Chiune „Sempo” Sugihara (în , Sugihara „Senpo” Chiune; ) a fost un funcționar guvernamental japonez care a servit ca viceconsul al Imperiului Japonez în Lituania. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Sugihara a ajutat mii de evrei să fugă din Europa prin emiterea de vize de tranzit pentru ei, astfel încât ei să poată călători prin teritoriul japonez, riscându-și slujba și viața familiei sale. Evreii fugari erau refugiați din vestul Poloniei ocupat de Germania și din estul Poloniei ocupat de URSS, precum și locuitori ai Lituaniei. La câteva decenii după război, în 1985, Statul Israel l-a onorat pe Sugihara ca unul dintre Drepți între popoare (în ) pentru acțiunile sale. El este singurul cetățean japonez care a fost onorat astfel.
Sugihara le-a spus refugiaților să-l numească „Sempo” - pronunțarea chino-japoneză a literelor japoneze ale numelui lui - așa cum era mai ușor pentru persoanele nejaponeze să-l pronunțe.
Primii ani Chiune Sugihara s-a născut pe 1 ianuarie 1900 (anul 33 al erei Meiji), în districtul Mugi (武儀郡) al orașului Kozuchi (上有知町), cunoscută astăzi sub denumirea de orașul Mino (美濃市) din Prefectura Gifu, dintr-un tată din clasa de mijloc, Yoshimi Sugihara (杉原好水 Sugihara Yoshimi), și o mamă din clasa superioară, Yatsu Sugihara (杉原やつ Sugihara Yatsu).The birth place is recorded as Kouzuchi-town, Mugi district in the family registry of the Sugihara's Când s-a născut el, tatăl său lucra la biroul de taxe și impozite din Kozuchi și familia lui au locuia într-un templu budist Kyōsen-ji (教泉寺) din apropiere, unde s-a născut el. El era al doilea fiu al familiei, care număra cinci băieți și o fată. Tatăl său s-a mutat, împreună cu familia, în mai multe localități din cadrul biroului Administrației Fiscale din Nagoya. În 1903 (Meiji 36) familia s-a mutat în satul Asahi din Niu-gun, Prefectura Fukui. În 1904 (Meiji 37) s-au mutat în orașul Yokkaichi din prefectura Mie. În 25 octombrie 1905 (Meiji 38) s-au mutat la Nakatsu, Ena-gun, Prefectura Gifu. Pe 2 aprilie 1906 (Meiji 39), Chiune a intrat la Școala Elementară Municipală din Nakatsu (acum Școala Elementară Minami din Nakatsugawa, Prefectura Gifu). În 32 martie 1907 (Meiji 40) s-a transferat la Școala Elementară Kuwana din Prefectura Mie (în prezent Școală Elementară Nissin din Kuwana). În luna decembrie a aceluiași an s-a transferat la Școala Elementară Furuwatari din Nagoya (acum Școala Elementară Heiwa din Nagoya). În 1912 a absolvit cu onoruri Școala Elementară Furuwatari și a intrat la școala secundară nr. 5 Aichi (acum liceul Zuiryo), o școală mixtă gimnazială și liceală. Tatăl său dorea ca el să devină medic, dar Chiune a picat intenționat la examenul de admitere, scriindu-și doar numele pe foile de examen. În schimb, el a intrat în 1918 la Universitatea Waseda și s-a specializat în limba engleză. La acel moment, a intrat în Yuai Gakusha, fraternitatea creștină care a fost fondată de pastorul baptist pastor Harry Baxter Benninhof, pentru a-și îmbunătăți cunoștințele de limba engleză. În 1919, el a trecut examenul de admitere pentru o bursă a Ministerului de Externe. Ministerul de Externe Japonez l-a recrutat și l-a trimis la Harbin, China, unde a studiat, de asemenea, limbile rusă și germană, și mai târziu a devenit un expert în afacerile rusești. miniatura|Înregistrarea nașterii lui Chiune Sugihara, indicând locul nașterii lui: orașul Kozuchi, districtul Mug, cunoscut în prezent sub numele de orașul Mino din Prefectura Gifu.
Diplomat în Manciuria Sugihara a servit în cadrul Ministerului de Externe al Manciuriei, luând parte la negocierile cu Uniunea Sovietică privind Calea ferată din nordul Manciuriei.
