Drumul către servitute este o carte scrisă de economistul Friedrich Hayek.
Autorul argumentează că măsurile de organizare economică după modelul socialist sunt, metaforic vorbind, pași pe un „drum către servitute”. Atunci când sunt implementate sistematic, acele măsuri duc inevitabil la pierderea libertății și la regimul totalitar aflat la capătul drumului. El dă ca exemplu Germania nazistă, un stat dezvoltat în care guvernarea democratică a fost înlocuită treptat cu un regim totalitar.
Naționalizarea din 1948 și colectivizarea din perioada 1949-1962, prin care modelul economic socialist a fost introdus în România, au fost astfel de pași către servitute. După cum a prezis autorul, cei mai fără scrupule au ajuns spre vârf, economia s-a dezvoltat sub potențial și a stagnat, iar cetățenii și-au pierdut libertățile fundamentale.
Două modele economice incompatibile Autorul contrastează inițial modelul economic socialist cu cel liberal.
Modelul economic socialist prin care „dreptatea socială” (scopul socialismului) este realizată are două principii obligatorii: Planificarea centralizată în ministere Toate „mijloacele de producție” (agenți economici, întreprinderi, cooperative agricole de producție, etc.) sunt proprietatea statului.
Principiile modelului economic liberal sunt opuse: Libera concurență în economia de piață. Autorul argumentează că planificarea economică trebuie limitată la ceea ce autorul numește o „sferă” a responsabilității și a moralității, în care consecințele deciziilor luate sunt înțelese (de exemplu, la nivel de întreprindere). O persoană are o înțelegere limitată a tuturor detaliilor unei economii și a afirma că coordonarea economică poate fi făcută de această persoană în aceste condiții este un „rationalism eronat” p. 212. Un cadru legal pentru proprietatea privată în economie. Dacă socialismul este procupat de societate, liberalismul este preocupat de individual și de protecția libertăților individuale. Alegerea reală este între liberalism și socialism (adică între libertate și servitute), nu între socialism (demnitatea umană a celor mulți) și capitalism (bogăția celor puțini, cu acentul pe bani, egoism, rapacitate, diferențele de venit, etc.) așa cum a fost ea prezentată de guvernările comuniste (însuși termenul de capitalism a originat în lucrarea „Capitalul” de Marx).
Modelul economic liberal este mai performant în practică pentru că permite o reacție mai rapidă la schimarea condițiilor la nivel local și are un cadru de autoritate și motivație prin recompense pentru cei care își asumă riscuri pentru a valorifica oportunitățile nou apărute. În contrast, modelul economic socialist este greoi și inflexibil, colaborarea voluntară nu este permisă, ceea ce face ca oportunități să rămână nevalorificate și devoltarea economică să fie încetinită. Progresul tehnologic nu face concurența mai puțin posibilă, din contra, o face mai clar singurul mod de a coordona activitatea economică fără măsuri coercive. Modelul economic liberal poate apărea inițial ca o risipă de resurse, dar este mai eficient pentru că oamenii își doresc diferite lucruri. Șansele apar și dispar continuu, și sunt valorificate sau nu, dar asta nu face dezvoltarea economică haotică. Pentru a vedea diferența, lăsați două pahare afară în ploaie. Deși picăturile de apă cad în cele două pahare la întâmplare veți constata că nivelele apei în cele două pahare rămân aceleași. Acumularea de apă într-un pahar lăsat în ploaie este aleatoare, dar nu haotică. La fel și cu dezvoltarea economică.
Argumentul central nu este că modelul economic socialist este ineficient, dar că el duce inevitabil, în plus, la pierderea libertătilor individuale și la totalitarism. De exemplu, securitatea unui loc de muncă și garanția unui venit fix în modelul socialist înseamnă, de asemenea, imposibilitatea de a schimba locul de muncă. Asta nu va deranja pe toți, dar autorul susține că gradual, se ajunge astfel la un sistem totalitar, care va afecta foarte mult pe toți cei aflați în afara vârfului ierarhiei politice.
Libertatea, definită prin absența măsurilor coercive, este considerată cel mai important drept, un drept fundamental, fără o altă justificare ulterioară prin ceea ce face posibil (poate fi chiar libertatea de a nu face nimic). Libertatea, ca și pierderea ei într-un sistem totalitar, înseamnă diferite lucruri pentru diferite persoane (libertatea de a călători, de expresie, de conștiință, de a cânta într-o formație rock, etc.), ceea ce nu o face mai puțin importantă.
Argumentul este că modelul socialist este găunos în esența lui pentru că, pentru a rămâne stabil, trebuie să îngrădească din ce în ce mai mult libertățile individuale. Astfel se ajunge la o situație economică și politică nedorită, chiar și dacă un țel nobil este nominal atins. Oamenii sunt nominal cei mai liberi dintre oameni (de exemplu, când țelul nobil „înlăturarea exploatării omului de câtre om”, adică a muncitorului de către capitalist în limbaj socialist trandițional, este atins), dar simultan în practică și cei mai puțin liberi dintre oameni pentru că nu mai au libertatea lor individuală.
