Claude Farrère, născut Frédéric-Charles Bargone, () a fost un ofițer de marină și scriitor francez.

Biografie Călcând pe urmele tatălui său, colonel de infanterie marină, el a urmat o carieră militară și a fost admis în 1894 la Școala navală din Lanvéoc. A fost promovat sublocotenent în 1899, locotenent în 1906, apoi căpitan de corvetă în anul 1918. El a demisionat din Marină în 1919 pentru a se consacra în întregime literaturii.

Talentul lui i-a adus premiul Goncourt în 1905 pentru romanul Les Civilisés. El s-a inspirat din experiența sa și din călătoriile sale pentru a scrie o operă foarte vastă. A scris în principal romane de succes, dar și relatări de călătorie, cărți de marină și studii pe teme de politică internațională. A fost prieten cu Pierre Louÿs și Victor Segalen și i-a purtat o mare stimă lui Pierre Loti.

Opera lui Claude Farrère fost uneori apropiată de cea din urmă. Astfel, el a fost interesat în special de Turcia, pe care a vizitat-o de unsprezece ori începând din 1902, și mai ales de Japonia, față de care a avut o prietenie ce a rămas constată pe parcursul vieții sale. Farrère a fost invitat de guvernul japonez în 1938 în calitate de scriitor „independent”. În cursul acestui sejur, el a vizitat China, Coreea de Nord și Manciukuo și a fost decorat cu Ordinul Tezaurului Sacru clasa a II-a. El a scris, de asemenea, un volum de nuvele fantastice, L'Autre côté, dintre care unele au fost republicate ulterior în revista Fiction. În 1906 el a publicat L'Homme qui assassina (cu ilustrații de Ch. Atamian): cu douăzeci de ani înainte de Agatha Christie, Claude Farrère a făcut un asasin drept narator al unui roman polițist.

Pe 22 decembrie 1919 s-a căsătorit la Paris (arondismentul 16) cu Josephine Victorine Roger,Acte mariage Archives Paris (p. 2/31) o actriță de teatru cunoscută sub pseudonimul „Henriette Roggers” cu trei ani mai în vârstă decât el. Cuplul nu a avut copii, iar după moartea soției sale, la 22 ianuarie 1950, Claude Farrère a rămas văduv. miniatura|Claude Farrère vizitându-l pe Atatürk la Izmit în 1922. El a susținut Imperiul Otoman în timpul războaielor balcanice,Claude Farrère, « Tchadaldja », L'Intransigeant, 21 janvier 1913 ; « Casse-cou ! », L'Intransigeant, 6 avril 1913 ; « Il faut qu'Andrinople soit turque », Gil Blas, 12 août 1913. apoi mișcarea kemalistă în timpul Războiului de Independență al Turciei,Claude Farrère, « La Turquie et la paix », L'Intransigeant, 24 février 1920 ; « L'amitié turque. Un entretien avec M. Claude Farrère », Le Figaro, 9 mars 1922 ; Claude Farrère, « Le grand inconnu », Le Gaulois, 18 juillet 1922 ; « La France ne peut pas se battre contre les Turcs », Le Matin, 19 septembre 1922 ; préface à Léon Rouillon, Mon Beau Voyage. La Turquie et ses ennemis jugés par un soldat français, Paris, Les Gémeaux, 1923. dar a regretat, începând din 1925, politica secularistă a lui Mustafa Kemal Atatürk. Farrère și-a reluat acest angajament în Turquie ressuscitée (1930). stanga|miniatura|Claude Farrère în costum de membru al Academiei Franceze În 1933 s-a înrolat în Comitetul francez pentru protejarea intelectualilor evrei  persecutați; de asemenea, el a cerut Franței să-i primească pe evreii fugiți din Germania, atât în numele generozității franceze, cât și în numele interesului superior al țării: primirea acestor evrei ar fi fost „o afacere bună”, asemănătoare cu găzduirea în Germania a protestanților francezi după revocarea edictului de la NantesRalph Schor, L’Antisémitisme en France pendant l’entre-deux-guerres, Bruxelles, Complexe, 2005, pp. 247, 295 et 299-300; « L'antisémitisme allemand », Paix et Droit. Organe de l'Alliance israélite universelle, mai 1933, pp. 8-9..

