Epidemia de tifos exantematic din 1914-1922 din Europa de Est și Uniunea Sovietică, pentru statul român a reprezentat cea mai mare epidemie din istoria sa, perioada principală de evoluție a acesteia pe teritoriul geografic al Vechiului Regat derulându-se în anii 1916-1919. Epidemia s-a prelungit în anul 1919 în teritoriul anterior ocupat în Muntenia de Puterile Centrale, precum și ceva mai puțin în Bucovina, continuând până în anul 1920 în Basarabia. Evenimentele au fost parte a unui val epidemic, la baza căruia au stat de condițiile determinate de Primul Război Mondial și Războiul Civil Rus. Acest val a pornit din Regatul Serbiei în 1914, pentru a mătura Europa de Est și teritoriul fostului Imperiu Rus până în 1922, lăsând în urmă numai în Rusia, între 2,5 și 3 milioane de morți.

În lipsa unor surse cu înregistrări clare, care să dea o statistică precisă, estimările privind victimele epidemiei din Regatul României variază de la 150.000-200.000 de oameni dintr-un total de 600.000-800.000 de îmbolnăviri, la 300.000 de decese, sau, cum se exprima Constantin Kirițescu, mai mult decât 10 mari bătălii. Alături de aceștia se numără victimele din Basarabia (unde epidemia a evoluat în perioada 1918-1920) și mai puțin, din Bucovina (1919) și Transilvania (1919), în ultimele două provincii situația epidemiologică fiind net superioară. Printre cei răpuși de tifos exantematic pe câmpul de onoare în perioada de evoluție principală a epidemiei, se numără aproape aproape 350 de medici (aproximativ o cincime din corpul medical) și 1.000 de sanitari români, precum și mai mulți medici străini, dintre care majoritatea au consituit-o cei francezi, alături de un număr și mai mare de infirmiere ale Misiuneii Militare Franceze.

Transmisă de păduchele de corp, afecțiunea avea un caracter de boală endemică în spațiul geografic al Regatului României, acestui fond asociindu-i-se o slabă aplicare a legilor și regulamentelor sanitare și o slabă pregătire a Serviciului Sanitar al Armatei. Acestora li s-au asociat în perioada premergătoare intrării în război lipsa de interes a guvernanților pentru propunerile de ameliorare a situației, iar în timpul campaniei militare, atât lipsa spiritului privativ din partea Înaltului Comandament, cât și erorile acestuia în ce privește organizarea în mod defectuos a recruților contingentelor evacuate din Muntenia și Oltenia, precum și a concentrărilor prealabile restructurării armatei de la începutul anului 1917.

Primele cazuri au fost semnalate la începutul campaniei din 1916, hrana proastă, lipsa îmbrăcăminții, frigul și aglomerația din timpul retragerii trupelor române în Moldova fiind factori direct determinanți ai declanșării epidemiei. Circumstanțele demografice, biologice și cele generale igienico-sanitare din Moldova anului 1917 au condus la progresia afecțiunii, astfel că faza acută, de maximă virulență s-a suprapus primelor luni ale anului 1917, cu afectarea predilectă a trupelor și populației din spatele frontului. După apogeul morbidității și mortalității din martie 1917, acestea au scăzut la sfârșitul lunii mai 1917 mai mult decât semnificativ, ca urmare a măsurilor de profilaxie rațională antiepidemică aplicate în mod energic la nivelul întregului teritoriu neocupat de trupele Puterilor Centrale. Ulterior, epidemia a intrat într-o fază de stare fluctuantă, recrudescențe ușoare ale tifosului înregistrându-se la sfârșitul anului 1917 și în iarna anului 1918. La începutul anului 1919, se mai înregistrau în mod izolat unele focare epidemice în Moldova Occidentală.