Practica a confirmat convingerea autorului că o cale de mijloc nu este viabilă, pentru că sistemul totalitar nu a acceptat nici o formă de liberă concurență. Fiecare încercare de liberalizare în orice țară a fost oprită, pentru că făcea sistemul instabil, o consecință inacceptabilă pentru cei dinspre vârful ierarhiei politice, motivați de setea de putere. După 1989 era clar că modelul economic socialist nu a funcționat în nici un stat unde a fost introdus. În România s-a încercat inițial păstrarea lui într-o formă modificată, în așa-numitul „socialism democratic” sau „socialism cu economie de piață” sau „socialism cu față umană”, dar ideile au fost treptat abandonate, pentru ca astfel de modele hibride nu funcționează în practică, sunt incompatibile cu libertățile individuale, și duc din nou înapoi drept la totalitarism (vedeți, de exemplu, alegerile din 2000). Partidele în societăți democratice moderne acceptă cele două principii ale modelului liberal, pentru că sunt garantul demonstrat al libertăților individuale. Un al treilea principiu, redistributia veniturilor (de exemplu, „modelul suedez”), nu este discutat în carte pentru că este cel mai puțin legat de libertate. Autorul consideră că acest principiu este contrar egalității în drepturi, pentru că dacă de exemplu, doi oameni muncesc 4 ore și 8 ore, ei vor avea venituri diferite când au drepturi egale. Dacă venituri sunt făcute egale, asta înseamnă că drepturile lor nu mai sunt egale, pentru că sunt plătiți la fel pentru munci diferite.
Regimul totalitar Un merit aparte al cărții este pătrunderea și elocvența cu care autorul descrie sistemul totalitar nazist, pe care îl cunoaște amănunțit din observații personale, deși politica nu este aria lui de expertiză profesională. Aceleași metode au fost folosite în Uniunea Sovietică și, prin extensie, de guvernarea comunistă din România.
Există un scop comun, căruia i se subordonează totul
Scopul scuză mijloacele
Scopul și mijoacele sunt prestabilite, ceea ce duce la scutirea de responsabilitate
Prin urmare, cei fără scrupule ajung spre vârful ierarhiei politice
Pentru a da impresia de moralitate, sistemul alterează înțelesul cuvintelor
Drumul către sistemul totalitar nazist
Autorul dă Germania nazistă ca exemplu, unde instituțiile democratice nu au putut să prevină instaurarea totalitarismului și să apere libertățile individuale, după ce modelul economic socialist a fost adoptat. Naziștii au avut un plan economic pe care oamenii l-au aceptat, plătind pentru el cu libertatea lor.
El argumentează că post-iluminismul, societatea industrială, ideile liberale și statul de drept din Germania secolului XIX au fost treptat umbrite de idelile socialismului tradițional (proletar, bazat pe muncitori organizați în sindicate care coordonau lupta de clasă, reprezentat politic de partide social democrate) și consolidarea industriei în monopoluri. A urmat o creștere a planificării în economie în perioada interbelică care a dus la un socialism de stat (sau național, fără o luptă de clasă care ar fi divizat unitatea natională a tututor uniți pentru a atinge un scop unic). Unul din exemple este că 53% din activitatea economică a Germaniei în 1928 era deja controlată de stat. S-a ajuns astfel la un socialism național și la nazism.
Deoarece se dorește inclusiv planificarea comerțului exterior, se ajunge inevitabil la conflicte cu alte state și la organizarea statului totalitar într-un agresor. El notează în treacăt similaritatea dintre modele economice din Germania nazistă și Uniunea Sovietică (și prin extensie, cu guvernarea comunistă din România). Cititorul va descoperi de exemplu că Germania nazistă organiza activitatea economică în planuri cincinale, ca în guvernările comuniste. Dorința planificatorilor de a controla totul, inclusiv relațiile comerciale externe, a dus la un nationalism virulent în toate sistemele totalitare, inclusiv în România.
Autorul consideră că, deoarece sindicatele socialismului trandițional și monopolurile au precedat democrația instaurată în 1918, ele sunt cauza centralizării economiei și a regimului totalitar în Germania nazistă. Autorul susține astfel că statul totalitar nazist al „Național-Socialismului” (Nazi) s-a organizat adoptând inițial modelul economic socialist (componenta socialistă), urmat ca o consecință inevitabilă de unitatea completă și forțată a tuturor (componenta națională). În opinia autorului, entuziasmul în Germania pentru planificare, pentru un stat precis, omnipotent, și idealismul de a “miza totul pe succesul unui anume experiment" p. 196 a fost un teren fertil pentru convingerea că Național-Socialismul este o formă de organizare economică și politică superioară liberalismului traditional din Anglia și Statele Unite.
Pericolul de angajare pe un astfel de drum
Liberalismul în economie a fost abandonat în Anglia în 1931 sub influența exemplului german. Autorul observă că planificarea centralizată a economiei necesară pe timp de război este luată în considerare de partidul laburist ca o organizare permanentă a economiei pe timp de pace, cu aceleași idei și atitudini pe care le-a observat în Germania în urmă cu aproximativ 25 de ani. El arată marea confuzie din acea perioadă a factorilor de decizie și în mediul academic referitoare la sistemele totalitare, și argumentează că, așa cum modelul economic socialist duce la totalitarism, modelul liberal care i se opune este un garant al libertății. El critică entuziasmul pentru optimizarea „științifică” a întregii economii pe care centralizarea o propune, și este interesat numai de sisteme economice realizate în practică cu exemple concrete, nu de modele teoretice.
Notabil este că autorul nu susține că nici un pas nu poate fi făcut pe acest drum în nici o împrejurare, cum a fost uneori interpretat, și nu este împotriva unui sector public limitat în economie. El recomandă însă ca factorii de decizie să facă asta doar atunci când nu există alte alternative sau în cazuri când administrația publică este mai bine poziționată pentru a obține un rezultat satisfăcător (de exemplu, în transporturi, furnizarea de apă, etc.), și să fie conștienți de ce se află la capătul drumului. El acceptă chiar și o conversia completă a economiei la modelul socialist, dar numai temporar, de exemplu în stare de război. Critica cea mai acerbă a autorului este rezervată celor, pe care nu se sfiiește să îi numească, care susțin trecerea completă și permanentă la modelul economic socialist sau o consideră inevitabilă.