dreapta|miniatura|350x350px|Orașul Rotterdam după bombardamentul german din timpul invaziei germane în Țările de Jos în mai 1940. Implicarea directă a Țărilor de Jos în al Doilea Război Mondial a început odată cu invadarea țării de către Germania Nazistă pe 10 mai 1940. Țările de Jos își proclamaseră neutralitatea atunci când a izbucnit războiul în septembrie 1939, așa cum făcuseră și în Primul Război Mondial, dar Adolf Hitler a ordonat totuși ca țara vecină să fie invadată. Pe 15 mai 1940, la o zi după bombardarea Rotterdamului, forțele militare neerlandeze s-au predat. Guvernul neerlandez și familia regală au părăsit țara și s-au stabilit în exil la Londra.

După capitulare, Țările de Jos au fost plasate sub ocupație germană, care a durat în unele zone până la capitularea Germaniei Naziste în mai 1945. Rezistența activă a fost organizată de către o mică parte a populației, care a crescut în cursul ocupației. Ocupanții germani i-au deportat pe majoritatea evreilor neerlandezi în lagărele de concentrare naziste, cu cooperarea unei mari părți a poliției și a administrației civile neerlandeze.

Datorită variației mari a ratei de supraviețuire a locuitorilor evrei în diferitele regiuni ale Țărilor de Jos, unii cercetători au pus la îndoială validitatea unei singure explicații la nivel național. Cu toate acestea, datorită foarte bunei organizări a registrelor de evidența populației în comparație cu alte țări, aproximativ 70% din populația evreiască a țării a fost ucisă în timpul conflictului; un procent mult mai mare decât în alte țări ca Belgia și Franța.> Spre deosebire însă de celelalte teritorii ocupate de naziști, locuitorii orașului Amsterdam au organizat o acțiune de protest împotriva persecutării cetățenilor evrei.

Cea mai mare parte a sudului Țărilor de Jos a fost eliberată în a doua jumătate a anului 1944. Restul țării, în special regiunile de vest și de nord aflate încă sub ocupație, a suferit de foame la sfârșitul anului 1944, traversând o perioadă de foamete cunoscută sub numele de „Iarna Foametei”. Pe 5 mai 1945 întreaga țară a fost în sfârșit eliberată ca urmare a capitulării necondiționate a tuturor forțelor militare germane.

Perioada interbelică dreapta|miniatura|Un buncăr de pe Linia Peel-Raam, construit în 1939. Guvernele Țărilor de Jos din perioada 1929-1943 au fost dominate de partidele creștine și de centru-dreapta. Din 1933, Țările de Jos au fost lovite de Marea Criză Economică, care începuse în 1929. Guvernul condus de Hendrikus Colijn a elaborat un program de reduceri bugetare ample pentru a menține valoarea guldenului, cauzând greve ale muncitorilor din Amsterdam și o revoltă navală între 1933 și 1934. În cele din urmă, în 1936, guvernul a fost nevoit să renunțe la etalonul aur și să-și devalorizeze moneda.

Numeroase mișcări fasciste au apărut în Țările de Jos în timpul Marii Crize Economice, inspirate de fascismul italian sau de nazismul german. Cu toate acestea, ele nu au atras suficienți membri pentru a deveni mișcări de masă eficiente, deși mișcarea pronazistă, susținută de Partidul Nazist care a preluat puterea în Germania în 1933, a încercat să ajungă la putere în 1935. Ideologia rasială în stil nazist a avut o susținere limitată în Țările de Jos, la fel ca și apelurile la violență.

Perioada interbelică a văzut, de asemenea, o creștere semnificativă a proiectelor de infrastructură civilă și de îmbunătățiri funciare, inclusiv Zuiderzeewerke, care au dus la drenarea finală a apei de mare din polderul Wieringermeer și finalizarea digului Afsluitdijk.

