Evul mediu timpuriu în România actuală a început cu retragerea trupelor și administrației romane din provincia Dacia în anii 270. În următorul mileniu au sosit o serie de popoare, dintre care majoritatea controlau numai două sau trei din cele aproape zece regiuni istorice care formează acum România. În această perioadă, societatea și cultura au suferit schimbări fundamentale. Viața orașelor a încetat în Dacia odată cu retragerea romană, iar în Scythia Minor - cealaltă provincie romană de pe teritoriul actual al României 400 de ani mai târziu. Vasele atent lucrate pe roțile de olărit au dispărut și începând cu anii 450, ceramica lucrată manual a devenit dominantă. Ritualurile de înmormântare s-au schimbat de mai multe ori de la incinerație la inhumație și viceversa până când inhumația a devenit dominantă pe la sfârșitul secolului al X-lea.

Goții și gepizii est-germanici, care trăiau în comunități sedentare, au fost primii nou-veniți. Goții au dominat Moldova și Muntenia din anii 290 și părți din Transilvania după anii 330. Puterea lor s-a prăbușit sub atacurile hunilor nomazi din 376. Hunii controlau Europa de Est și Centrală după începutul secolului al V-lea, dar imperiul lor s-a dezintegrat în 454. Ulterior, în regiunile de la vest de Munții Carpați - Banat, Crișana și Transilvania - și Oltenia au fost dominate de gepizi. În decurs de un secol, ținuturile de la est de munți au devenit importante centre ale anților și .  și toponimele de origine slavă demonstrează și o prezență singulară a în regiunile de la vest de Carpați.

Avarii nomazi i-au subjugat pe gepizi în 568 și au dominat Bazinul Panonic până în preajma anului 800. Bulgarii și-au fondat și ei un puternic imperiu în anii 670, care cuprindea Dobrogea și alte teritorii de-a lungul Dunării de Jos. Bulgaria a adoptat oficial creștinismul ortodox în 864. Un conflict armat între Bulgaria și maghiarii nomazi i-a forțat pe aceștia din urmă să se îndepărteze de stepele Pontice și a început cucerirea Bazinului Panonic în jurul anului 895. Invazia lor a dat naștere la cea mai timpurie atestare, înregistrată câteva secole mai târziu, în Gesta Hungarorum, a unui sistem politic condus de un conducător vlah pe nume Gelou. Aceeași sursă menționează și prezența secuilor în Crișana în jurul anului 895. Primele referiri contemporane la români care erau denumiți vlahi în regiunile care formează astăzi România datează din secolele al XII-lea și al XIII-lea. Referiri la vlahi care locuiesc pe pământurile de la sud de Dunărea de Jos abundă în aceeași perioadă.

Banatul, Crișana și Transilvania au fost integrate în Regatul Ungariei în secolul al XI-lea. Aceste regiuni au fost supuse raidurilor de pradă ale pecenegilor și cumanilor nomazi care dominau zona de șes de la est de munți. Monarhii maghiari au promovat imigrarea coloniștilor din Europa de Vest în Transilvania de prin anii 1150. Urmașii acestor coloniști, cunoscuti sub numele de sași în secolul al XIII-lea, au primit privilegii colective în 1224. Din cauza așezării sașilor în fostele lor teritorii, secuii s-au deplasat în cea mai estică zonă a regatului. Apariția Imperiului Mongol în Stepele Eurasiatice în primele decenii ale secolului al XIII-lea a avut efecte de durată asupra istoriei regiunii. Mongolii i-au subjugat pe cumani în 1230 și au distrus multe așezări de pe tot cuprinsul Regatului Ungariei în 1241 și 1242, punând capăt Evului Mediu Timpuriu.

Fundal

Provincii romane și triburi băștinașe alt=Map of Roman Dacia|dreapta|miniatura|190x190px|Provincii romane în regiunile care formează acum România în secolul al II-lea d.Hr. Contactele între Imperiul Roman care ajunsese cel mai mare imperiu din istoria Europei și băștinașii din regiunile care formează astăzi România a început în secolul al II-lea î.Hr. Aceste regiuni erau locuite de daci, bastarni și alte popoare ale căror incursiuni reprezentau o amenințare pentru imperiu. Romanii au încercat inițial să își securizeze frontierele prin diverse mijloace, inclusiv crearea de zone tampon. În cele din urmă, ei au decis că anexarea a terenurilor acestor feroci „barbari” este cea mai bună măsură. Teritoriul geților dintre fluviul Dunărea și Marea Neagră (Dobrogea modernă) a fost prima regiune încorporată în imperiu. Acesta a fost anexat la provincia romană Moesia în 46 d.Hr.