În perioada petrecută la Harbin, Sugihara s-a căsătorit cu Klaudia Semionovna Apollonova și s-a convertit la creștinism (Biserica Ortodoxă Rusă).
În 1935, Sugihara și-a dat demisia din funcția de viceministru de Externe al Manciuriei, în semn de protest față de maltrarea de către japonezi a localnicilor chinezi.
Sugihara și soția sa au divorțat în anul 1935, înainte ca el să se întoarcă în Japonia, unde s-a căsătorit cu Yukiko Kikuchi, care a devenit Yukiko Sugihara (1913-8 octombrie 2008Masha Leon: "Remembering Yukiko Sugihara", forward.com) (杉原幸子 Sugihara Yukiko), după căsătorie; ei au avut patru fii (Hiroki, Chiaki, Haruki, Nobuki). În 2010 Nobuki era singurul lor fiu care mai trăia și singurul reprezentant al familiei lui Chiune Sugihara. Anne Frank au Pays du Manga - Diaporama : Le Fils du Juste , Arte, 2012 Chiune Sugihara a slujit, de asemenea, în cadrul Departamentului de Informații al Ministerului Afacerilor Externe și ca traducător pentru Legația Japoneză de la Helsinki, Finlanda.
Lituania stanga|miniatura|Fostul consulat japonez de la Kaunas. În 1939, Sugihara a devenit viceconsul al Consulatului Japonez de la Kaunas, Lituania. Îndatoririle lui includea raportarea mișcărilor de trupe germane și sovietice și informarea cu privire la planificarea de către Germania a unui atac asupra Sovieticilor și, în acest caz, raportarea detaliilor acestui atac către superiorii lui de la Berlin și Tokyo.Sugihara, Seishiro.
Sugihara a cooperat cu serviciile poloneze de informații ca parte a unui mare plan de cooperare japonezo-poloneză. Când Uniunea Sovietica a ocupat statul suveran Lituania în 1940, mulți refugiați evrei din Polonia (evrei polonezi) precum și evrei lituanieni, au încercat să obțină vize de ieșire. Fără vize, era periculos să călătorească, dar a fost imposibil să găsească țări care să dorească emiterea acestor vize. Sute de refugiați au venit la consulatul japonez din Kaunas, încercând să obțină o viză pentru Japonia. În acea perioadă, în preajma izbucnirii războiului, evreii lituanieni constituiau o treime din populația urbană a Lituaniei și jumătate din locuitorii fiecărui oraș.Cassedy, Ellen. Consulul olandeză Jan Zwartendijk a emis câteva vize cu destinația Curaçao, o inslulă din Caraibe și colonie olandeză care nu necesita nici o viză de intrare, sau Surinam (care a devenit stat independent în 1975). La momentul respectiv, guvernul japonez cerea ca vizele să fie eliberate numai acelor persoane care trecuseră prin procedurile de imigrare și aveau fonduri suficiente. Cei mai mulți dintre refugiați nu îndeplineau aceste criterii. Sugihara a contactat conștiincios Ministerul de Externe al Japoniei de trei ori pentru instrucțiuni. De fiecare dată, Ministerul i-a răspuns că oricine primește o viză de tranzit trebuie să aibă o viză pentru a o a treia destinație din afara Japoniei, fără excepții.
conștient de faptul că solicitanții erau în pericol dacă rămâneau acolo, Sugihara a decis să acorde vize pe cont propriu. El a ignorat cerințele pentru acordarea vizelor și a emis vise de zece zile pentru evrei pentru a tranzita Japonia, încălcându-și atribuțiile primite. Datorită postului său diplomatic inferior și a culturii birocratice a Ministerului de Externe al Japoniei, acest lucru era un act neobișnuit de nesupunere. El a vorbit cu oficialii sovietici care au fost de acord să-i lase pe evrei să călătorească prin URSS cu Trans-Siberian Railway, plătind biletul standard la tarife de cinci ori mai mari.miniatura|Pașaport cehoslovac cu viză, care a fost acordat în 1940 de diplomatul Sugihara.Viză emisă în 1940de consulul Sugihara din Lituania, aratând o călătorie prin Uniunea Sovietică, Tsuruga și Curaçao
Sugihara a continuat să emită personal vize, petrecând, potrivit surselor, 18-20 de ore pe zi pentru scrierea lor și emițând zilnic un număr de vize normal pentru o lună, până în 4 septembrie, când a trebuit să părăsească postul deoarece consulatul a fost închis. Până atunci el a avut acordat mii de vize pentru evrei, dintre care mulți erau capi de familii și aveau, prin urmare, dreptul de a-și lua familiile cu ei. Potrivit martorilor, el a scris vize în timp ce-și părăsea hotelul și chiar după urcarea în tren, în gara Kaunas, aruncând vize către mulțimea de refugiați disperați prin fereastra trenului până la plecarea trenului din gară.