Neutralitatea

În timpul Primului Război Mondial, guvernul neerlandez condus de Pieter Cort van der Linden a reușit să mențină neutralitatea neerlandeză pe parcursul conflictului. În perioada interbelică, Țările de Jos au continuat să-și păstreze „politica de independență”, chiar și după ascensiunea la putere a Partidului Nazist în Germania în 1933. Primul ministru conservator, Hendrikus Colijn, care a deținut puterea din 1933 până în 1939, credea că Țările de Jos nu vor reuși niciodată să reziste în fața unui atac al unei mari puteri, iar cheltuielile militară au avut, în consecință, o prioritate scăzută. Deși cheltuielile militare s-au dublat între 1938 și 1939, pe fondul creșterii tensiunilor internaționale, ele reprezentau încă doar 4% din cheltuielile naționale în 1939, în contrast cu aproape 25% în Germania Nazistă. Guvernul neerlandez credea că putea să se bazeze pe neutralitatea sa sau cel puțin pe sprijinul informal al puterilor străine, pentru a-și apăra interesele sale în caz de război. Guvernul a început, totuși, să lucreze la planurile de apărare a țării. Acestea au inclus „Noua linie de apărare acvatică”, o zonă de la est de Amsterdam care urma să fie inundată, și, din 1939, și-a fortificat pozițiile, inclusiv liniile Grebbe și Peel-Raam, protejând orașele cheie Dordrecht, Utrecht, Haarlem și Amsterdam și creând o Vesting Holland (sau „Fortăreața Olanda”).

La sfârșitul anului 1939, după declararea războiului între Imperiul Britanic, Franța și Germania Nazistă, guvernul german a emis o garanție că nu va ataca Țările de Jos, dacă acestea își vor păstra neutralitatea. Cu toate acestea, armata neerlandeză a fost mobilizată treptat din august 1939, ajungând la dimensiunea maximă în aprilie 1940.

Invazia germană miniatura|261x261px|Soldați neerlandezi care păzesc granița cu Germania la scurt timp după mobilizare, 1939. În ciuda politicii de neutralitate adoptate, Țările de Jos au fost invadate în dimineața zilei de 10 mai 1940, fără o declarație formală de război, de către forțele germane care au intrat simultan în Belgia și Luxemburg. Atacatorii au vrut să atragă forțele Aliate (britanice și franceze) departe de Ardeni și cât mai adânc în Belgia, dar și să preîntâmpine o posibilă invazie britanică în Olanda de Nord. Luftwaffe avea nevoie, de asemenea, de aeroporturile de pe coasta neerlandeză pentru a lansa raiduri aeriene împotriva Marii Britanii.

Armata Regală Neerlandeză a fost prinsă în mare parte nepregătită, având armament insuficiente și depășit tehnic. O mare parte din armament data din perioada Primului Război Mondial. În particular, armata nu dispunea de forțe blindate comparabile, având doar un număr limitat de care blindate și de tanchete. Forțele aeriene aveau doar 140 de aeronave, în mare parte biplane depășite. Șaizeci și cinci de avioane neerlandeze au fost distruse chiar în prima zi de campanie.

Forțele invadatoare au avansat rapid, dar s-au confruntat cu o rezistență semnificativă. Un asalt al trupelor aeropurtate ale Wehrmacht-ului în prima zi, care urmărea capturarea guvernului neerlandez de la Haga și a aeroporturilor cheia de la Ockenburg și Ypenburg, a fost stopat de forțele terestre neerlandeze cu pierderi grele. Neerlandezii au reușit să distrugă un număr semnificativ de aeronave de transport de care germanii aveau nevoie pentru invadarea plănuită a Marii Britanii. Cu toate acestea, forțele germane au reușit să traverseze râul Maas în Țările de Jos, în prima zi, ceea ce a permis Wehrmacht-ului să încercuiască Fortul belgian Eben-Emael din vecinătate și să forțeze Armata Belgiană să se retragă de la granița cu Germania.

În partea de est a Țărilor de Jos, germanii au reușit să împingă forțele neerlandeze dincolo de Linia Grebbe, dar avansul lor a fost încetinit de fortificațiile neerlandeze de pe drumul îngust Afsluitdijk care leagă regiunile de nord-est și de nord-vest ale Țărilor de Jos. Cu toate acestea, forțele germane au avansat rapid și în cea de-a patra zi ocupaseră deja în mare parte porțiunea estică a Țărilor de Jos, dar nu și orașele mari din vest.

Pentru neerlandezi, a devenit din ce în ce mai clar că trupele britanice și franceze nu vor reuși să ajungă în Țările de Jos într-un număr suficient de mare pentru a opri invazia, având în vedere viteza înaintării germane în Belgia.