În ce privește teritoriul ocupat de trupele Puterilor Centrale, efectul măsurilor sanitare limitate numai la trupele germane de ocupație a făcut ca, epidemia să bântuie în restul populației băștinașe. Violența epidemiei s-a atenuat de abia în vara și toamna anului 1918, în Muntenia tifosul continuând însă să facă ravagii chiar și la începutul anului 1919. În Basarabia cea mai afectată zonă s-a aflat în sud, urmată de extremitatea nordică. Aici, situația existentă în anul 1918 a dat un impuls semnificativ flagelului, condițiile dificile reprezentate de către comunicațiile defectuoase, lipsa de personal și atitudinea refractară a populațieie făcând ca tifosul să persiste în zonele rurale ale Basarabiei și în 1920. În ce privește Bucovina, proximitatatea față de Galiția, Pocuția și Basarabia a făcut ca valul epidemic să fie evident (dar la cote reduse) în primul semestru al anului 1919, deja în al treilea trimestru constatându-se ameliorarea situației. În Transilvania, s-au înregistrat doar cazuri sporadice în 1919.

În ce privește acțiunile de profilaxie și combatere a tifosului exantematic s-a detașat figura doctorului Ioan Cantacuzino, care se remarcase anterior în timpul celui de-Al Doilea Război Balcanic în combaterea holerei, iar patronajul moral și personal al acestor acțiuni a revenit Reginei Maria. Alături de măsuri generale de profilaxie a bolilor infecto-contagioase au fost luate măsuri specifice, centrate pe particularitățile de evoluție epidemiologică ale tifosului. Un rol semnificativ a revenit atât reorganizării serviciilor sanitare cât și reorganizării cantonamentelor militare, precum și punerii pe același plan cu armata a populației civile în ce privește măsurile de combatere, creării unor centre de izolare distribuite în teritoriu după un plan de optimizare și creării unor stațiii intermediare de carantină la mică distanță în spatele frontului. Dificultățile specifice asociate particularităților teritoriale din Basarabia și fricțiunilor dintre populația locală și noile autorități românești au fost surmontate doar parțial, prin crearea unui Serviciu Sanitar Militar provincial, condus de către Nicolae Vicol. Nu s-a remarcat însă o eficiență deosebită a acțiunii la nivelul interfluviului pruto-nistrean, ceea ce a determinat un control tardiv al epidemiilor în această regiune istorică.

În ceea ce privește modalitatea de gestiune de către statul român a lagăreleor de prizonieri și de internați de război, în lagărul de prizonieri din armatele Puterilor Centrale de la Șipote, tifosul exantematic a contribuit alături de proasta gestiune la o tragedie, numărul de decese din respectivul lagăr fiind foarte mare în prima parte a anului 1917. De asemenea, dintre etnicii bulgari dobrogeni trimiși în Moldova mulți au murit aici, atât datorită epidemiilor, cât și ca efect al condițiilor precare din timpul războiului.

Există un portofoliu de lucrări memorialistice, literare și științifice care au tratat poblematica derulării epidemiei de tifos pe teritoriul României, în timpul Marelui Război, fiind de asemenea edificate și monumente care comemorează acest flagel.

Pe parcursul războiului, pe teritoriul României au evoluat și alte boli cu potențial epidemic simultan sau succesiv. Dintre acestea s-a detașat febra recurentă, care s-a caracterizat printr-o mortalitate necunoscută până la acel moment.

Contextul Elemente de epidemiologie

Transmis de păduchele de corp Typhus in World War I, Drali & Brouqui & Raoul, 2014, p. 69 (ectoparazit specific oamenilor, care suge sânge și care trăiește și se înmulțește în îmbrăcăminte), Typhus in World War I, Drali & Brouqui & Raoul, 2014, p. 70 tifosul exantematic (al cărui agent este Rickettsia prowazekii) are ca principal rezervor în focarele de infecție, omul. Există însă și rezervoare zoonotice, atât sălbatice cât și domestice. Pentru apariția unui focar de tifos sunt necesarea două condiții, anume atât apariția unui focar de păduchi, cât și a unui caz de tifos la care bacteria este prezentă în sângele circulant. În timp de război când stresul, lipsa de igienă precum și schimbarea hainelor în lunile de iarnă sunt frecvente, cele două condiții adesea se combină.

