Pițigoiul de livadă (Poecile lugubris, sin. Parus lugubris) este o pasăre sedentară din familia paridelor, răspândită în sud-estul Europei și Orientul Apropiat. Trăiește în pădurile de foioase din zonele montane, preferându-le pe cele de stejar sau de fag. În România este prezentă în pădurile de foioase din partea sudică și sud-estică a țării, îndeosebi în Dobrogea și în pădurile subcarpatice. Se întâlnește și în livezi cu pomi bătrâni sau în viile neîngrijite și tufișurile de la marginea pădurilor sau a orașelor, unde preferă zonele nu prea frecventate de oameni, fiind o pasăre foarte sperioasă. Populația cuibăritoare din România este estimată la 3.000-15.000 de perechi. Seamănă cu un pițigoi mare. Are o lungime de 14-15 cm și o greutate de 16-19 g. Partea superioară a capului până la ceafă brun-negricioasă. Baveta (bărbia și partea inferioară a gâtului) neagră. Obrajii și zona auriculară albe. Partea superioară brun-cenușie. Coada brun-cenușie, cu o nuanță cenușiu-măslinie. Părțile inferioare albicioase, cu o nuanță brun-gălbuie pe piept și flancuri. În perioada caldă hrana constă din diverse nevertebrate (ouă, larve, adulți de insecte, eventual păianjeni), iar în timpul iernii consumă cu precădere semințe. La fel ca alte specii de pițigoi, își face adesea provizii atunci când hrana este din belșug. Cuibul și-l instalează în scorburile arborilor bătrâni înconjurați de tufișuri și mărăcinișuri și mai rar în fisuri în stâncă. Cuibul poate fi instalat și în adăposturile artificiale. El are forma unei cupe și este făcut din resturi vegetale uscate, lână, uneori păr de animale și mușchi, pe care-l căptușește cu lână, păr sau pene. Depune de obicei 2 ponte într-un sezon de reproducere. Prima pontă este depusă prin luna aprilie și este formată, în medie, din 5-7 ouă, dar poate avea frecvent și 8-10 ouă, iar a doua un număr mai mic de ouă. Femela clocește singură timp de 12-13 zile. Ambii părinți iau parte la hrănirea puilor până ce aceștia ajung zburători și părăsesc cuibul. Puii devin independenți după 22 de zile de la eclozare. Cinci subspecii sunt recunoscute. În România cuibărește subspecia nominată, Poecile lugubris lugubris, dar este citată și subspecia Poecile lugubris lugens (pițigoiul lugubru dobrogean), care este ceva mai deschisă la culoare.Victor Ciochia. Păsările clocitoare din România. Atlas. Editura Științifică, București, 1992Victor Ciochia. Dinamica și migrația păsărilor. Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1984Dimitrie Radu. Mic atlas ornitologic. Editura Albatros. București, 1983M. Talpeanu. Maria Paspaleva. Aripi deasupra Deltei. Editura Științifică. 1973Håkan Delin, Lars Svensson. Philip's Păsările din România și Europa. Determinator ilustrat. București 2016Robert Ritter von Dombrowski. Păsările României (Ornis Romaniæ). Descriere sistematică și biologico-geografică, completată, ilustrată și prelucrată. Traducere din limba germană, prelucrare și completare de Profesor Dionisie Linția, Directorul Muzeului Ornitologic din Timișoara. Volumul I. București, Fundația Regală pentru Literatură și Artă, 1946Atlas al speciilor de păsări de interes comunitar din România. Texte prezentare: Milca Petrovici. Coordonare științifică: Societatea Ornitologică Română/BirdLife International și Asociația pentru Protecția Păsărilor și a Naturii „Grupul Milvus”. Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor – Direcția Biodiversitate. Editura Noi Media Print S.A. în colaborare cu Media & Nature Consulting S.R.L. București, 2015, p. 344Cătuneanu I. (1975). Arealul de răspîndire al speciei Parus lugubris și cuibăritul ei în România. Studii și Comunicări nr. 19, Științe Naturale, volum omagial 1849-1977, pp. 273-295

Denumiri

Denumirea latină Parus lugubris a acestei specii, provine din cuvintele latine parus = pițigoi + lugubris = lugubru, trist, jalnic, sihastru iar cea de Poecile provine din cuvântul grecesc poikilis = pasăre mică necunoscută.James A. Jobling. Helm Dictionary of Scientific Bird Names. Christopher Helm, 2010

În limba română această specie se numește pițigoi de livadă, pițigoi lugubru, pițigoi jalnic, pițigoi sihastru, iar subspecia Parus lugubris lugens - pițigoi de livadă dobrogean, pițigoi lugubru dobrogean.

