Pițigoi de munte

Pițigoiul de munte (Poecile montanus, sin. Parus montanus) este o pasăre sedentară din familia paridelor, răspândită în Eurasia, din Marea Britanie și Franța până în Kamceatka, Sahalin, Japonia și China. În România este o specie comună în zonele montane, care populează pădurile de conifere și mixte între 800 m și 1700 m, cu subarboret des. Se întâlnește și în păduri bătrâne de fag. Este o pasăre sedentară, dar în timpul iernii hoinărește alături de alți pițigoi în căutarea hranei. Populația din România este estimată la la 150.000-600.000 perechi cuibăritoare. În Republica Moldova apare accidental iarna și vara. Este un pițigoi de talie medie, are o lungime de 11-12 cm și o greutate de 8-15 g. În libertate atinge longevitatea maximă de 11 ani și 3 luni. Sexele sunt asemănătoare și nu se pot diferenția după penaj. Partea superioară a capului (fruntea, creștetul, ceafa) este neagră. Obrazul și regiunea auriculară sunt albe. Spatele brun-cenușiu. Remigele aripilor cenușiu-închise. Steagul extern al remigele secundare are o culoare deschisă, albicioasă sau brun-gălbuie, când aripa este închisă formează o oglindă cenușiu-albicioasă. Coada cenușiu-închisă. Baveta (bărbia și partea inferioară a gâtului) neagră. Părțile inferioare alb-murdare sau cenușiu-albicioase; în penajul proaspăt, tectricele subcodale, laturile pieptului și flancurile gălbui-roșiatice. Este asemănător cu pițigoiul sur, dar are capul mai mare, calota neagră mai întinsă, ajungând până la mantaua superioară, baveta puțin mai mare (mai lată) și o are oglindă palidă pe aripa nedesfăcută. Pițigoiul de munte se hrănește cu nevertebrate, în special cu insecte în timpul sezonului de reproducere, iar toamna și iarna preponderent cu semințe și fructe. Vizitează rar hrănitoarele. Își facă provizii de hrană la sfârșitul verii și toamna, aceasta fiind o strategie de supraviețuire a speciei în timpul sezonului rece. Este o specia monogamă, perechile formate rămân împreună pe viață. Cuibul și-l instalează în scorburile unor arbori, aflați parțial în putrezire, la diferite înălțimi. De obicei, femela își sapă locul pentru cuib, preferând arborii putrezi. Rareori ocupă cuiburi vechi de ciocănitori. Femela construiește cuibul din fibre de lemn, mici părți de scoarță, rumeguș, frunze, puțin mușchi, fire de graminee și păr de animale. O pereche depune 1-2 ponte pe an. Ponta este formată în medie din 6-8 ouă, dar se găsesc frecvent și ponte de 9-10 sau 12 ouă. Perioada de incubație este de 13-15 zile, clocitul este asigurat de către femelă care este hrănită la cuib de către mascul. După eclozare, puii sunt hrăniți la cuib de către părinți timp de 17-19 zile, apoi aceștia părăsesc cuibul, stând însă în asociere cu părinții.Victor Ciochia. Păsările clocitoare din România. Atlas. Editura Științifică, București, 1992Victor Ciochia. Dinamica și migrația păsărilor. Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1984Dimitrie Radu. Mic atlas ornitologic. Editura Albatros. București, 1983Håkan Delin, Lars Svensson. Philip's Păsările din România și Europa. Determinator ilustrat. București 2016Robert Ritter von Dombrowski. Păsările României (Ornis Romaniæ). Descriere sistematică și biologico-geografică, completată, ilustrată și prelucrată. Traducere din limba germană, prelucrare și completare de Profesor Dionisie Linția, Directorul Muzeului Ornitologic din Timișoara. Volumul I. București, Fundația Regală pentru Literatură și Artă, 1946Atlas al speciilor de păsări de interes comunitar din România. Texte prezentare: Milca Petrovici. Coordonare științifică: Societatea Ornitologică Română/BirdLife International și Asociația pentru Protecția Păsărilor și a Naturii „Grupul Milvus”. Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor – Direcția Biodiversitate. Editura Noi Media Print S.A. în colaborare cu Media & Nature Consulting S.R.L. București, 2015Tudor Cozari. Păsările. Enciclopedie ilustrată. Chișinău: Editura Arc, 2016

