zona din jurul localității Chełmno pentru a ajuta la alungarea prusacilor păgâni. Bucurându-se de mâna liberă dată de edictul papal, care-i lăsa să-și aleagă singuri mijloacele, cavalerii și-au stabilit un centru al puterii în zona de coastă a regiunii baltice în ceea ce este azi parte din Lituania, Letonia și Estonia și, începând de aici, au dus o luptă continuă pentru noi cuceriri. Atacurile din secolul al XIV-lea împotriva Poloniei le-au asigurat controlul asupra unor orașe precum Chełmno (Kulm) și Pomorze (Pommern). În lupta împotriva lituanienilor păgâni, cavalerii teutoni au pornit mai multe cruciade, în luptă intrând de partea teutonilor și cavaleri din alte țări europene creștine.
În 1385, Uniunea de la Krewo a unit coroanele Poloniei și Lituaniei prin căsătoria Marelui Duce Jogaila al Lituaniei cu Regina Jadwiga a Poloniei. Ambele națiuni erau acum în stare ca, împreună, să facă față planurilor expansioniste ale teutonilor. Jogaila s-a creștinat și a devenit rege al Poloniei ca Vladislav al II-lea Iagello. Convertire lituanienilor la creștinism a îndepărtat singurul motiv pentru care s-ar mai fi justificat prezența cavalerilor teutoni și organizarea cruciadelor antipăgâne.
Cavalerii teutoni au invadat încă o dată în 1398 statele creștine acum ale Poloniei și Lituaniei. Polono-lituanienii nu au putut decât să sufere în tăcere, deoarece nu erau încă pregătiți militar să facă față amenințării teutone.
În 1409 a izbucnit o revoltă în ținutul controlat de teutoni – Samogiția. Regele Poloniei și-a reafirmat promisiunea apărării Lituaniei în cazul unui atac teuton. Considerând această declarație un pretext suficient de bun, Marele Maestru teuton Ulrich von Jungingen a declarat război Uniunii polono-lituaniene. La început, armatele teutone au invadat Wielkopolska și Kuyavia, dar polonezii au rezistat, ba mai mult, au contraatacat recucerind Bydgoszcz (Bromberg). A fost semnat un armistițiu care a durat până pe 24 iunie 1410. Polono-lituanienii au folosit acest răstimp pentru a se pregăti să respingă amenințarea teutonă odată pentru totdeauna.
Teutonii s-au temut de un atac venit de pe două direcții: atacul polonezilor spre Danzig (Gdańsk) și al lituanienilor către Samogitția. Pentru a contracara această amenințare, Ulrich von Jungingen și-a concentrat o parte a forțelor în Schwetz (Świecie), în timp ce grosul armatei a rămas în castelele Ragneta/Ragainė, Rhein (Ryn) de lângă Lötzen (Giżycko), și Memel (Klaipėda). Polono-lituanienii au organizat mai multe raiduri în teritoriul inamic. Ulrich von Jungingen a cerut ca armistițiul să fie prelungit până pe 4 iulie, în speranța că până pe acea dată aveau să vină mercenarii angajați din Europa Occidentală.
Pe 30 iunie 1410 forțele poloneze din Wielkopolska și Małopolska au traversat râul Vistula pe un pod din pontoane și s-au unit cu forțele sosite din Mazovia și din Marele Ducat al Lituaniei. Forțele poloneze ale lui Jagiełło și cele lituaniene ale vărului său Vytautas cel Mare (căruia Jagiełło îi cedase puterea) s-au reunit pe 2 iulie 1410. O săptămână mai târziu, armata unită a traversat granița teritoriului teuton, îndreptându-se spre cartierul general al inamicului din castelul Marienburg (Malbork). Cavalerii teutoni au fost luați prin surprindere de această mișcare.
