Războaiele anglo-neerlandeze (numite Războaie Neerlandeze, Dutch Wars, de către englezi și Războaie Engleze, Engelse Zeeorlogen, de către neerlandezi) au fost o serie de conflicte între Republica celor Șapte Provincii Unite ale Țărilor de Jos și Anglia (Comunitatea Angliei și apoi Regatul Angliei), purtate în secolul al XVII-lea din motive comerciale și coloniale. Aproape toate bătăliile au fost duse pe mare. Conflictele ulterioare între Republica Neerlandeză și Anglia (transformată apoi în Marea Britanie) sunt uneori incluse în aceiași categorie, dar cauzele declanșării lor au fost cu totul altele.
„Cine stăpânește marea, stăpânește și comerțul; cine stăpânește comerțul lumii, stăpânește toate bogățiile lumii și, deci, însăși lumea”. Acest aforism, atribuit lui Walter Raleigh, armator și viceamiral al Angliei în 1599, atrăgea atenția reginei și contemporanilor asupra necesității dezvoltării flotei, navigației și a expedițiilor maritime, pentru ca țara să ia locul Spaniei în Europa și în lume.
În timpul războaielor religioase dintre Habsburgii catolici și statele protestante, atât englezii cât și neerlandezii au fost implicați în acest larg conflict european – diplomatic și militar. În același timp, ambele națiuni au întreprins călătorii de explorare pe distanțe lungi. În timpul Evului Mediu Târziu și a Renașterii, nici Anglia nici provinciile din Țările de Jos (Flandra sau Olanda) nu au fost puteri maritime europene la nivelul statelor comerciale Veneția, Genova, Portugalia, Castilia și Aragon; dar spre sfârșitul Epocii Marilor Descoperiri Geografice, neerlandezii și englezii au fost tentați să caute profituri în Lumea Nouă, influențați de mercantilism și de secole de interacțiune între ei asupra pescuitului, textilelor și a comerțului baltic. Republica Neerlandeză
Destrămarea monopolului spaniol în Antile și înlăturarea celui portughez din Indiile Răsăritene nu a fost opera negustorilor englezi, ci a corăbierilor tinerei Republici a Provinciilor Unite (Țările de Jos de astăzi, numite colocvial Olanda), cu o suprafață de numai 34.000 km2 și o populație de 1.5-2 milioane de locuitori, trăind de pe urma pescuitului și a comerțului maritim.
În 1609, regele spaniol Filip al III-lea (1598-1621), acceptând condițiile independenței de fapt a celor șapte provincii nordice ale Țărilor de Jos (Zeelanda, Olanda, Utrecht, Gelderland, Overijssel, Frisia și Groningen), a încheiat un armistițiu prin care se angajase să respecte pavilionul lor pe toate mările, chiar și în Indii (Lumea Nouă), și să deschidă traficului internațional portul Anvers, principalul centru comercial din nord-vestul Europei. Locul Anvers-ului a fost luat de Amsterdam, „clădit pe schelete de heringi”, unde exista din 1596 a doua bancă din Europa și se înființaseră Companiile comerciale ale Indiilor Răsăritene (1602) și Indiilor Apusene (1621).
La sfârșitul anilor 1590, în timp ce continuau să lupte în Războiul de Optzeci de Ani împotriva Habsburgilor spanioli, neerlandezii au început și să exploreze la distanță lungă mările și oceanele. Încă din 1595 negustorii din Leyda și Haarlem trimiseseră corăbii în insulele Sonde (Indonezia). Inovația neerlandezilor în comerțul cu acțiuni într-o companie pe acțiuni a permis finanțarea expedițiilor prin subscripții de capital în Provinciile Unite și în Londra. Au întemeiat colonii în America de Nord, India și Indonezia (Insulele Mirodeniilor). În 1619 neerlandezii au înființat o colonie la Batavia, în 1625 ajungea în Formosa (Taiwan) iar din 1637 vor fi singurii europeni care să-și poată desface mărfuri în Japonia. În același timp se instalau în Indiile Apusene la Curaçao (Marea Caraibilor), în Noua Olandă (America de Nord) și ajungea în 1623 și în Brazilia, principalele izvoare de venit rămânând însă traficul mirodeniilor din insulele Moluce și pescuitul în apele nord europene. Koslinski, pag.35
S-au bucurat și de succes continuu a privatierilor – în 1628 amiralul Piet Heyn a devenit singurul comandant care a reușit să captureze o mare flotă spaniolă cu argint. Datorită multor expediții lungi în Indiile Orientale Neerlandeze, societatea neerlandeză a creat o clasă de ofițeri și cunoștință instituțională care se vor replica mai târziu în Anglia, în principal prin Compania Engleză a Indiilor Orientale.
