miniatura|O familie de cazaci siberieni din Novosibirsk, după anul 2000 Cazacii reprezintă un grup multietnic, în majoritate de origine slavă, ucraineni și ruși, cu influențe în port și anumite obiceiuri din partea popoarelor turco-tătare vecine, care trăiesc în stepele sudice al Europei Răsăritene și ale Asiei rusești, care în cursul istoriei au devenit renumiți, atât pentru dorința lor de autoguvernare, cât și pentru măiestria lor militară, în special în domeniul luptei călare. De asemenea, cazac poate fi numit și soldatul unei unități militare căzăcești.
Numele de cazac a intrat în limbile europene prin francezul cosaque, probabil via limba poloneză (kozak), iar nu prin limba rusă (казак – kazak). Cuvântul este derivat din cuvântul turcic quzzaq, care este tradus prin „aventurier” sau „om liber”. Acest cuvânt a fost menționat pentru prima oară într-o cronică ruteană din 1395. Cazaci (qazaqlar) se numeau și apărătorii frontierelor din Hanatul Kazanului.
Cazacii au devenit cunoscuți în Europa Occidentală la mijlocul secolului al XVII-lea, ca urmare a marii revolte a zaporojenilor, conduși de Bogdan Hmelnițki împotriva statului polono-lituanian (, ), care a zguduit fundațiile geopolitice ale Europei Răsăritene.
Au devenit faimoși cazacii (în limba rusă: каза́ки, kazaki) de pe Don, Terek și din regiunile Uralului, ca și cei din Siberia, pe care acești aventurieri și oameni liberi au colonizat-o în secolul al XVII-lea. Numărul cazacilor a crescut continuu, în special în perioada medievală târzie, lor alăturându-se numeroși iobagi ruși (dar nu numai), care fugiseră de pe moșiile stăpânilor lor. În cele din urmă, cazacii au devenit apărători ai granițelor etnice și de stat. Cazacii au fost înrolați în armata regulată rusă, din secolul al XVIII-lea, până la începutul celui de-al XIX-lea. În timpul războiului civil din Rusia, ei au luptat în ambele tabere, deși trebuie spus că armata cazacilor de pe Don a fost principala forță care s-a împotrivit bolșevicilor. Ca urmare a victoriei celor din urmă, în vremurile sovietice, cultura cazacilor a fost subiectul persecuțiilor comuniștilor, iar populația căzăcească a trebuit să supraviețuiască mai multor valuri de foamete. În preajma celui de-al Doilea Război Mondial, regimentele căzăcești au fost reînființate. În momentul de față, în Rusia, cazacii sunt priviți ori ca urmași etnici ai vechilor cazaci, ori ca urmași ai vechilor soldați de frontieră. Ultima categorie este evidențiată în mod separat în armata rusă, din rândurile acesteia făcând parte aproximativ 150.000 de cazaci. Aproape un milion de descendenți ai cazacilor se mândresc azi cu originea lor, tradițiile căzăcești trăind o perioadă de puternică revigorare, în mod special, în sudul Rusiei.
O mare faimă au și cazacii ucraineni, (în limba ucraineană: козаки́, kozaki) ai armatei zaporojene, care trăiau în stepele din sudul Ucrainei de azi. Numărul lor a crescut în mod exploziv între secolele al XV-lea și al XVII-lea, alimentat fiind de valurile succesive de boieri ruteni sărăciți, negustori și iobagi fugiți de pe moșiile stăpânilor feudali polono-lituanieni. Cazacii zaporojeni au jucat un rol important în geopolitica europeană prin conflictele sau alianțele lor cu statul polono-lituanian, Cnezatul Moscovei sau Imperiul Otoman. Deși, începând cu sfârșitul secolului al XVIII-lea, cei mai mulți cazaci zaporojeni s-au mutat în regiunea Kuban din Rusia și deși ei nu se consideră ucraineni, mulți istorici îi consideră ca precursori ai națiunii moderne ucrainene. Chiar există în Ucraina o serie de organizații care încearcă să revigoreze stilul de viață căzăcească.
Mai puțin cunoscuți sunt cazacii polonezi (kozacy) și cazacii tătari (nağaybäklär).
În armata poloni-lituaniană, un anumit tip de cavalerie ușoară era numită cazaci.
