Bătălia de la Plymouth din a fost o luptă de convoi timpurie din Primului Război Anglo-Neerlandez în care vice-comodorul Michiel de Ruyter a apărat cu succes un mare convoi neerlandez de o flota englezească condusă de generalul-pe-mare George Ayscue. Cei doi comandanți fuseseră prieteni personali înainte de război. Neerlandezii l-au forțat pe Ayscue să oprească atacul iar convoiul comercial a navigat în siguranță în Oceanul Atlantic în timp ce englezii s-au retras la Plymouth pentru reparații. Reyne 1996
Context
Plecarea lui Tromp în urmărirea lui Blake în nefericita Expediție de la Shetland i-a permis lui George Ayscue să își reia operațiunile împotriva transportului martim neerlandez din Canalul Mânecii. La mijlocul lunii august flota lui Ayscue crescuse la aproximativ 38 de nave de război și nave comerciale înarmate și 2 nave incendiare. Fiind trimis în Canalul Mânecii și Oceanul Atlantic pentru a escorta spre patrie un convoi englez, flota lui Ayscue era staționată la Plymouth.
Michiel Adriaenszoon de Ruyter a fost numit la începutul războiului la 29 iulie 1652 vice-comodor la Amiralitatea din Zeeland și la scurt timp a primit, în absența vice-amiralului Witte de With, comanda unei escadre ce era asamblată la Wielingen pentru a escorta un convoi mare.
La 20 august De Ruyter a ieșit în larg înainte ca navele comerciale ce trebuiau escortate să sosească și porni în căutarea flotei engleze a lui Ayscue, despre care știa că la 29 iulie părăsise ancorajul de la Downs. Baumber 1989, p. 135 Escadra lui De Ruyter consta atunci din 23 nave de război și 6 nave incendiare, cu un total de aproximativ 600 de tunuri și 1.700 oameni. Conform raporturilor lui De Ruyter către Statele-Generale, majoritatea echipajelor erau slab pregătite, multe nave se aflau în stare proastă și aveau provizii pentru doar 2 luni. Cu toate acestea el prefera să dea lupta cât mai devreme fără corvoada de a proteja convoiul.
Ajungând în Canal De Ruyter a aflat în scurt timp că Ayscue nu era interesat să se lupte cu escadra neerlandeză, ci o evita în speranța de a intercepta convoiul. Pentru a-l momi pe Ayscue, De Ruyter a început să navige pe coasta Sussex-ului, stârnind neliniște printre localnici, dar Ayscue nu a reacționat, deși flota sa a crescut între timp la 42 de nave de război. Între timp De Ruyter a pierdut 2 nave, detașate să escorte până la gurile Somme-ului o singură navă comercială ce se întorcea în patrie, acestea ciocnindu-se: Sint Nicolaes s-a scufundat iar Gelderlandt a fost avariată foarte grav.
La 21 august De Ruyter s-a întâlnit în cele din urmă cu convoiul de 60 nave comerciale lângă Gravelines în sudul Mării Nordului. Fu încântat să descopere că convoiul a venit însoțit de încă 10 nave de război, aducându-i escadra la 31 nave. La 23 august De Ruyter reintră în Canal lângă Calais alături de convoi. Avea ordinul de a escorta prin Canal convoiul de 50-60 de nave comerciale plecate din Texel până în Atlantic de unde majoritatea navelor se vor îndrepta spre Marea Mediterană escortate de cele 10 nave de război cu care au venit însoțite, în timp ce escadra originală a lui De Ruyter trebuia să aștepte în Bretania adunarea unui alt convoi de 60 de nave comerciale ce se întorceau pline cu mărfuri din Indiile de Vest. Flota lui Ayscue a crescut între timp la 47 de vele: 38 nave de război, printre care nave comericale înarmate, 5 nave incendiare și 4 ambarcațiuni mai mici.
