Războiul Crimeii a durat din 28 martie 1853 până în 1856 și a fost un conflict armat dintre Imperiul Rus, pe de-o parte, și o alianță a Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei, a celui de-al doilea Imperiu Francez, a Regatului Sardiniei și a Imperiului Otoman, pe de altă parte. Este considerat a fi fost unul dintre ultimele războaie religioaseIstoricii au avut tendința să respingă cauzalitatea religioasă a războiului. Puțini dintre ei dedică mai mult de un paragraf sau două disputelor din Țara Sfântă, adică rivalităților dintre romano-catolici și catolici orientali (sprijiniți de Franța) pe de-o parte, și ortodocși greci (sprijiniți de Rusia) pe de altă parte, dispute provocate de concurența pentru controlul asupra Bisericii Sfântului Mormânt din Ierusalim și asupra Bisericii Nașterii Domnului din Bethleem, asta deși aceste dispute au fost punctul de pornire (și pentru țar motiv suficient) al războiului Crimeii. Până la războaiele religioase ale veacului nostru, părea puțin plauzibilă teza că o ceartă minoră pe tema cheilor unei biserici să implice marile puteri într-un război major. În anumite lucrări de istorie, disputa religioasă este folosită ca să ilustreze natura absurdă a acestui stupid și inutil război. În altele, disputa religioasă nu e decât un factor declanșator al realelor cauze ale conflictului, anume lupta dintre puterile europene pentru influență asupra Imperiului Otoman. Războaiele sunt cauzate de rivalități între imperii, de competiția pentru piețe sau influența convingerilor naționaliste ale populațiilor, argumentează acești istorici. Deși toate aceste afirmații sunt adevărate, acești autori subestimează importanța religiei. Toate puterile au folosit religia ca un mijloc de manevră în chestiunea orientală, politica și credința fiind strâns legate în rivalitatea dintre imperii, fiecare națiune (și nici una mai mult ca Rusia) mergând la război cu credința că Dumnezeu era de partea ei ([…] and every nation, none more so than Russia, went to war in the belief that God was on its side.). - “The Crimean War, A History”, Orlando Figes, Metropolitan Books, Henry Holt & Company 2010. pe continent, primul conflict la declanșarea căruia presa și opinia publică occidentală a jucat un rol semnificativ,Însă originile războiului Crimeii nu pot fi înțelese studiind doar motivele diplomaților și ale politicienilor. Acesta a fost un război - primul astfel de război în istorie - declanșat de presiunea presei și a opiniei publice. Cu dezvoltarea căilor ferate care a permis apariția unei prese naționale în deceniul cinci și șase al secolului al XIX-lea, opinia publică a devenit o forță în politica britanică, putându-se argumenta că umbrea chiar puterea Parlamentului și a cabinetului însuși. “The Times”, jurnalul de frunte al țării, a fost de mult timp asociat cu Partidul Conservator; dar acesta din ce în ce mai mult se percepea și acționa în virtutea convingerii că nu e nimic mai puțin decât o instituție națională, “a patra clasă socială” (a patra “stare”, după cler, nobilime și oamenii simpli), ca să-l cităm pe Henry Reeve, redactorul șef al știrilor externe al jurnalului și care a scris despre profesie în 1855 că “jurnalismul nu este mijlocul prin care se exprimă diversele segmente ale clasei dominante; este mai degrabă instrumentul prin care inteligența comună a nației îi critică și controlează pe toți. Chiar este a patra clasă socială a Regatului Unit, nu numai vocea sau expresia scrisă a celei de-a treia clase.” Guvernul n-are de ales decât să ia notă de această realitate. “Un ministru englez trebuie să fie pe placul ziarelor”, se lamenta lordul Aberdeen, un conservator de modă veche, care făcea naveta între palat și clubul său Pall Mall. “Ziarele țipă tot timpul ca să se amestece. Sunt niște agresivi bătăuși și fac astfel și guvernul un bătăuș agresiv.” […] Palmerston a fost, din acest punct de vedere, primul politician modern, care a înțeles necesitatea cultivării unei