Istoric
Originile right|thumb|300px|Răspunsul cazacilor zaporojeni către sultanul Mehmed al IV-lea al Imperiului Otoman. Pictură de Ilia Repin. Nu este clar când au început popoarele slave să se așeze în câmpiile joase ale râurilor Don și Nipru. Este puțin probabil să se fi întâmplat mai înainte de secolul al XIII-lea, când atacul mongolilor a spulberat puterea cumanilor și a altor popoare turcice din zonă.
Grupurile protocazace au ajuns în teritoriile de azi ale Ucrainei pe la mijlocul secolului al XIII-lea. În 1261, unele triburi slave care trăiau între Nistru și Volga erau menționate în cronicile rutene. Consemnările istorice ale prezenței cazacilor mai înainte de secolul al XVI-lea sunt relativ puține. În secolul al XV-lea, societatea cazacilor era descrisă ca o federație neconsolidată de comunități independente, cu armate locale, total independente de statele vecine – Polonia, Marele Cnezat al Moscovei ori Hanatul Crimeii.
În secolul al XVI-lea, aceste societăți s-au unit în două organizații teritoriale independente mari și câteva mai mici, autonome:
cazacii zaporojeni, centrați în jurul coturilor cursului inferior al Niprului, (pe teritoriul de azi al Ucrainei), cu capitala fortificată Siciul Zaporojean. Ei au primit recunoașterea oficială ca stat – Armata Zaporojeană – prin tratatul cu Polonia din 1649. Statul cazacilor de pe Don, pe cursul inferior al râului Don, care separa Marele Cnezat al Moscovei de statele nogailor, vasalii Imperiului Otoman. Capitala acestui stat era Cerkassî, mutată mai târziu la Novocerkassk.
250px|right|thumb|„Bogdan Hmelnițki cu Toğay bey la Liov”, pictură de Jan Matejko Unele documente istorice se referă la aceste state ca la niște națiuni suverane cu o cultură militară unică, a căror principală sursă de venit erau raidurile de jaf în statele vecine. Ei au devenit renumiți prin raidurile împotriva Imperiului Otoman și a vasalilor acestuia, însă trebuie spus că ei nu se sfiau să jefuiască și vecinii creștini. Acțiunile lor au făcut să crească starea de insecuritate de-a lungul graniței sudice a statului polono-lituanian, în așa numita Kresî, ceea ce a dus la o stare aproape continuă de război de-a lungul întregii existențe a celor două entități statale.
În 1539, Marele Duce Vasili al II-lea a cerut sultanului otoman să-i potolească pe cazaci, dar sultanul a replicat: "Cazacii nu-mi jură supunere mie, iar ei trăiesc așa cum le place lor." În 1549, țarul Ivan cel Groaznic a răspuns cererii sultanului de a opri acțiunile agresive ale cazacilor de pe Don: "Cazacii de pe Don nu sunt supușii mei, ei pornesc la război sau trăiesc în pace fără a-mi da mie de știre." Este adevărat că, de-a lungul timpului, atât Rusia, cât și Polonia sau Imperiul Otoman au încercat să folosească în propriul interes acțiunile războinice ale cazacilor. Cazacii erau oricând gata să jefuiască un vecin mai slab sau aproximativ egal ca forță militară, deși în secolul al XVI-lea, în perioada de glorie a Republicii polono-lituaniene, cazacii zaporojeni au fost considerați supuși ai uniunii statale. Cazacii înregistrați au făcut parte din armata polono-lituaniană până în 1699.