Preludiul
Opt zile mai târziu escadra lui De Ruyter a fost întărită cu 8 nave de război și câte nave înarmate ale Companiei Unificate a Indiilor de Est (în prescurtată VOC), iar cu această flotă combinată s-a îndreptat spre vest pentru a escorta convoiul. De Ruyter avea 30 de nave de război mari, 6 nave incendiare și 3 galiote (pe lângă ajutorul a minim 20 de nave comerciale VOC din convoi). Dintre navele comerciale care alcătuiau convoiul, aproximativ jumătate erau armate cu tunuri (unele având aproape la fel de multe ca o navă de război) pe când celelalte 20-30 nu erau înarmate deloc, acestea din urmă părăsind locul bătăliei la începutul luptei. Flota neerlandeză era împărțită în trei escadre: avangarda sub Contra-amiralul olandezolandez înseamnă aici originar din pronvicia Olanda, spre deosebire de neerlandez – originar din oricare provincie a Țărilor de Jos Jan Aertsen Verhaeft (sau Verhoeff), centrul sub De Ruyter, iar ariergarda sub frizonul Joris Pieterszoon van den Broecke care activa ca Vice-amiral, fiecare escadră având atașată câte o divizie de nave comerciale înarmate. Organizarea în trei divizii fusese ordonată de către Tromp prin instrucțiunile din 30 iunie 1652.
Escadra vestică de pază englezească (Western Guard) se afla sub comanda admiralului George Ayscue, care fusese numit abia recent în această funcție. El dispunea de aproximativ 38 nave de război mari, 4 nave incendiare și 4 corăbii mai mici. Cele mai mari nave ale sale, Rainbow (52 tunuri) și Vanguard (46 tunuri), erau mult mai mari decât cele mai mari nave neerlandeze ale lui De Ruyter echipate cu 40 de tunuri.
Desfășurarea bătăliei
În dimineața de 25 august Ayscue a ieșit în larg cu întreaga sa flotă. A doua zi, 26 august, după ce a primit la 21 mile de Plymouth informația că o flotă neerlandeză cobora prin Canal, Ayscue a convocat un consiliu de război care a decis să urmărească inamicul. La începutul după-amiazei flota engleză a interceptat în dreptul coastei Bretaniei convoiul neerlandez și a încercat un atac direct dinspre Nord având avantajul vântului. El spera că convoiul se va împrăștia, permițându-i să captureze premii foarte profitabile, dar, pe neașteptate, De Ruyter a detașast escadra sa de război și a schimbat cursul pentru a întâmpina atacul lui Ayscue, protejând convoiul.
Navele lui Ayscue erau în medie mai greu înarmate dar extrem de dezorganizate deoarece navele cele mai rapide, printre care nava amiral a lui Ayscue, George, și a vice-amiralului său William Haddock, Vanguard, au rupt formația în speranța de a prinde pe fugă în luptă navele comerciale neerlandeze împrăștiate; acum nu puteau forma o linie de bătaie organizată și să își fructifice avantajul puterii de foc în fața neerlandezilor. Flota neerlandeză naviga spre nord-vest într-o formație defensivă sub vânt organizată în trei escadre. Între orele 13.00 și 14.00 De Ruyter estima că se afla la 10 mile de coasta franceză pe meridianul Insulei Bas, cu alte cuvinte la sud de Plymouth; cursul său era de vest-sud-vest cu o briză ușoară dinspre nord-est. În acest moment el a reperat flota engleză la nord, către care a schimbat cursul imediat. Asta a însemnat că flota neerlandeză a virat la tribord și s-a îndreptat spre nord-nord-vest. Ayscue a virat și el spre inamic, înaintând cu o viteză de aproximativ 4 noduri, în timp ce neerlandezii aveau probabil 2 noduri.
Condusă de Ayscue aflat pe nava Rainbow, linia informală engleză a coborât asupra neerlandezilor pe la orele 13.00 sau 13.30, atacul lor concentrându-se asupra escadrelor din centru și ariergardă, forțându-l pe Verhaeft să întoarcă înainte ca avangarda sa să poată angaja lupta. Pe la ora 16.00 flota neerlandeză și avangarda englezilor s-au întâlnit și aproape imediat au trecut una prin cealaltă (ambele părți susținând apoi că au rupt linia inamicului): Ayscue a reușit să treacă prin linia neerlandeză urmat de următoarele 6 nave, dar celelalte nave nu au reușit să își mențină poziția și atacul a slăbit în tărie.
