miniatura|Hector Berlioz de Pierre Petit Simfonia fantastică (în , titlu original: Épisode de la vie d’un artiste, symphonie fantastique en cinq parties) este o compoziție din 1830 a lui Hector Berlioz. Compozitorul a terminat-o la 5 decembrie 1830 și a dedicat-o țarului Nicolae I.Radio România Muzical: Cum a apărut Simfonia Fantastică?, accesat 13 iunie 2017
Geneza Berlioz și-a început educația muzicală la Côte-Saint-André, unde tatăl său era medic. A învățat să cânte la flageolet, flaut și chitară. Prima lucrare muzicală compusă de el a fost un Cvintet pentru flaut și cvartet de coarde (1819), tânărul compozitor bazându-se pe noțiuni teoretice pe care le extrase din tratatele de armonie ale lui Rameau, Catel și Alembert. În 1821, încurajat de tatăl său, Hector Berlioz pleacă la Paris în scopul studiului avansat al medicinii. Aflat în orașul cu o tradiție muzicală îndelungată și care reprezenta și pe atunci centrul muzicii culte europene, Berlioz frecventează spectacolele de Operă, fiind și un mare iubitor al creației lui Gluck. În 1823 începe să studieze compoziție cu Lesueur în particular, iar în toamna aceluiași an compune o misă. Îl descoperă mai târziu pe Carl Maria von Weber, de a cărui muzică va fi entuziasmat. În 1826 se înscrie la Conservator, unde va studia cu același profesor compoziție, iar contrapunct și fugă cu Reicha. În curând va lua contact direct cu minunata dramaturgie a lui Shakespeare și cu Faust al lui Goethe, pe care le va vedea pe scena Teatrului din Odéon. Aici o va întâlni pe actrița irlandeză Harriet Smithson, de care se va îndrăgosti și care va reprezenta pentru el o „idee fixă”, o obsesie, întrucât aceasta îi va răspunde iubirii abia târziu, sentiment care îl va subjuga și care va reprezenta programul literar al „Simfoniei fantastice”. Lucrarea a fost scrisă în anul 1830, fiind audiată în premieră la sala Conservatorului pe data de 5 decembrie. Capodopera îl va impresiona și pe Liszt.
Structura Simfonia are cinci părți, iar discursul muzical se țese pe baza unui program literar dictat de propria inimă. Însă, ceea ce se poate stabili cu privire la structura acestora este principiul ciclicității, realizat printr-un laitmotiv care străbate părțile componente de mai multe ori. Laitmotivul pe care însuși Berlioz îl numește „idee fixă”, este o melodie expusă de către suflătorii din lemn ale căror timbruri calde înfățișează imaginea iubitei.
În înțelegerea Simfoniei fantastice, progamul este dat de compozitorul însuși.
Prima parte: „Visuri și pasiuni” miniatura|300x300px|"Rêveries – Pasiuni"
A doua parte: „Un bal” miniatura|300x300px|"Un bal"
A treia parte: „Scenă câmpenească” miniatura|300x300px|"Scène aux champs"
A patra parte: „Marș spre supliciu” miniatura|300x300px|"Marche au supplice"
A cincea parte: „Visul unei nopți de sabat”
miniatura|400x400px|Idée fixe melodie Fiind cunoscut ca mare orchestrator al timpurilor sale, Berlioz dovedește prin această Simfonie posibilități infinite de combinare, pe de o parte, a muzicii cu un program literar conceput în vis, dar care relevă într-o oarecare măsură realitatea, pe de altă parte, modalități de combinare a timbrurilor instrumentale pentru a reda o muzică dictată de subconștient.
Referințe
Categorie:Simfonii romantice Categorie:Compoziții din 1830