Ulrich von Jungingen și-a retras forțele din Schwetz (Świecie) și a hotărât să organizeze o linie de apărare pe râul Drewenz (Drwęca). Vadurile râului au fost întărite cu palisade, iar castelele din zonă au fost întărite. Consiliul de război polono-lituanian a hotărât să depășească prin flanc regiunea fortificată și să continue înaintarea spre Marienburg prin (Działdowo) și Gilgenburg (Dąbrówno). Pe 13 iulie au fost cucerite aceste două castele, iar drumul spre Marienburg a fost deschis.
Forțele implicate în luptă thumb În dimineața zilei de 15 iulie 1410, ambele armate și-au desfășurat forțele pe câmpia dintre satele Grunwald, Tannenberg și Łodwigowo (Ludwigsdorf). Ambele armate și-au dispus unitățile în formații în linie. Armata polono-lituaniană era așezată în fața satelor Łodwigowo/Ludwigsdorf și Stębark/Tannenberg. Pe flancul stâng se aflau forțele poloneze conduse de regele Władysław Jagiełło, compuse în principal din cavalerie grea (husari). Flancul drept aliat era apărat de armata Marelui Duce Vytautas cel Mare, compusă în special din cavalerie ușoară. Printre forțele de pe flancul drept se aflau steaguri din întreg Marele Ducat al Lituaniei, inclusiv hărțași tătari și, se pare, și detașamentul moldovenesc. Forțele cavalerilor teutoni erau compuse în special din cavalerie grea și infanterie. În rândurile lor se aflau mercenari din vestul Europei, numiți "oaspeți ai Ordinului".
Efectivele exacte ale celor două tabere nu pot fi estimate cu ușurință. Istoricii se pot baza doar pe două surse credibile. Cel mai bine păstrate date sunt în descrierea lăsată de Ioannes Longinus, acesta însă nemenționând numărul exact de luptători implicați în bătălie. Cea de-a doua sursă este incompletă și s-a păstrat numai într-o copie din secolul al XVI-lea. La câteva luni după înfrângerea suferită la Grunwald, noul Mare Maestru al Ordinului, Heinrich von Plauen cel Bătrân, a trimis scrisori mai multor monarhi vest-europeni prin care bătălia era descrisă ca o luptă împotriva păgânilor demonici. Această apreciere a fost mai apoi preluată de numeroși cronicari occidentali. De vreme ce rezultatele bătăliei au fost folosite în scopuri propagandistice de ambele tabere, numeroși autori străini au supraestimat tăria armatelor poloni-lituaniene într-o încercare de explicare a dezastruoasei înfrângeri a teutonilor.
Într-o cronică prusacă se spunea că "forțele regelui polonez erau așa de numeroase, că nu există număr suficient de mare în limba omenească pentru a le descrie". Într-o cronică anonimă din orașul hanseatic Lübeck se menționa că forțele lui Jagiello număra aproximativ 1.700.000 de soldați, forțele lui Vytautas cam 2.700.000 de luptători, (plus un mare număr de ruteni), ajutați de 500.000 de tătari. Printre forțele care ar mai fi ajutat armata poloni-lituaniană s-ar fi aflat și "saraceni, turci, păgâni din Damasc, Persia și alte ținuturi". Enguerrand de Monstrelet afirma că teutonii aveau cam 300.000 de oameni, în timp ce dușmanii lor conduși de regii "Lituaniei, Poloniei și Sarmației" au adus pe câmpul de luptă cam 600.000 de luptători.
Istoricii zilelor noastre consideră că numărul de militari implicați în bătălie este cu mult mai mic, între 13.000 – 18.000 de polonezi, 6.000 – 11.000 de lituanieni și ruteni și cam 16.000 – 20.000 de teutoni.
