Pițigoiul de brădet (Periparus ater, sin. Parus ater) este o pasăre sedentară montană din familia paridelor, larg răspândită în pădurile de conifere din Europa, Africa de Nord și Asia. Preferă pădurile de conifere de la altitudini mai mari, mai ales cele de molid. Se întâlnește și în pădurile mixte sau de foioase. În Caucaz, în sudul Europei și în nordul Africii trăiește în păduri de fag, de gorun, sau de stejar. În părțile de sud ale arealului este o pasăre sedentară, iar în nordul arealului poate fi migratoare. În timpul toamnei și iernii, hoinărește, coborând la altitudini mai joase și poate ajunge până în regiunile de câmpie. În timpul vagabondajului poate fi văzut în stoluri mixte, alături de alte specii de pițigoi. Apare regulat și la hrănitoarele de păsări. În România este întâlnit în zona de deal și în zonele montane din Carpați, unde cuibărește în păduri de conifere, naturale sau plantate; mai rar apare în păduri mixte sau de foioase. În România cuibăresc 1.000.000-2.000.000 de perechi. În Republica Moldova este întâlnită rar iarna sau toamnă în timpul vagabondajului. Este cel mai mic pițigoi din Europa. Are o lungime de 10-12 cm și o greutate de 7,2-12 g. Atinge în libertate longevitatea maximă de 9 ani și 5 luni. Sexele sunt asemănătoare și nu se pot diferenția după penaj. Capul și ceafa de culoare neagră cu reflexe albăstrui, pe ceafă o pată albă. Obrajii și părțile laterale ale gâtului sunt albe. Spatele albăstrui-cenușiu, cu o nuanță brun-măslinie pe târtiță și tectricele supracaudale. Coada este brun-cenușie. Aripile sunt brun-cenușii cu două rânduri transversale de pete albe. Bărbia și partea inferioară a gâtului sunt negre. Gușa, pieptul și abdomenul sunt albe, cu flancurile brun-gălbui. Hrana este formată din insecte, semințe, în special de conifere. Caută insecte, păianjeni și semințe în coroana copacilor, la înălțimi mari. Când găsește hrană în cantități mari, își face provizii, pe care le ascunde și le consumă mai târziu. Este o specie monogamă. Cuibul este construit în aprilie de către femelă și este amplasat în scorbura unui arbore, într-o crăpătură dintr-un perete stâncos, în cavitățile din sol sau într-o gaură existentă într-un perete de pământ. Uneori sapă singur găuri în copacii putreziți. Acceptă și locurile de cuibărit din preajma omului, precum streașina cabanelor montane. Cuibul în formă de cupă este construit din mușchi, pânză de păianjeni, frunze, interiorul este căptușit cu puf vegetal, puf de pasăre și păr de animale. De obicei depune două ponte într-un sezon de reproducere. Prima pontă o depune spre sfârșitul lui aprilie - începutul lui mai, în funcție de altitudine, fiind formată din 7-9 ouă, rareori mai multe. Ouăle sunt albe cu pete roșcate ruginii. Perioada de incubație este de 14-18 zile, fiind asigurată numai de femelă care este hrănită la cuib de mascul ce păzește în același timp și teritoriul cuibului. După eclozare, puii sunt hrăniți la cuib de ambii părinți timp de 16-20 zile. În primele zile femela acoperă sub aripi puii, care-și deschid ochii după 7-8 zile de la apariție. Puii, după părăsirea cuibului, mai sunt hrăniți de părinți încă 12-14 zile. Sunt recunoscute 21 de subspecii. În România cuibărește subspecia nominată Periparus ater ater.Victor Ciochia. Păsările clocitoare din România. Atlas. Editura Științifică, București, 1992Victor Ciochia. Dinamica și migrația păsărilor. Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1984Dimitrie Radu. Mic atlas ornitologic. Editura Albatros. București, 1983M. Talpeanu. Maria Paspaleva. Aripi deasupra Deltei. Editura Științifică. 1973, p. 96Håkan Delin, Lars Svensson. Philip's Păsările din România și Europa. Determinator ilustrat. București 2016Robert Ritter von Dombrowski. Păsările României (Ornis Romaniæ). Descriere sistematică și biologico-geografică, completată, ilustrată și prelucrată. Traducere din limba germană, prelucrare și completare de Profesor Dionisie Linția, Directorul Muzeului Ornitologic din Timișoara. Volumul I. București, Fundația Regală pentru Literatură și Artă, 1946Atlas al speciilor de păsări de interes comunitar din România. Texte prezentare: Milca Petrovici. Coordonare științifică: Societatea Ornitologică Română/BirdLife International și Asociația pentru Protecția Păsărilor și a Naturii „Grupul Milvus”. Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor – Direcția Biodiversitate. Editura Noi Media Print S.A. în colaborare cu Media & Nature Consulting S.R.L. București, 2015, p. 344
Denumiri Denumirea latină Parus ater a acestei specii, provine din cuvintele latine parus = pițigoi + ater = negru, de culoare neagră, iar cea de Periparus provine din cuvântul grecesc peri = aproape + cuvântul latin parus = pițigoi.James A. Jobling. Helm Dictionary of Scientific Bird Names. Christopher Helm, 2010
În limba română această specie se numește pițigoi de brădet, pițigoi mic, pițigoi negru, pițigoi puturos, pițigoi de scoarță, pițigane mică.