Faptul că vice-amiralul lui Ayscue se afla alături de el e o dovadă că flota engleză nu era într-o ordine anume și că navele mai rapide erau în frunte în timp ce navele mai lente urmau împrăștiate în ariergardă. Mărturiile lui De Ruyter menționează că acesta însuși împreună cu 6-7 nave se afla în vânt iar contra-amiralul său cu restul flotei neerlandeze se afla sub vânt, ceea ce sugerează că navele mai manevriere se aflau într-o poziție avantajoasă în vânt în timp ce navele mai slabe se aflau sub vânt. Astfel că nici o flotă nu avea o ordine prestabilită clară. Pozițiile lor relative erau dictate mai degrabă de mobilitatea lor relativă decât de necesitățile militare.
Ayscue și navele din jurul său se aflau în pericol să fie prinse în mijlocul flotei inamice. Obținând astfel avantajul vântului neerlandezii au profitat imediat întorcând și atacând dinspre nord. Ei au descris aceasta ca a doua spargere a liniei dar lupta a degenerat în scurt timp la o încăierare de la mică distanță. Navele englezești mai rapide, înaintând libere, au intrat în contact cu navele lui De Ruyter din vânt, au treacut printre ele și au virat în vânt, îndreptându-se spre est-sud-est. Totuși, puterea de foc superioară a navelor englezești i-a permis lui Ayscue să își facă loc printre navele neerlandeze și apoi să vireze pentru a ataca a doua oară. După ce au trecut unele printre celelalte, navele aflate cu Ayscue și cele cu De Ruyter au păstrat direcția până au virat și ulterior au trecut din nou unele printre celelalte dinspre bordurile opuse. Cum cele mai bune navele englezești erau încercuite de grosul navelor neerlandeze și duceau greul luptei, restul mai încet al flotei englezești, în mare parte constând în nave comerciale închiriate și prost pregătite, se apropiau de locul bătăliei dar fără nici un zel de a se implica. Astfel că superioritatea lor numerică nu le-a adus englezilor un mare avantaj. Naval sailing warfare history Se pare că nici navele neerlandeze aflate sub vânt nu au intrat în luptă deloc, doar câteva dintre celelalte nave englezești s-au apropiat de luptă după a doua traversare a avangardelor.
Cea mai mare navă neerlandeză, Vogelstruys, o navă de război a VOC, bine echipată după standardele neerlandeze cu tunuri de 18 livre pe puntea inferioară, a fost separată de restul flotei neerlandeze și a fost atacată imediat de 3 nave englezești și abordată. Echipajul ei a fost pe punctul de a se preda dar căpitanul ei, frizonul Douwe Aukes, a amenințat că va arunca nava în aer înainte de a fi predată englezilor. În fața acestei situații, echipajul neerlandez s-a regrupat, a resping echipele de abordaj ale englezilor și a luptat în asemenea măsură încât navele englezilor au dezangajat lupta, foarte avariate și două dintre ele chiar pe punctul de a se scufunda. Neerlandezii au folosit tactica lor preferată de a dezafecta navele inamice trăgând asupra catargelor și a tachelajului cu ghiulele cu lanț.
Nava englezească Anthony Bonaventure a fost aproape copleșită în luptă și a fost salvată doar de nava incendiară Charity a căpitanului Smithson (sau Simon Orton) care a fost incendiată și apoi lăsată în derivă printre navele neerlandeze. Aceestea au fost întrerupte îndeajuns pentru a-i permite lui Bonaventure să fie tractată în siguranță.
La lăsarea întunericului Ayscue, văzând că nu are sprijinul căpitanilor săi, a abandonat lupta și s-a retras în Plymouth pentru a-și repara navele mult avariate înainte ca vreuna să fie capturată sau scufundată de neerlandezi. Datorită vântului slab și a vitezei mici, avangardele flotelor abia au avut timp să se traverseze reciproc de două ori. De Ruyter a tras concluzia în jurnal: Dacă navele noastre incendiare ar fi fost cu noi (ele au rămas sub vânt) am fi reușit cu ajutorul lui Dumnezeu să învingem inamicul; dar slăvit fie Domnul care ne-a binecuvântat făcând inamicul să fugă singur, deși avea 45 de vele și o forță puternică.
Urmările