bune relații cu presa, ca și utilitatea folosirii unui limbaj simplu în relația cu alegătorii, astfel încât să creeze o largă bază electorală. - “The Crimean War, A History”, Orlando Figes, Metropolitan Books, Henry Holt & Company 2010. și care, în același timp, a fost raportat prompt opiniei publice occidentale prin noile mijloace de comunicare (telegraf, presă scrisă, jurnalism independent - free-lance); în aceeași notă a premierelor, războiul Crimeii este considerat a fi cel dintâi război total.Nimeni n-a numărat victimele civile : victimele bombardamentelor; civilii carea au murit de foame în orașe asediate; populații civile devastate de boli aduse și împrăștiate de armate; întregi comunități șterse de pe fața pământului în masacre și campanii de curățire etnică care au însoțit luptele din Caucaz, Balcani și Crimeea. Acesta a fost primul război total, o versiune de secol XIX a războaielor timpului nostru, afectând civilii și provocând crize umanitare. - “The Crimean War, A History”, Orlando Figes, Metropolitan Books, Henry Holt & Company 2010., care a afectat în mod tragic populația civilă expusă la curățire etnică și abuzuri precum violulAtacurile asupra proprietății rusești în Kerci și Yenikale au decăzut curând într-un jaf al soldaților îmbibați de alcool și în atrocități comise de trupele aliate. Cel mai urât din toate aceste abuzuri a avut loc în Kerci, unde populația tătară locală a profitat de ocupația aliată pentru a se răzbuna violent contra rușilor din oraș. Ajutați fiind de trupele turcești, tătarii au jefuit magazine și case, au violat femeile de etnie rusă și au omorât și mutilat sute de ruși, inclusiv copii și prunci. Printre aceste excese se află și distrugerea muzeului orașului, cu bogatele și magnificele lui colecții de artă elenă, un ultraj raportat de Russel în The Times din 28 mai: “Podeaua muzeului era acoperită de un strat gros de cioburi de sticlă, spărturi și bucăți de vaze de ceramică, urne și prețioasele lor pulberi, statui, bucăți de lemn și oase carbonizate, amestecate toate cu mai proaspăt distrusele resturi ale rafturilor, birourilor și lăzilor în care toate acestea erau păstrate. Nimic din ceea ce putea să fie sfărâmat în bucăți mai mici sau ars mai bine, n-a scăpat de ciocan și foc.” Timp de mai mult zile Brown n-a făcut nimic întru oprirea atrocităților, chiar dacă a primit rapoarte în care se spunea că “un contingent de trupe franceze și britanice au luat parte la jaf”. Brown considera tătarii drept aliați care erau angajați într-o rebeliune legitimă contra stăpânirii rusești. Într-un final, înștiințat fiind de cele mai groaznice dintre atrocități, acesta a trimis o forță limitată (doar 20 de membri ai cavaleriei) ca să restabilească ordinea. Aceștia erau însă prea puțini numeric ca să aibă vreun efect real, deși au executat câțiva britanici pe care i-au prins violând. Conform unui martor rus, nu numai soldații aliați au fost implicați în jafuri, violență și violuri, ci și ofițerii. “Am văzut mai mulți ofițeri britanici cărând spre vasele lor mobilă și sculpturi, ca și tot soiul de alte obiecte pe care le-au jefuit din casele noastre”, își amintea un locuitor al Kerci-ului. Mai multe femei au afirmat că au fost violate de ofițeri britanici. - “The Crimean War, A History”, Orlando Figes, Metropolitan Books, Henry Holt & Company 2010.Natura represivă a ocupației rusești, cu întruniri publice interzise, consilii locale înlocuite de militari, cenzură strictă și confiscări de produse alimentare și mijloace de transport de către trupele de ocupație, au creat resentimente în toate straturile populației din Principate. “Rușii erau disprețuiți de către moldoveni și valahi”, raporta consulul britanic, “și toți rîd de ei când asta e posibil fără riscuri”. La țară au avut loc zeci de revolte contra confiscării de provizii agricole, unele dintre ele reprimate de cazaci cu o violență extremă, omorând țăranii și arzându-le satele. În Bulgaria, forțele lui Omer Pașa au declanșat și ele un război bazat pe teroare contra așezărilor bulgărești, distrugând biserici, decapitând preoți, mutilând victimele omorurilor și violând fetele localnicilor, asta pentru a înspăimânta populația să nu se revolte sau trimită voluntari în armata rusească. - “The Crimean War, A History”, Orlando Figes, Metropolitan Books, Henry Holt & Company 2010.. De asemenea, prin acest război s-a încercat oprirea expansiunii Rusiei în zona Mării Negre.