Taxonomia
Denumirea latină a acestei specii Parus ater a fost dată de Linnaeus în 1758 (terra typica Suedia). Specia hibridizează cu pițigoiul de munte (Poecile montanus), pițigoiul moțat (Lophophanes cristatus) și pițigoiul mare (Parus major). Există variații geografice, locale și individuale însemnate, dar subspeciile intergradează în anumite părți ale arealului.Gosler, A. & Clement, P. (2018). Coal Tit (Periparus ater). In: del Hoyo, J., Elliott, A., Sargatal, J., Christie, D.A. & de Juana, E. (eds.). Handbook of the Birds of the World Alive. Lynx Edicions, Barcelona.
Subspecia pinicolus (din Scoția) este sinonimizată cu subspecia britannicus. Subspeciile abietum (din vestul și centrul Europei continentale), rossosibiricus (din vestul Siberiei) și amurensis (din Priamurie) sunt incluse în subspecia nominată, deși uneori sunt considerate subspecii valide. Subspeciile gaddi (din sud-estul Azerbaidjanului și nordul Iranului) și chorassanicus (din Turkmenistan și nord-estul Iranului) sunt incluse în subspecia phaeonotus. Probabil este necesară revizuirea ulterioară a subspeciilor din vestul Asiei.Simon Harrap. Tits, Nuthatches and Treecreepers (Helm Identification Guides). Helm, 2010
Subspecii și distribuție
Douăzeci și unu de subspecii sunt recunoscute:Г. П. Дементьев, Н. А. Гладков, А. М. Судиловская, Е. П. Спангенберг, Л. Б. Бёме, И. Б. Волчанецкий, М. А. Воинственский, Н. Н. Горчаковская, М. Н. Корелов, А. К. Рустамов. Птицы Советского Союза. Том V. Под общей редакцией Г. П. Дементьева и Н. А. Гладкова.