Dunărea reprezenta granița dintre imperiu și „Barbaricum” până când împăratul Traian a decis să extindă frontierele asupra teritoriilor controlate de Regatul Dac. El și-a atins scopul prin două campanii militare, cea de-a doua încheiată cu anihilarea statului dac și constituirea provinciei romane Dacia în 106. Acesta cuprindea Oltenia și porțiuni mari din Banat, Transilvania și Muntenia. Mulți coloniști „din toată lumea romană”Eutropius: Breviarium (8.6.), p. 50. s-au stabilit în noua provincie în următoarele decenii.

Dacia era situată în afara granițelor naturale ale imperiului. Era înconjurată de triburi băștinașe care locuiau în regiunile Crișana, Maramureș și Moldova, care sunt acum parte integrantă a României, dar nu au fost anexate de către romani. Provincia Dacia a fost invadată de triburile vecine, între care carpii și sarmații din anii 230, și de către goți din anii 250. Cum frontierele trebuiau scurtate pentru a putea fi mai bine apărate, retragerea legiunilor romane din Dacia a început în anii 260. Provincia și-a încetat oficial existența sub împăratul Aurelian (270–275), care „a retras romanii din orașele și satele din Dacia”.Eutropius: Breviarium (9.15.), p. 59. Garnizoanele staționate în Drobeta și Sucidava au rămas pe malul de nord al râului.

Originea românilor alt=Jireček Line|dreapta|miniatura|190x190px|„Linia Jireček” Românii vorbesc o limbă care își are originea în dialectele din provinciile romane situate la nord de așa-numita linie Jireček. Această linie împărțea, în epoca romană, provinciile predominant vorbitoare de limbă greacă din sud de cele în care limba latină era limba principală de comunicare. Apariția unei limbi proto-române din latina vulgară a fost demonstrată pentru prima oară de cuvintele „torna, torna, frater” („întoarce-te, întoarce-te, frate”) consemnate în legătură cu o campanie militară a Imperiului Roman de Răsărit din 587 sau 588. Soldatul care le-a strigat „în limba lui maternă”The Chronicle of Theophanes Confessor (258.10-21.), p. 381. vorbea un dialect romanic răsăritean din Munții Balcani.

Grigore Nandriș afirmă că sugerează că românii au fost „reduși la o viață pastorală în munți și la ocupații agrare pe pășunile de la poalele lor” după prăbușirea dominației romane. Un număr mare de cuvinte românești de origine incertă sunt legate de creșterea animalelor. Din acest grup fac parte cuvintele baci, balegă și brânză. Mai multe cuvinte legate de o formă sedentară de creștere a animalelor au fost împrumutate din slavă, inclusiv coteț, grajd și stână. Limba română a conservat termeni latini pentru agricultură și denumirile din limba latină ale anumitor culturi, dar o parte importantă a lexicului agricol al acesteia provine de la o populația vorbitoare de limbă slavă. Primul grup include a ara, a semăna, a culege, a secera, grâu, in și furcă, în timp ce a croi, a plivi, brazdă, cobilă, coasă, lopată și multe altele sunt slavisme.

Vocabularul religios românesc este, de asemenea, împărțit, cu un număr mic de termeni de bază păstrați din latină și un număr semnificativ de împrumuturi din slavona veche. Limba română nu a păstrat cuvinte latine conectate de societatea urbanizată. De asemenea, termenul sat ar fi fost împrumutat din limba albaneză și nu moștenit direct. Cuvântul medieval românesc obște provine din slavă, iar cel despre limitele acesteia (hotar) este de origine maghiară.

Etnogeneza românilor nu poate fi înțeleasă doar pe baza surselor scrise, deoarece cele mai vechi înregistrări despre strămoșii lor datează de la din secolul al XI-lea. Când se referă la populația vorbitoare de limbă romanică din Europa de Sud-Est, izvoarele medievale timpurii folosesc exonimul „vlah” sau alte cuvinte înrudite, care derivă toate din termenul slav vechi pentru vorbitorii de limbă latină. Cele mai vechi surse menționează vlahii din teritoriile centrale ale Peninsulei Balcanice.