În perioada interbelică a colaborat la revista organizației de dreapta Croix-de-Feu, Le Flambeau; a aderat la această asociație în noiembrie 1932.Sean Kennedy, Reconciling France Against Democracy: The Croix de Feu and the Parti Social Français, 1927-1945, McGill-Queen's Press, 2014, p. 63, Philippe Rudaux, Les Croix de Feu et le P.S.F., France-Empire, 1967, L'Est républicain, 9 novembre 1933, « Claude Farrère chez les Croix de feu ».

Pe 6 mai 1932 s-a interpus între președintele Paul Doumer și asasinul Paul Gorgulov, fiind rănit de două gloanțe în braț.

A publicat în 1934 o Istorie a Marinei Franceze, în care a explicat faptul că înrolarea în Marină a fost întotdeauna în Franța apanajul unei elite luminate, fiind în general puțin susținută de opinia publică, și că marile înfrângeri suferite de Franța (la începutul Războiului de O Sută de Ani, în perioada lui Ludovic al XIV-lea și Napoleon) s-au datorat, în general, absenței unei marine puternice.

Claude Farrère a fost ales membru al Academiei Franceze pe 28 martie 1935, în aceeași zi cu André Bellessort și Jacques Bainville. El l-a învins cu cinci voturi în plus pe contracandidatul său, Paul Claudel, pentru a-i succede lui Louis Barthou pe fotoliul 28. După război a devenit membru al Asociației pentru apărarea memoriei mareșalului Pétain.

El a fost președinte al Asociației scriitorilor luptători. Numele său a fost dat unui premiu literar acordat de această asociație, premiul Claude Farrère, creat în 1959 pentru „un roman de ficțiune care nu a obținut anterior niciun alt premiu literar mare”.

A fost înmormântat la Sainte-Foy-lès-Lyon, alături de soția sa.Tombe Claude Farrère sur landrucimetieres

Lucrări

Le Cyclone (1902) Fumée d'opium (1904) Les Civilisés (1905) - Premiul Goncourt L'homme qui assassina (1906) Pour vaincre la mer (1906) Mademoiselle Dax, jeune fille (1907) Trois hommes et deux femmes (1909) La Bataille (1909) Les Petites Alliées (1910) Thomas l'Agnelet (1911)Réédition en 1928 sous le nom de Thomas l'Agnelet, Gentilhomme de fortune. La Maison des hommes vivants (1911) Dix-sept histoires de marins (1914) Quatorze histoires de soldats (1916) La Veille d'armes (1917, în colaborare cu Lucien Népoty) La Dernière Déesse (1920) Les Condamnés à mort (1920) Roxelane (1920) La Vieille Histoire (1920) Bêtes et gens qui s'aimèrent (1920) Croquis d'Extrême-Orient (1921) L'Extraordinaire Aventure d'Achmet Pacha Djemaleddine (1921) Contes d'Outre-Mer et d'autres mondes (1921) Les Hommes nouveaux (1922) Stamboul (1922) Lyautey l'Africain (1922) Histoires de très loin ou d'assez près (1923) Trois histoires d'ailleurs (1923) Mes voyages : La promenade d'Extrême-Orient (vol. 1, 1924) Combats et batailles sur mer (1925, în colaborare cu comandantul Paul Chack) Une aventure amoureuse de Monsieur de Tourville (1925) Une jeune fille voyagea (1925) L'Afrique du Nord (1925) Mes voyages : En Méditerranée (vol. 2, 1926) Le Dernier Dieu (1926) Cent millions d'or (1927) L'École de jazz de Claude Farrère et Dal Médico (1927)Adaptation théâtrale de Dancing mothers d'Edgar Selwyn et Edmund Goulding, comédie en 4 actes, théâtre Femina, 21 octobre 1927. La Nuit en mer, Paris, libr. Flammarion, col. « Les Nuits » (1928) L'Autre Côté (1928) La Porte dérobée (1929) La Marche funèbre (1929) Loti (1929) Loti et le chef (1930) Turquie ressuscitée (1930) Shahrâ sultane et la mer (1931) Les Tribulations d'un Chinois en Chine (1931)Adaptation théâtrale à l'occasion de l'exposition coloniale de 1931 de l'œuvre de Jules Verne, în colaborare cu Charles Méré. Vezi: Isabelle Scaviner, în Revue Jules Verne 33/34, Centre international Jules-Verne, 2011, pp. 41-51. L'Atlantique en rond (1932) Deux combats navals, 1914 (1932) Sur mer, 1914 (1933) Les Quatre Dames d'Angora (1933) Histoire de la Marine française (1934)Réédition illustrée en 1956. Petits miroirs de la mer, cu Abel Bonnard, Maurice Guierre, Jean Painlevé, André Savignon și Roger Vercel (1934) Le Quadrille des mers de Chine (1935) L'Inde perdue (1935) Sillages, Méditerranée et navires (1936) L'Homme qui était trop grand (1936, în colaborare cu Pierre Benoit) Visite aux Espagnols (1937) Les Forces spirituelles de l'Orient (1937) Le Grand Drame de l'Asie (1938) Les Imaginaires (1938) La Onzième Heure (1940) L'Homme seul (1942) Fern-Errol (1943) La Seconde Porte (1945) La Gueule du lion (1946) La Garde aux portes de l'Asie (1946) La Sonate héroïque (1947) Escales d'Asie (1947) Cent dessins de Pierre Loti commentés par Claude Farrère (1948) Job, siècle XX (1949) La Sonate tragique (1950) Le Pavillon sur la dune, în Les œuvres libres, 1 august 1950 Je suis marin (1951) La Dernière Porte (1951) L'île aux images, în Les œuvres libres, 1 august 1950 Le Traître (1952) La Sonate à la mer (1952) L'Élection sentimentale (1952), éd. Baudinière Les Petites Cousines (1953) Mon ami Pierre Louïs (1953) L'amiral Courbet, vainqueur des mers de Chine, éd. françaises d'Amsterdam (1953) Jean-Baptise Colbert (1954) Le Juge assassin (1954) Lyautey créateur (1955)