Bombardarea Rotterdamului Încă din prima zi de campanie au avut loc lupte la Rotterdam, atunci când hidroavioane cu infanteriști germani au aterizat pe râul Maas și au fost capturate mai multe poduri. Cu toate acestea, germanii erau neliniștiți cu privire la atacarea orașului cu tancuri și s-au temut de pierderi grele. Comandantul german i-a trimis un ultimatum comandantului neerlandez al orașului. El a cerut predarea garnizoanei neerlandeze și a amenințat că va distruge orașul prin bombardamente aeriene, dacă ultimatumul nu va fi acceptat. Ultimatumul a fost returnat dintr-un pretext tehnicist, deoarece acesta nu era semnat de către comandantul german. Până la retransmiterea ultimatumului semnat, bombardierele Luftwaffe (conștiente că negocierile erau încă în curs de desfășurare) au lovit orașul. În cursul așa-numitului „Rotterdam Blitz” au fost uciși între 800 și 900 de civili neerlandezi și au fost distruse 25.000 de clădiri. Țintele bombardierelor erau unele zone civile din Rotterdam, mai degrabă decât garnizoana orașului. Sub presiunea autorităților civile locale, comandantul garnizoanei a predat orașul și garnizoana sa formată din 10.000 de militari, în seara zilei de 14 mai, cu permisiunea lui Henri Winkelman, comandantul-șef al Armatei Neerlandeze, deschizând calea armatei germane către „Fortăreața Olanda”.

Capitularea neerlandeză stanga|miniatura|246x246px|Henri Winkelman (în centru), imediat după semnarea capitulării neerlandeze, 15 mai 1940. Înaltul Comandament Militar al Țărilor de Jos a fost șocat de Rotterdam Blitz. Știind armata avea cantități tot mai mici de provizii și muniții și după ce a primit vestea că orașul Utrecht a primit un ultimatum similar celui din Rotterdam, Winkelman a ținut o ședință cu ceilalți generali neerlandezi. S-a decis că era inutilă continuarea rezistenței. În după-amiaza zilei de 14 mai, Winkelman a emis o proclamație către armată, ordonând militarilor să se predea: “ În această după-amiază, Germania a bombardat Rotterdam-ul, în timp ce Utrecht-ul a fost, de asemenea, amenințat cu distrugerea. Pentru a proteja populația civilă și pentru a împiedica vărsarea de sânge, mă simt îndreptățit să ordon tuturor trupelor să-și suspende operațiunile... Printr-o mare superioritate a celor mai moderne mijloace [inamicul] a reușit să ne rupă rezistența. Nu avem nimic să ne reproșăm în legătură cu acest război. Purtarea voastră și cea a armatei a fost calmă, hotărâtă și demnă de Țările de Jos. ” — Proclamația generalului Winkelman, 14 mai 1940. Pe 15 mai, Țările de Jos au semnat, oficial, actul de capitulare în fața Germaniei, deși forțele neerlandeze din provincia Zeeland, care se afla sub controlul francez, au continuat lupta alături de forțele franceze până în 17 mai, când bombardamentul orașului Middelburg le-a forțat, de asemenea, să se predea. Imperiul Colonial Neerlandez, în special Indiile de Est Neerlandeze, i-a sprijinit pe aliați și nu a fost afectat de predare. Mai multe nave ale Marinei Regale a Țărilor de Jos din apele teritoriale neerlandeze s-au refugiat în Marea Britanie.

Pe parcursul celor patru zile de campanie, au fost uciși aproximativ 2.300 de militari neerlandezi, au fost răniți alți 7.000 de militari, iar peste 3.000 de civili neerlandezi au murit, de asemenea. Armata invadatoare a suferit următoarele pierderi: 2.200 de morți și 7.000 de răniți. În plus, 1.300 de militari germani capturați de neerlandezi în timpul campaniei, cei mai mulți în zona Hagăi, au fost trimiși în Marea Britanie și au rămas prizonieri pentru tot restul războiului.

Regina Wilhelmina și guvernul neerlandez au reușit să fugă din Țările de Jos înainte de capitularea armatei și au format un guvern în exil.

Ocupația germană

Viața în teritoriile ocupate ale Țărilor de Jos miniatura|Cartele de alimente de pe teritoriul ocupat de germani al Țărilor de Jos