Există o distribuție sezonieră a cazurilor în regiunile endemo-epidemice, cu creșterea numărului de cazuri în sezonul rece, cu un maxim la sfârșitul iernii și începutul primăverii.Boli Infecțioase, Vol. II, Voiculescu, 1990, p. 657 Excepția este reprezentată de distribuția recăderilor, care este etalată și relativ uniformă în toate lunile anului.Boli Infecțioase, Vol. II, Voiculescu, 1990, p. 664

Receptivitatea la tifos este generală, dar în regiunile endemice unele persoane prezintă o rezistență la îmbolnăvire dată de o infecție anterioară ușoară sau inaparentă, din copilărie. Copii și femeile până în 40-45 de ani fac forme mai ușoare, în timp ce adulții peste 40 de ani fac forme mai severe.Boli Infecțioase, Vol. II, Voiculescu, 1990, p. 658 Mortalitatea este variabilă pentru cazurile netratate, de la 0,7 la 60% depinzând de vârsta pacientului, fatalitatea cazulurilor fiind mai mică de 5% sub vârsta de 13 ani. Există cazuri la care după vindecarea bolii infecția poate persista în sânge toată viața, ceea ce poate determina în condiții stresante recăderi (Boala Brill-Zinsser),Boli Infecțioase, Vol. II, Voiculescu, 1990, p. 663 indivizii respectivi devenind astfel sursă pentru răspândirea bolii, dacă se contaminează cu păduchi.

Boală imprevizibilă, tifosul epidemic poate să reapară brusc atunci când este perturbată organizarea socială. Războaiele asigură condiții optime pentru ca păduchii să se poată înmulți, astel încât bolile care li se asociază, precum tifosul exantematic, febra de tranșee și febra recurentă pot genera dezastre. Acestea pot fi evitate în timpul catastrofelor umanitare printr-o combinație de măsuri care să realizeze controlul păduchilor: curățarea hainelor, folosirea insecticidelor și – disponibilă în zilele noastre, administrarea orală de Ivermectină. Typhus in World War I, Drali & Brouqui & Raoul, 2014, p. 71 Insecticidele însă nu rezolvă problema privind combaterea infecțiilor transmise prin păduchi (deoarece păduchii dezvoltă rezistență la insecticide), fără măsuri de educație sanitară, de igienă colectivă și de igienă personală.Buiuc, Dumitru T.; Microbiologie medicală – Ghid pentru studiul și practica medicinei, Ediția a VI-a; Editura „Gr.T.Popa”; Iași; 2003; ISBN 973-7906-16-0; p. 282

Particularitățile Frontului de Est

În anul 1914 pe Frontul de Est, distrugerea orașelor sârbe s-a însoțit de distrugerea infrastructurii existente, care asociată cu lipsa profesioniștilor din domeniul medical, mobilizați în armată, a condus rapid la deteriorarea rapidă a sănătății populației. Malnutriția, supraaglomerarea și lipsa de igienă asociate au deschis calea liberă tifosului, care a apărut în luna noiembrie 1914 printre refugiați și prizonieri de război, după care s-a răspândit rapid printre trupe. În februarie și martie 1915, epidemia a atins cea mai rapidă evoluție înregistrată vreodată pe plan mondial și în perioada de vârf din aprilie 1915, mortalitatea a atins 60-70%, Tschanz, David W.; Typhus Fever on the Eastern Front in World War I; Insects, Disease and History Web site, Entomology Group of Montana State University, entomology.montana.eduXX; accesat la 8 decembrie 2019 situația dramatică având un impact inclusiv asupra deciziei militare de a continua ofensiva în Serbia, a Puterilor Centrale. Într-un an boala a ucis 150.000 de oameni, dintre care 50.000 erau prizonieri de război în Serbia (o altă estimare furnizând cifra de 30.000 de morți, din cei 60.000 de prizonieri austro-ungari). În numărul victimelor s-a inclus și o treime din corpul medical sârb.