Omagii Mai multe străzi din Franța îi poartă numele: o stradă din cartierul Montchat, aflat în arondismentul 3 al orașului său natal, Lyon; o stradă din Paris; o stradă din orașul Ermont; un bulevard din Toulon; o stradă, Klodfarer caddesi,De la transcription phonétique en turc de son nom. în cartierul Sultanahmet din Istanbul. un bulevard din Saint-Jean-de-Luz, pe coasta bască, cu o placă comemorativă în fața fostei sale clădiri cu vedere către Oceanul Atlantic.

Referințe literare În nuvela Le Plombier a lui Boris Vian, apărută în volumul Les Fourmis, naratorul recunoaște că o dorește pe Jasmin, cu excepția „zilelor în care începe să semene cu Claude Farrère”. În volumul Un Captif amoureux, un bătrân ofițer al armatei otomane îi spune lui Jean Genet: „Veniți dintr-o țară care-mi va rămâne încă, după moartea mea, în inimă: cea a lui Claude Farrère și Pierre Loti”.

Note

Bibliografie P. Beillevaire, « Après La Bataille : l'égarement japonophile de Claude Farrère » in Faits et imaginaires de la guerre russo-japonaise (1904-1905), pp. 223-246, éditions Kailash, Paris, 2005, 590 p. Ali Özçelebi, Claude Farrère et la Turquie, Erzurum, Atatürk Üniversitesi basımevi, 1979 Alain Quella-Villéger, Le Cas Farrère. Du Goncourt à la disgrâce, Presses de la Renaissance, Paris, 1989 Alain Quella-Villéger, « Deux marins-écrivains face à la Marine française : Pierre Loti et Claude Farrère (1869-1919) », Guerres mondiales et conflits contemporains, n° 172, octobre 1993, pp. 153-160 Maxime Revon, J. N. Faure-Biguet, Georges Gabory, Henry Marx, Jules Bertaut, « Claude Farrère » in La Nouvelle Revue critique, 1924 Henri Troyat et Alphonse Juin, Le Fauteuil de Claude Farrère : discours de réception de M. Henri Troyat à l'Académie française et réponse de M. le Maréchal Juin, Paris, Plon, 1960

Legături externe Dossier légion d'honneur sur culture.gouv Leonore. Les œuvres de Claude Farrère în Proiectul Gutenberg. Claude Farrere sur librairie-marine.com Claude Farrère sur le site des Lettres du Mékong Notice biographique de l'Académie Française Claude Farrere sur xaviersoleil.free.fr'

Categorie:Nașteri în 1876 Categorie:Decese în 1957 Categorie:Laureații Premiului Goncourt Categorie:Membri ai Academiei Franceze Categorie:Oameni din Lyon Categorie:Scriitori francezi din secolul al XX-lea Categorie:Scriitori francezi de literatură fantastică