Într-un gest final de disperare, foi albe de hârtie, doar cu sigiliul consulatului și semnătura lui (care putea fi scrisă mai târziu deasupra vizei) au fost pregătite în grabă și aruncate afară din tren. În timp ce se pregătea să plece, el a spus: „Vă rog să mă iertați. Nu mai pot să scriu. Vă doresc toate cele bune.” Când el s-a înclinat către oamenii din fața lui, cineva a exclamat: „Sugihara. Nu te vom uita niciodată. Cu siguranță te voi vedea din nou!”
Sugihara s-a mirat el însuși despre lipsa unei reacții oficiale față de miile de vize pe care le-a emis. Mulți ani mai târziu, el și-a amintit: „Nimeni nu a spus niciodată nimic despre asta. Îmi amintesc că mă gândeam că, probabil, nu și-au dat seama cât de multe am emis, de fapt”.
Numărul total de evrei salvați de Sugihara nu este cunoscut precis, fiind estimat la aproximativ 6.000; au fost emise viza de familie — ceea ce a permis mai multor persoane să călătorească cu o singură viză, ceea ce ar face ca numărul să fie în realitate mult mai mare. Centrul Simon Wiesenthal a estima că Chiune Sugihara a emis vize de tranzit pentru circa 6.000 de evrei și că în jur de 40.000 de descendenți ai evreilor refugiați sunt astăzi în viață datorită acțiunilor lui. Servicile poloneze de informații au emis niște vize false. Văduva lui Sugihara și fiul lui cel mare estima că el a salvat 10.000 de evrei de la o moarte sigură, în timp ce profesorul de la Universitatea din Boston Hillel Levine, estimează, de asemenea, că el a ajutat „10.000 de oameni”, dar mult mai puțini oameni au supraviețuit în cele din urmă. Într-adevăr, unii evrei care au primit vizele emise de Sugihara nu au reușit să plece la timp din Lituania, care a fost ocupată ulterior de germanii care au invadat Uniunea Sovietică la 22 iunie 1941, și au pierit în Holocaust.
Biroul de Evidență Diplomatică al Ministerului Afacerilor Externe a prezentat public două documente privind activitatea lui Sugihara: primul document este o notă diplomatică din 5 februarie 1941 a lui Chiune Sugihara către ministrul de externe al Japoniei Yōsuke Matsuoka în care Sugihara declara că a emis 1.500 din cele 2.139 vize de tranzit pentru evrei și polonezi; cu toate acestea, deoarece majoritatea celor 2.139 de beneficiari nu erau evrei, acest lucru ar însemna că majoritatea vizelor au fost date în schimb evreilor polonezi. Levine notează apoi că un alt document din același fișier diplomatic „indică o suplimentare de 3.448 vize emise la Kaunas dintr-un total de 5.580 vize”, care au fost date probabil evreilor disperați să fugă din Lituania către Japonia sauChina ocupată de japonezi.
Mulți refugiați și-au folosit vizele pentru a călători prin Uniunea Sovietică către Vladivostok și apoi cu barca către Kobe, Japonia, unde exista o comunitate evreiască. Tadeusz Romer, ambasadorul Poloniei la Tokyo, a organizat o activitate de ajutorare a lor. Din august 1940 până în iunie 1941, el a reușit să obțină vize de tranzit în Japonia, vize de azil politic pentru Canada, Australia, Noua Zeelandă, Birmania, certificate de imigrare către Palestina aflată sub mandat britanic și vize de imigrare în Statele Unite ale Americii și în unele țări din America Latină pentru mai mult de două mii de refugiați evrei polonezi și lituanieni, care au sosit la Kobe, Japonia, și în Ghetoul din Shanghai, China.