Periparus ater ater (Linnaeus, 1758) - pițigoiul de brădet eurasiatic - subspecia nominată - în nordul, centrul și estul Europei, vestul și sudul Asiei Mici, nord-estul Siriei și Liban și în Siberia, spre est până în Kamceatka (inclusiv în insulele Sahalin și Kurile) și spre sud până în Altai, nordul Mongoliei, nord-estul Chinei (la est până în estul provinciei Liaoning) și Coreea. Periparus ater pekinensis (J. P. Verreaux, 1868) - în estul Chinei (sudul provinciei Liaoning, spre sud până în nordul provinciei Shanxi, în Hebei și Shandong). Periparus ater insularis (Hellmayr, 1902) - în sudul insulelor Kurile și Japonia. Periparus ater vieirae (Nicholson, 1906) - în Peninsula Iberică. Periparus ater sardus (O. Kleinschmidt, 1903) - în Corsica și Sardinia. Periparus ater britannicus (Sharpe & Dresser, 1871) - pițigoiul de brădet britanic - în Marea Britanie și nord-estul extrem al Irlandei. Periparus ater hibernicus (W. Ingram, 1910) - în Irlanda. Periparus ater atlas (Meade-Waldo, 1901) - în Maroc. Periparus ater ledouci (Malherbe, 1845) - pițigoiul de brădet maghrebian - în nordul Algeriei și nord-vestul Tunisiei. Periparus ater cypriotes (Guillemard, 1888) - pițigoiul de brădet cipriot - în Cipru. Periparus ater moltchanovi (Menzbier, 1903) - în sudul Crimeii. Periparus ater derjugini Zarudny & Loudon, 1903 - în sud-vestul Caucazului, spre sud până în nord-estul Turciei. Periparus ater michalowskii (Bogdanov, 1879) - în Caucaz (cu excepția sud-vestului) și centrul și estul Transcaucaziei. Periparus ater phaeonotus (Blanford, 1873) - pițigoiul de brădet caucazian - în sud-estul Azerbaidjanului, nordul Iranului și sud-vestul Turkmenistanului; probabil doar oaspete de iarnă în munții Zagros (sud-vestul Iranului), unde nu a mai fost observat de la începutul secolului XX. Periparus ater rufipectus (Severtsov, 1873) - în centrul și estul Tian-Șanului din sud-estul extrem al Kazahstanului și din Kârgâzstan spre est până în nord-vestul extrem al Chinei (în vestul regiunii autonome Xinjiang). Periparus ater eckodedicatus (Martens et al., 2006) - în centrul Chinei (nord-vestul provinciei Yunnan, în Sichuan și Gansu). Periparus ater aemodius (Blyth, 1845) - pițigoiul de brădet himalaian - în estul Himalaiei (din centrul Nepalului), centrul Chinei (din sudul provinciei Shaanxi spre sud până în sudul Xizangului) și nordul și estul Myanmarului. Periparus ater martensi (Eck, 1998) - în valea Kali Gandaki, din centrul Nepalului. Periparus ater melanolophus Vigors, 1831 - pițigoiul cu aripi pestrițe - în estul Afganistanului, nord-vestul Pakistanului și Himalaia, spre est până în partea vest-centrală a Nepalului. Subspecia melanolophus este distinctă și adesea este considerată ca o specie separată, care se deosebește de toate celelalte subspecii prin abdomenul său cenușiu-închis, flancurile castanii, dar dovezile moleculare, vocea și comportamentul indică faptul că este conspecifică; sunt necesare studii suplimentare. Periparus ater kuatunensis (La Touche, 1923) - în sud-estul Chinei (sudul provinciei Anhui, spre sud până în nord-vestul provinciei Fujian). Periparus ater ptilosus (Ogilvie-Grant, 1912) - pițigoiul de brădet chinez - în Taivan.
În România cuibărește subspecia nominată Periparus ater ater, care este răspândită în pădurile montane de amestec și conifere, ajungând până în zona jneapănului. În timpul toamnei și iernii, în vagabondajul său, poate ajunge până în regiunile de câmpie.George D. Vasiliu, L. Rodewald. Păsările din România (determinator). Monitorul Oficial Și Imprimeriile Statului. Imprimeria Centrală, București, 1940
În Republica Moldova pițigoiul de brădet este întâlnită rar iarna sau toamnă în timpul vagabondajului, dar nu în fiecare an. Specia a fost observată în Moldova în 1912 de Osterman. Un exemplar este păstrat în Muzeul Național de Etnografie și Istorie Naturală din Chișinău. Au fost văzute cârduri în nordul Moldovei la 3 decembrie 1957 în pădurea din Tabani. Pe 19 noiembrie 1958 în pădurea din Balatina a fost observat un cârd mixt, în care erau și pițigoi mari și pițigoi albaștri. Au fost văzute cârduri mici și în plantațiile de conifere din parcurile din Chișinău în timpul iernii. Un pițigoi de brădet a fost văzut în miezul iernii în Chișinău de Vitalie Ajder în februarie 2017.Аверин, Ю.В.; Ганя, И.М. (1970). Птицы Молдавии. Том 1. Кишинев: Академия Наук Молдавской CCP, Институт Зоологии.
Descrierea
Este un pițigoi mic, cu ciocul subțire, creștetul negru (unele subspecii sunt moțate), părțile superioare surii și cu două dungi transversale pe aripă. Are o lungime de 10-12 cm, și o greutate de7,2-12 g. Sexele nediferențiabile după penaj.