thumb|left|200px|Nuntă căzăcească. Pictură de Józef Brandt. Pe la sfârșitul secolului al XVI-lea, relațiile dintre statul polono-lituanian și Imperiul Otoman, care erau tensionate, s-au înrăutățit și mai rău odată cu creșterea numărului de acțiuni independente anti-turcești ale cazacilor. Din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, cazacii începuseră raiduri împotriva teritoriilor otomane sau ale vasalilor acestora. Deși erau supușii statului polono-lituanian, ei nu puteau fi controlați de puterea centrală. Pe de altă parte, tătarii, care trăiau ca vasali ai otomanilor în zonele de graniță ale Rzeczpospolitei, lansau raiduri de jaf pe teritoriul acesteia din urmă, în special în teritoriile mai slab populate din zona de sud-est. Pirații cazaci lansau raiduri de jaf în porturile comerciale otomane, aflate la o distanță de până la două zile de navigație de la gura de vărsare a Niprului. În 1615, cazacii au reușit să atace zona din suburbiile Constantinopolului. Tratatele semnate în mai multe rânduri între otomani și polono-lituanieni asigurau încetarea acțiunilor agresive ale cazacilor și tătarilor, dar de nici o parte a graniței aceste prevederi nu au fost aplicate. Prin înțelegerile pe care au fost forțați să le semneze de partea poloneză, cazacii au fost de acord să-și distrugă vasele și să înceteze raidurile. Bărcile arse au fost reconstruite rapid, cazacii glorificând raidurile de jaf și luarea de pradă de război. În aceste vremuri, Imperiul Habsburgic angaja, pe ascuns, câteodată, pe cazaci să atace Imperiul Otoman, cu scopul nedeclarat de a ușura presiunea turcească asupra propriilor granițe. Cazacii și tătarii se dușmăneau reciproc datorită distrugerilor făcute de cealaltă parte în urma raidurilor de jaf. Atacurile cazacilor erau urmate de represaliile tătarilor și invers, totul într-o succesiune care părea că nu mai are sfârșit. Haosul care urma acestor acțiuni de represalii au transformat granița de sud a statului polono-lituanian într-o zonă de război, ceea ce a dus la izbucnirea unor războaie de amploare, precum a fost cazul războaielor magnaților moldoveni, bătălia de la Cecora sau războaiele din 1633-1634.
Numărul cazacilor a crescut odată cu fuga țăranilor iobagi de pe moșiile stăpânilor polono-lituanieni. Încercările slehtei de a-i transforma în iobagi pe cazacii zaporojeni a dus la erodarea loialității acestora față de statul polono-lituanian. Ambițiile cazacilor de a li se recunoaște statutul de egalitate cu șleahta au fost respinse în mod constant, iar planurile de transformare a Uniunii statale polono-lituaniene într-o federație cu trei subiecți egali (polonezi, lituanieni și cazaci) nu au fost finalizate. Legăturile istorice puternice ale cazacilor cu creștinismul răsăritean ortodox într-un stat dominat de catolicism au dus la creșterea tensiunilor, în special când politica oficială religioasă a încetat să mai fie tolerantă și s-a trecut la reprimarea bisericii ortodoxe, ceea ce i-a transformat pe cazaci în anticatolici convinși. De aici până la atitudini anti-poloneze nu a fost decât un pas.
Loialitatea scăzută a cazacilor și aroganța șlehtei față de cazaci a dus la câteva revolte ale acestora din urmă împotriva statului federal la începutul secolului al XVII-lea. Refuzul îndărătnic al regelui polonez de a extinde registrul căzăcesc a fost picătura care a făcut să se reverse paharul. A izbucnit cea mai violentă revoltă căzăcească, răscoala condusă de Bohdan Hmelnițki, care a început în 1648. Răscoala a devenit parte a unei serii de evenimente catastrofale pentru statul polono-lituanian, cunoscute ca Potopul, evenimente care au dus la dezintegrarea Uniunii. Rebeliunea s-a încheiat prin semnarea tratatului de la Pereiaslav, din 1654, prin care cazacii au jurat credință țarului Rusiei, acesta din urmă garantând protecția drepturilor căzăcești, recunoașterea starșinei (starea de nobil) și a autonomiei locale.Tratatul de la Pereaislav, în Encyclopædia Britannica. (2006).
În 1651, în fața amenințărilor crescute din partea polonezilor, părăsiți fiind de aliații tătari, cazacii conduși de Hmelnițki au cerut țarului să încorporeze Ucraina ca ducat autonom în statul rus. Detaliile uniunii au fost negociate la Moscova. Cazacilor li s-a garantat o largă autonomie, iar ei, ca și celelalte grupuri sociale din Ucraina, au primit permisiunea să păstreze toate drepturile și privilegiile pe care le avuseseră sub domnia poloneză. Încercările ulterioare ale polonezilor de a relua alianța polono-căzăcească și de creare a Uniunii statale polono-lituaniano-rutene s-au dovedit niște eșecuri, în ciuda semnării tratatului de la Hadziacz (Hadiaci), tratat aprobat de regele Poloniei, Seim și de unii nobili cazaci, în frunte cu atamanul Ivan Vihovski. Atitudinea nobilimii căzăcești în legătură cu prevederile tratatului a fost puternic divizată, iar printre cazacii de rând, acest tratat era extrem de nepopular. Tratatul s-a dovedit un eșec total.