Taxonomia Denumirea latină a acestei specii Parus lugubris a fost dată de Temminck în 1820 (terra typica Dalmația și Ungaria).Gosler, A. & Clement, P. (2018). Sombre Tit (Poecile lugubris). In: del Hoyo, J., Elliott, A., Sargatal, J., Christie, D.A. & de Juana, E. (eds.). Handbook of the Birds of the World Alive. Lynx Edicions, Barcelona.

Pițigoiul de livadă este adesea considerat ca conspecific cu pițigoiul caspic (Poecile hyrcanus) și uneori cu pițigoiul cu pieptul ruginiu (Poecile davidi), dar este mai apropiat de pițigoiul cu sprânceană albă (Poecile superciliosus).Simon Harrap. Tits, Nuthatches and Treecreepers (Helm Identification Guides). Helm, 2010

Variațiile geografice sunt în mare parte clinale, talia reducându-se de la nord spre sud, creștetul și baveta sunt mai întunecate de la sud spre nord și est, iar părțile inferioare sunt din ce în ce mai palide de la vest spre est.

Subspecii și distribuție

Cinci subspecii sunt recunoscute:Д.Н. Нанкинов. Изучение средиземноморской гаички Parus lugubris. Русский орнитологический журнал 2009, Том 18, Экспресс-выпуск 490: 983-999Г. П. Дементьев, Н. А. Гладков, А. М. Судиловская, Е. П. Спангенберг, Л. Б. Бёме, И. Б. Волчанецкий, М. А. Воинственский, Н. Н. Горчаковская, М. Н. Корелов, А. К. Рустамов. Птицы Советского Союза. Том V. Под общей редакцией Г. П. Дементьева и Н. А. Гладкова. Государственное Издательство "Советская Наука", Москва, 1954 Poecile lugubris lugubris (Temminck, 1820) - subspecia nominată - în sud-vestul Sloveniei și nord-vestul Croației, la sud până în Albania, și în centrul și sudul României, la sud până în estul Bulgariei și nordul Greciei, de asemenea, în Creta. Poecile lugubris lugens (C. L. Brehm, 1855) - în centrul și sudul Greciei. Poecile lugubris anatoliae (E. J. O. Hartert, 1905) - în Asia Mică, vestul Georgiei, sudul Armeniei, sud-vestul Azerbaidjanului, Levant (la sud până în nordul Israelului). Poecile lugubris dubius (Hellmayr, 1901) - în vestul Iranului. Poecile lugubris kirmanensis (Koelz, 1950) - în sud-estul Iranului (în provincia Kerman).

Subspecia propusă Poecile lugubris splendens (din estul României și estul Bulgariei) este ceva mai mare și mai palidă decât subspecia nominată, dar este adesea inclusă în ea.

În România se găsește subspecia Poecile lugubris lugubris mai ales în regiunile subcarpatice de vest și sud-vest, din Ardeal și Banat (județele Cluj, Alba de Jos, Brașov, Făgăraș, Hunedoara și Caraș-Severin) unde trăiește în aceste regiuni mai mult sau mai puțin în locuri izolate. Dombrowski menționează că în România se găsește și subspecia Poecile lugubris lugens în regiunile subcarpatine și în pădurea muntoasă dela Babadag.

După I. Catuneanu (1975), subspecia nominată lugubris se găsește în nord-vestul peninsulei balcanice, subspecia splendens - în partea centrală a peninsulei și lugens - în sud-estul României și nord-estul Bulgariei (unde Gengler a găsit supspecia splendens).

Descrierea

Este un pițigoi mare, brun-cenușiu cu ciocul mare, creștetul și baveta (bărbia și partea inferioară a gâtului) negricioase. Seamănă cu un pițigoi mare.

Are o lungime de 14-15 cm și o greutate de 16-19 g. Lungimea aripilor 72-76 mm, coada 65-68 mm, tarsul 20, ciocul cam 10-11 mm.