Epocă Romană Târzie

Scythia Minor și limesul de la Dunărea de Jos (c. 270–c. 700) alt=Map of Scythia Minor|dreapta|miniatura|190x190px|Scythia Minor: o  formată prin divizarea fostei provincii Moesia Inferior pe la 293 alt=Map of the Diocese of Thrace|dreapta|miniatura|190x190px|Scythia Minor în Teritoriul dintre Dunărea de Jos și Marea Neagră a rămas parte integrantă a Imperiului Roman, chiar și după abandonarea Daciei lui Traian. Ea a fost transformată într-o provincie distinctă, sub numele de Scythia Minor în preajma lui 293. Înainte de anul 300 romanii au ridicat mici forturi la Dierna și în alte locuri pe malul nordic al Dunării, în Banatul actual. În regiunea lor s-au găsit monede romane din acea perioadă - majoritatea din bronz.

Existența comunităților creștine în Scythia Minor a devenit evidentă în timpul împăratului Dioclețian (284–305). El și co-împărații săi au ordonat persecutarea creștinilor în tot imperiul, provocând moartea multora dintre ei între anii 303 și 313. În timpul împăratului Constantin cel Mare (306–337) s-a construit un pod peste Dunăre la Sucidava, un nou fort (), și au fost reparate drumurile vechi în Oltenia. Dunărea de Jos a redevenit graniță nordică a imperiului cel mai târziu în 369, când împăratul Valens s-a întâlnit cu Athanariccăpetenia goțilorîntr-o barcă pe mijlocul râului, pentru că acesta din urmă a luat jurase „să nu pună niciodată piciorul pe pământ roman”.Ammianus Marcellinus: The Later Roman Empire (27.5.), p. 337.

Hunii au distrus Drobeta și Sucidava în anii 440, dar forturile au fost restaurate sub împăratul Iustinian I (527–565). Monede ale Imperiului Roman de Răsărit din prima jumătate a secolului al VI-lea sugerează o importantă prezență militară în Oltenia - o regiune, de asemenea, caracterizată prin predominanța ceramicii cu forme de tradiție romană. Deși împărații romani răsăriteni plăteau anual popoarele vecine pentru a menține pacea în Balcani, avarii au invadat în mod regulat Scythia Minor după anii 580. Romanii au abandonat Sucidava în 596 sau 597, dar Tomis, ultimul oraș din Scythia Minor care a rezistat invadatorilor, a căzut abia în 704.

La nord de limes (c. 270–c. 330) Transilvania și Banatul de nord, care aparținuseră Daciei, nu au mai avut niciun contact direct cu Imperiul Roman după anii 270. Nu există dovezi că acel teritoriu ar fi fost invadat în următoarele decenii. Orașe ca Apulum și Ulpia Traiana Sarmizegetusa, și zonele înconjurătoare au continuat să fie locuite, dar zonele urbane s-au diminuat. Existența comunităților creștine locale poate fi presupusă în Porolissum, Potaissa și în alte localități. Pe de altă parte, dovezile arheologice în special ceramică cu semne „Hi-ro” (Χ-Ρ) și alte simboluri creștine sunt „obscure și slab înțelese”, potrivit arheologilor Haynes și Hanson.

Urnele găsite în cimitirele de la sfârșitul secolului al III-lea la Bezid, Mediaș, și în alte așezări transilvănene au analogii clare cu siturile de la est de Carpați, ceea ce sugerează că primii nou-veniți în fosta provincie au fost carpii din regiunile învecinate. Și alte grupuri de carpi, presați de goți, au plecat de pe pământurile lor și au căutat refugiu în Imperiul Roman în preajma anului 300. Cu toate acestea, „carpo-dacii” au fost enumerați printre popoare „amestecate cu hunii” chiar și la 379. Sarmații din Banat au fost aliați ai Imperiului, după cum demonstrează o invazie romană din 332 împotriva goților, dușmanii lor. Sarmații au fost primiți în imperiu în 379, dar alte grupuri sarmatice au rămas în câmpia Tisei până în anii 460.

Gutthiuda: țara goților (c. 290–c. 455) alt=Gutthiuda|dreapta|miniatura|190x190px|Gutthiuda, țara