Până la mijlocul secolului al XVII-lea, neerlandezii i-au înlocuit în mare parte pe portughezi ca principalii negustori în Asia. În particular, prin obținerea majorității posturilor comerciale portugheze din Indiile de Est, neerlandezii au pus control pe foarte profitabilul comerț cu mirodenii. Acest lucru a coincis cu creșterea enormă a flotei comerciale neerlandeze, facilitată de producția ieftină în masă a flotei. Neerlandezii și-au creat cea mai mare flotă comercială din Europa, având mai multe nave comerciale decât toate celelalte țări la un loc, și posedau o poziție dominanță în comerțul european (mai ales în cel baltic), precum și în alte regiuni. Consecințe ale independenței politice și a dezvoltării comerciale, industria pescuitului din Provinciile Unite dădea peste 300.000 de tone pe an, numărul corăbiilor care transportau mărfuri sub pavilion neerlandez era evaluat la 16.000, iar exportul țării se ridica la o valoare pe care Anglia nu avea să o atingă decât peste un secol în 1740.
Bogăția orașelor neerlandeze producea uimire și invidie la curțile celorlalte state europene. Numeroși principi germani au devenit creditori Statelor Generale. Dar coloniștii englezi care se stabileau în Lumea Nouă și negustorii companiei engleze a Indiilor Răsăritene – care înființaseră de asemenea factorii comerciale în golful Bengal și în Insulele Moluce, se ciocneau tot mai des de negustorii neerlandezi care foloseau uneori forța spre a înlătura concurența. Reprezentativ pentru acea vreme a fost evenimentul din 1623 când zece negustori englezi au fost astfel executați la Amboina, învinuiți de complot împreună cu localnicii, moment care va fi reamintit intens de propaganda engleză înaintea declanșării fiecărui război împotriva neerlandezilor.
În 1648 Provinciile Unite au încheiat Pacea de la Münster cu Spania. Datorită împărțirii puterilor în Republica Neerlandeză, armata și marina erau principala bază a puterii stadhouderului, deși bugetul alocat acestora era stabilit de Statele Generale. La sosirea păcii, Statele Generale au decis să scoată din uz cea mai mare parte din forța militară neerlandeză. Asta a dus la conflict între marile orașe neerlandeze și noul stadhouder, Willem II de Orania, aducând Republica în pragul războiului civil. Moartea neașteptată a stadhouderului în 1650 a tensionat și mai mult atmosfera politică.
Anglia
În secolul al XVI-lea regina Elisabeta I a construit marina regală și a adoptat o strategie de hărțuire împotriva Imperiului Spaniol prin corsari de rază lungă și misiuni piraterești, exemplificată prin atacurile corsare ale lui Francisc Drake asupra comerțului spaniol. În parte pentru a avea un pretext de a continua ostilitățile împotriva Spaniei, Elisabeta a ajutat Revolta Neerlandeză (1581) împotriva regelui Spaniei semnând Tratatul de la Nonsuch din 1585 cu noul stat neerlandez al Provinciilor Unite.
Expansiunea navală și colonială a Angliei începută pe vremea Elisabetei I (1558-1603) a fost însă stânjenită în prima jumătate a veacului al XVII-lea de conflictul intern dintre Parlament și Regalitate.