Masculul subspeciei nominate are partea superioară a lorului și creștetul până la marginea de jos a ochiului și până la ceafa brun-negricioase sau mai întunecate, brun-fuliginoase (brun-fumurii). Ceafa neagră mat. Partea inferioară a lorului (frâului), obrazul și regiunea auriculară până la laturile grumazului albe, devenind brun-gălbui pe laturile gâtului. Părțile superioare în cea mai mare parte sunt spălăcite, brun-cenușii sau brun-surii (ca șoarecele), ușor mai cenușii pe tectricele supracaudale. Târtița cu o tentă gălbuie sau smântâniu-brunatică. Coada brun-cenușie, cu o nuanță cenușiu-măslinie. Rectricele cenușii-închise sau sur-cenușiu-închise tivite îngust pe margini cu brun-cenușiu-deschise. Perechea exterioară de rectrice pe steagul extern tivită mai lat cu alb sau alburiu. Tectricele supraalare colorate la fel ca părțile superioare, dar tectricele supraalare mari au marginile steagului extern mai deschise sau brun-gălbui. Alula cenușiu-închisă sau negricioasă. Remigele aripilor cenușiu-închise sau sur-negricioase, remigele primare tivite îngust brun-albicios pe steagul extern, iar remigele secundare cu marginile externe albicioase, mai late, remigele terțiare sunt asemănătoare, dar au margini mai late cenușii sau alb-gălbui. Bărbia, partea inferioară a obrazului și partea inferioară a gâtului până la gușă negre sau brun-fuliginoase, formând o bavetă (cu marginea inferioară slab delimitată). Părțile inferioare albicioase sau alb turbure, cu o nuanță brun-gălbuie sau gălbuie pe piept și flancuri (mai ștearsă alb-murdară și surie pe flancuri în penajul uzat); tectricele subcodale cu un suflu smântâniu-brunatic. Irisul brun sau brun închis. Ciocul cenușiu-închis sau corniu-închis, cu marginile tăioase ale mandibulei superioare mai albicioase sau mai cenușii. Picioarele cenușiu-închise sau ardeziu-albăstrui sau sur-plumburiu-albăstrui.

Femela este foarte asemănătoare cu masculul, ceva mai mică, în general ceva mai palid colorată, are creștetul variabil de la brun-negricios sau brun-închis (ca la mascul) până la brun-ciocolatiu închis (mai deschis decât la mascul), baveta mai brunie, părțile inferioare spălăcite sau cu o nuanță mai cenușie.

Juvenilul este asemănător cu femela, dar are creștetul brun sau brun-cenușiu închis (ca părțile superioare), obrajii albicioși cu o nuanță brun-gălbuie sau brunie, supraalarele mari cu vârfurile vădit albicioase, baveta mai mică și tivită îngust pe vârfurile penelor cu brun-gălbui-cenușiu, părțile inferioare cu o nuanță brun-gălbuie sau spălăcită, până la alb-murdară pe tectricele subcodale.

Se deosebește de pițigoiul sur (Poecile palustris) în special prin talia mai mare, ciocul mai robust, creștetul brun-negricios spălăcit (nu negru lucios), părțile superioare brune cu o nuanță mai cenușie și mai mult negru pe bavetă și partea inferioară a gâtului.

Variația subspeciilor este moderată, dar există o variația individuală considerabilă: subspecia lugens este mai mică decât subspecia nominată, mascul are creștetul și baveta brun-fuliginos închise cu o nuanță cenușie (Dombrowski menționează ca partea superioară a capului este mai deschisă decât la subspecia, brun ca blana focii), ciocul mai lung și mai zvelt; partea de desubt mai viu-smântânie; dimensiunile corpului, în medie ceva mai mici; femela este mai deschisă la culoare sau brun-cenușie; subspecia anatoliae este asemănătoare cu subspecia nominată, dar creștetul și baveta sunt negre (la mascul) sau negricioase până la brun-fuliginoase (la femelă) și clar conturate dinapoi, mantaua și penele scapulare brun-măsliniu închise, părțile inferioare mai albe, flancurile cu o nuanță brun-gălbuie în penajul proaspăt; subspecia dubius are ciocul ușor mai lung și mai subțire decât la alte subspecii, creștetul și baveta negre (sau cu o nuanță brună la femelă), părțile superioare mai deschise sau cenușiu-nisipii, părțile inferioare albicioase cu o nuanță alb-gălbuie; subspecia kirmanensis este slab definită, foarte asemănătoare cu subspecia dubius, dar părțile superioare sunt ușor mai întunecate și mai brunii;