Istoric Polonia Lituania Alții Cavalerii teutoni Cronicarul anonim din Lübeck 1.700.000 2.700.000 1.500.000 Enguerrand de Monstrelet 600.000 300.000 Andrew de Regensburg 1.200.000 Ludwik Kolankowski 18,000 cavalerie grea 8.000 cavalerie ușoară 15.000 cavalerie grea Jerzy Dąbrowski 18.000 11.000 16.000 + 3.000 de mercenari Henryk Łowmiański 12.000 cavalerie grea 7.200 cavalerie ușoară 11.000 cavalerie grea Andrzej Nadolski 20.000 10.000 1.000
Cei mai mulți istorici contemporani iau în calcul numai unitățile de cavalerie. În afara cavaleriștilor, teutonii au avut și cam 9.000 de pedestrași, arcași și trăgători cu arbaleta. Ambele armate aveau tabere militare întărite, unități mobile de care de lupta (tabor) și altele, care formau cam 10% din efective.
Ambele armate erau organizate în subunități denumite steaguri. Fiecare steag de cavalerie grea era compus din cam 240 de cavaleri, alături de care mai luptau scutierii și slujitorii. Fiecare steag își avea propriul drapel de luptă și lupta independent. Steagurile lituaniene de cavalerie ușoară erau compuse din cam 180 de luptători. Structura unităților de pedestrași (sulițași, arcași, trăgători cu arbaleta) sau cea a subunităților de artilerie este necunoscută.
Printre luptătorii ambelor tabere se aflau militari din multe țări și ținuturi. În afara soldaților din Polonia, Lituania și cei ai Ordinului teutonic, la bătălie au participat mercenari din Europa Occidentală, (în special din Alsacia și Lorena, principatele germane, Moravia, Boemia) și un mic contingent din Moldova (400 de arcași trimiși de Alexandru cel Bun).
Istoricii din Uniunea Sovietică au exagerat rolul rușilor în bătălie. Astfel, anumite steaguri lituaniene, cum a fost cel din Smolensk, a fost considerat ca fiind rusesc. În descrierea bătăliei, acești istorici au încercat să prezinte sprijinul rusesc ca fiind decisiv pentru câștigarea bătăliei.
Comandantul suprem al forțelor aliate polono-lituaniene a fost regele Władysław al II-lea al Poloniei. Forțele poloneze erau subordonate direct mareșalului Coroanei Zbigniew z Brzezia, iar cele lituaniene erau sub comanda directă a Marelui Duce al Lituaniei Vytautas cel Mare. Până de curând s-a crezut că în funcția de comandant suprem ar fi fost hatmanul Coroanei Zyndram z Maszkowic, idee bazată pe descrierea luptei făcute de Ioannes Longinus. Forțele teutonilor erau comandate direct de Marele Maestru Ulrich von Jungingen.
Desfășurarea bătăliei right|300px|thumb|Desfășurarea bătăliei
Armatele s-au așezat pe poziții în zori. La prânz, forțele lituaniene un declanșat un asalt violent asupra flancului stâng teutonic de lângă satul Tannenberg (Stębark). Cavaleria ușoară lituaniană a fost sprijinită de atacul câtorva steaguri polonezi de cavalerie grea pe flancul drept al teutonilor. Cavaleria grea teutonă a contraatacat pe ambele flancuri și a început o luptă feroce.
După mai mult de o oră, cavaleria ușoară lituaniană au efectuat o manevră înșelătoare de retragere spre mlaștinile și pădurile din spatele pozițiilor de pornire. Această manevră era folosită deseori de mongolii cu care lituanienii se confruntau în estul Marelui Ducat. Vytautas, care câștigase o vastă experiență în luptele cu mongolii, a folosit această stratagemă la Grunwald. Pe câmpul de luptă, pe flancul lituanian, au rămas numai trei steaguri din Smolensk sub comanda lui Semen Lingwen, fratele regelui Jagiełło și vărul lui Vytautas cel Mare. Unul dintre steaguri a fost complet distrus în luptă, în vreme ce restul au reușit, cu ajutorul rezervelor poloneze de husari, să spargă liniile teutone și să se retragă spre liniile poloneze.