Este, de asemenea, războiul care a pus în evidență prăpastia care se căsca deja de pe atunci, în termeni de mentalități și valori pe continentul nostru, între Occidentul catolic și protestant, substanțial secularizat și marcat astfel de forme de religiozitate sobre, pe de-o parte, și Estul ortodox, adâncit în forme de religiozitate pline de ardoare și pioșenie, pe de altă parte: occidentalii percepeau manifestările de religiozitate specifice ortodocșilor veniți în pelerinaj a fi pur și simplu „barbare”, considerându-le „superstiții degradante” sau „ceremonii ipocrite mai rele decât cele mai joase fetișisme de pe malurile vreunui râu din Africa”.Pentru ruși, sanctuarele sfinte ale Palestinei erau obiecte de intensă și pasionată devoțiune: să faci un pelerinaj acolo, asta era pentru ei expresia cea mai înaltă a credinței lor. […] Nimic din ardoarea asta nu putea fi găsită printre catolici sau protestanți, pentru care Locurile Sfinte erau obiecte de interes istoric sau de sentimente romantice, mai degrabă decât de devoțiune religioasă. Scriitorul de peripeții de voiaj Alexander Kinglake considera că cel mai frecvent specimen de pelerin pe care-l putea furniza biserica latină era un biet turist francez cu un jurnal și o teorie, plus un proiect de a scrie o carte. Turiștii europeni erau oripilați de pasiunea intensă a pelerinilor ortodocși, ale căror bizare ritualuri îi frapau, considerându-le drept barbare și superstiții degradante. (Orthodox pilgrims, whose strange rituals struck them as ‘barbaric’ and as ‘degrading superstitions’) Martineau a refuzat să meargă la Sfântul Mormânt ca să vadă spălarea picioarelor pelerinilor în Vinerea Mare. “Nu pot să mă duc să asist la spectacole ipocrite montate în numele lui Hristos, în comparație cu care cele mai josnice forme de fetișism pe malurile unui rîu din Africa ar fi fost inofensive” (mummeries compared with which the lowest fetishism on the banks of an African river would have been inoffensive), scria ea. Din același motiv Martineau nu se va duce nici la ceremonia “Focului Sfânt” din Sâmbăta Paștelui, când mii de credincioși ortodocși se înghesuiau în Sfântul Mormânt ca să-și aprindă lumânările din miraculoasele flăcări care apăreau din mormântul lui Hristos. Grupuri rivale de greci ortodocși, bulgari, moldoveni, sârbi și ruși își vor da coate unii altora pentru a-și aprinde primii lumânările, provocând bătă și, uneori, credincioșii se vor călca în picioare, murind striviți sau sufocați de fum. […] Nu poate fi deloc surprinzător că o unitaristă precum Martineau, sau un anglican precum Curzon, puteau fi atât de ostili la astfel de ritualuri: manifestările emoției religioase fuseseră de mult timp curățate din biserica protestantă. Ca mulți alți turiști la Locurile Sfinte, ei simțeau că au mai puțin în comun cu pelerinii ortodocși, al căror comportament sălbatic le părea cu greu a fi creștin, decât cu musulmanii relativ secularizați, a căror reținere și demnitate era mai în acord cu propriile lor forme personale de rugăciune liniștită. Atitudini de acest gen vor influența fasonarea politicii occidentale vis à vis de Rusia în timpul disputelor diplomatice pe tema Locurilor Sfinte, și care vor conduce într-un final la războiul Crimeii. - “The Crimean War, A History”, Orlando Figes, Metropolitan Books, Henry Holt & Company 2010. Acest clivaj cultural durabil va influența politica occidentală în disputa pe tema Locurilor Sfinte, și va conduce într-un final, împreună cu alți factori, la războiul Crimeii.