Denumiri

Denumirea latină Parus montanus a acestei specii, provine din cuvintele latine parus = pițigoi + montanus = montan, de munte, de la munte, iar cea de Poecile provine din cuvântul grecesc poikilis = pasăre mică necunoscută.James A. Jobling. Helm Dictionary of Scientific Bird Names. Christopher Helm, 2010

În limba română această specie se numește pițigoi de munte, pițigoi cu cap negru carpatin (subspecia Poecile montanus montanus), pițigoi cu cap negru transilvănean (subspecia Parus atricapillus transsylvanicus).

Taxonomia

Denumirea latină a acestei specii Parus cinereus montanus a fost dată de naturalistul elvețian Thomas Conrad von Baldenstein în 1827 (terra typica pădurile montane din Graubünden, Elveția.).Gosler, A., Clement, P. & Garcia, E.F.J. (2018). Willow Tit (Poecile montanus). In: del Hoyo, J., Elliott, A., Sargatal, J., Christie, D.A. & de Juana, E. (eds.). Handbook of the Birds of the World Alive. Lynx Edicions, Barcelona.

Pițigoiul de munte hibridizează cu pițigoiul sur (Poecile palustris), pițigoiul siberian (Poecile cinctus), pițigoiul japonez (Sittiparus varius), pițigoiul de brădet (Periparus ater) și pițigoiul mare (Parus major).Simon Harrap. Tits, Nuthatches and Treecreepers (Helm Identification Guides). Helm, 2010

Subspeciile songarus, affinis, weigoldicus și stoetzneri sunt uneori tratate ca specii separate. Datele genetice și geografice sugerează că subspecia weigoldicus poate fi o specie separată, dar este necesar o mai mare claritate față de parapatria și diferențierea ei de subspecia affinis. Variațiile geografice sunt în mare parte clinale; specia este considerată de unii autori posibil monotipică, cu multe variații în cadrul populațiilor. Sunt necesare cercetări suplimentare, în special a relației dintre subspeciile baicalensis și stoetzneri.

Subspeciile propuse colletti (din vestul Norvegiei) și lonnbergi (din nordul Scandinaviei și nord-vestul Rusiei) sunt sinonimizate cu subspecia borealis. Subspeciile transsylvanicus (din Munții Carpați și Carpații Meridionali) și rhodopeus (din sud-estul Macedoniei, Grecia și Bulgaria), sunt incluse în subspecia nominată. Subspecia shulpini (din Ussuriisk), este inclusă în subspecia baicalensis, de care diferă numai clinal. Subspecia suschkini (din estul munților Tarbagatai) probabil de origine hibridă, este inclusă provizoriu în subspecia songarus.