După moartea Elisabetei, relațiile anglo-spaniole s-au îmbunătățit și Pacea din 1604 a pus capăt majorității acțiunilor corsare. Lipsa fondurilor a dus la neglijarea Marinei Regale. Carol I, care simpatiza catolicismul, a încheiat mai multe acorduri secrete cu Spania, îndreptate împotriva puterii maritime neerlandeze. El a demarat și un mare program de reconstrucție navală, impunând taxa de nave pentru a finanța construirea unor nave de prestigiu precum Sovereign of the Seas. Dar teama de a înrăutăți relațiile sale cu puternicul stadhouder neerlandez Frederick Hendrick, el a limitat ajutorul dat spaniolilor prin permiterea trupelor habsburge de a folosi navele englezești pe drumul lor spre Dunkerque. În 1636 și 1637 a făcut câteva încercări slabe de a obține drepturile asupra heringilor din Marea Nordului de la pescarii neerlandezi până intervenția flotei neerlandeze l-a oprit. În Lumea Nouă, Noua Olandă neerlandeză și Colonia engleză din Golful Massachusetts și-au contestat mare parte din coasta nord-est americană. Dar când în 1639 o mare flotă spaniolă s-a adăpostit în ancorajul englez de la Downs de lângă Deal în Kent, Carol nu a îndrăznit să o apere de atacul neerlandezilor; Bătălia de la Downs care a urmat a subminat puterea navală spaniolă și reputația lui Carol I.
Izbucnirea Războiului Civil Englez în 1642 a inaugurat o perioadă în care poziția navală a Angliei a fost slăbită substanțial. Marina engleză a fost divizată intern, deși ofițerii săi tindeau să favorizeze cauza parlamentară; după decapitarea regelui Carol I în 1649, Oliver Cromwell a reușit să unească țara în Comunitatea Angliei. Revoluția din Anglia din 1648 a descătușat interesele clasei de mijloc care înțelesese rentabilitatea comerțului maritim. Cromwell a revitalizat marina prin extinderea numărului de nave, promovarea ofițerilor după merit și nu după legăturile de familie, și prin combaterea furtului fondurilor publice de către aprovizioneri și angajații din șantiere, poziționând astfel Anglia să înfrunte global dominația comercială a Provinciilor Unite.
Atitudinea englezilor a devenit rapid ostilă neerlandezilor. Asta se datora vechilor preconcepții: se considera că neerlandezii s-au arătat nerecunoscători pentru ajutorul primit împotriva spaniolilor, devenind mai puternici decât foștii lor protectori englezi; pescuiau cei mai mulți heringi pe coasta de est a Angliei; i-au alungat pe englezi din Indiile de Est; susțineau vehement principiul comerțului liber pentru a ocoli taxele din coloniile engleze. Au apărut și noi puncte de conflict: odată cu declinul puterii Spaniei la sfârșitul Războiului de Treizeci de Ani în 1648, posesiunile coloniale ale Portugaliei și a Spaniei păreau ușor de acaparat.
Cromwell se temea de influența facțiunii oraniste și a exilaților regaliști din Republica neerlandeză; stadhouderii sprijiniseră monarhii Stuart (Willem II de Orania s-a căsătorit în 1641 cu fiica lui Carol I al Angliei) și au condamnat judecarea și executarea lui Carol I. Cromwell nu s-a temut de război, dimpotrivă îl și dorea. Ținând seama de așezarea favorabilă a insulelor britanice între cele două căi maritime de acces din ocean înspre Țările de Jos, Marea Nordului și Marea Mânecii, Cromwell a propus unificarea celor două națiuni într-o confederație cu sediul la Londra. La începutul anului 1651 Cromwell a încercat să atenueze tensiunile trimițând o delegație la Haga cu propunerea ca Republica Neerlandeză să se alăture Comunității Angliei și să îi ajute pe englezi să cucerească America Spaniolă cu resursele ei extrem de valoroase. Această încercare prost organizată de a pune capăt suveranității neerlandezilor prin atragerea lor într-o alianță dezechilibrată cu Anglia a dus de fapt la război: facțiunea pacifistă aflată la conducerea Statelor Olandei nu a reușit să formuleze un răspuns la această ofertă neașteptată iar oraniștii pro-stuarți au incitat mulțimea să hărțuiască trimișii lui Cromwell. Provinciile nu s-au putut resemna să devină o provincie a Angliei, după ce își câștigaseră independența prin lupta de 80 de ani împotriva celui mai puternic imperiul al vremii, Imperiul Spaniol. Când delegația s-a întors în țară, Parlamentul englez a decis să urmeze o politică de confruntare.
Evoluția tehnicii de război până în 1650