Subspecii și distribuție

Sunt recunoscute cincisprezece subspecii:James C. Greenway, Jr., Ernst Mayr, Reginald E. Moreau, Austin L. Rand, Finn Salomonsen, and David W. Snow. Check-List of Birds of the World. Volume XII: Pachycephalinae, Aegithalidae, Remizidae, Paridae, Sittidae, Certhiidae, Rhabdornithidae, Climacteridae, Dicaeidae, Nectariniidae, Zosteropidae, Meliphagidae. Edited by Raymond A. Paynter, Jr. in consultation with Ernst Mayr. Cambridge, Massachusetts, Museum of Comparative Zoology, 1967Vaurie, C., & Snow, D. D. W. (1957). Systematic notes on Palearctic birds. No. 27, Paridae, the genera Parus and Sylviparus. American Museum novitates; no. 1852.L. Kvist, J. Martens, A. Ahola, M. Orell. Phylogeography of a Palaearctic sedentary passerine, the willow tit (Parus montanus). Journal of Evolutionary Biology, 14(6), 930-941, 2001Jochen Martens, Stephan Ernst, Bernd Petri. Reviergesänge ostasiatischer Weidenmeisen Parus montanus und ihre mikroevolutive Ableitung. Journal für Ornithologie. October 1995, Volume 136, Issue 4, pp 367–388 Poecile montanus montanus (Conrad, 1827) - subspecia nominată - pițigoi de munte - în Europa Centrală, în sud-estul Franței (munții Jura) și munții Alpi și la poalele acestora în Franța, Elveția, sudul Germaniei, Austria, nordul Iugoslaviei și nordul Italiei; de asemenea, în Apeninii centrali din Italia; spre est până în Iugoslavia, în munții Tatra din Slovacia, munții Carpați, Carpații Meridionali (Alpii Transilvăneni) și în Munții Apuseni din România, în munții Rodopi și Balcani din Bulgaria și în unele locuri din nordul și centrul Greciei. În plus există o populație separată în centrul Italiei (în Apeninii Centrali). Apare accidental în Corsica. Subspecia Poecile montanus transsylvanicus din Carpați și Alpii Transilvăneni, este demnă de recunoscut ca o subspecie validă, ea are părțile superioare puțin mai palide și mai brunii (mai puțin cenușii), iar culoarea rozacee ternă a părților inferioare este mai extinsă.

Poecile montanus kleinschmidti (Hellmayr, 1900) - în Marea Britanie. Poecile montanus rhenanus (O. Kleinschmidt, 1900) - în vestul Europei, din nord-vestul Franței spre est până în vestul Germaniei și nordul Elveției și spre sud până în nordul extrem al Italiei. Poecile montanus salicarius (C. L. Brehm, 1831) - în Europa Centrală (la est de rhenanus), în Germania, spre est până în vestul Poloniei și Republica Cehă și spre sud până în nordul și estul Austriei, nord-estul Elveției și sud-vestul Germaniei. Intergradează cu subspecia nominată montanus în nord-estul Elveției, sud-vestul Germaniei și nord-vestul Austriei. Poecile montanus borealis (Sélys-Longchamps, 1843) - în Fenoscandia, Danemarca, Statele Baltice și Rusia Europeană, spre sud până în nordul regiunii colinare a Munților Carpați din vestul Ucrainei și până la Penza din sud-estul Rusiei europene. Poecile montanus uralensis (Grote, 1927) - în sud-estul Rusiei Europene, sudul munților Ural, sud-vestul Siberiei și nordul Kazahstanului. Limitele sunt slab conturate, deoarece intergradează cu subspeciile din jur. Poecile montanus baicalensis Swinhoe, 1871 - în estul Rusiei (în bazinul Eniseiului și Altai, spre est până în coasta vestică a Mării Ohotsk), nordul Mongoliei, nord-vestul și nord-estul Chinei (nord-vestul regiunii autonome Xinjiang, nordul Mongoliei Interioare, în Heilongjiang, Jilin și estul provinciei Liaoning) și Coreea de Nord. Poecile montanus anadyrensis (Belopolski, 1932) - în nord-estul extrem al Siberiei, spre sud până în coasta nordică a Mării Ohotsk. Poecile montanus kamtschatkensis Bonaparte, 1850 - în Kamceatka. Poecile montanus sachalinensis (Lönnberg, 1908) - în Sahalin.

Poecile montanus restrictus (Hellmayr, 1900) - în Japonia. Poecile montanus songarus (Severtsov, 1873) - pițigoi djungar - în munții Tian-Șan din sud-estul Kazahstanului și Kârgâzstan (centrul și estul Tian-Șanului), spre est până în nord-vestul Chinei (vestul regiunii autonome Xinjiang). Poecile montanus affinis Przevalski, 1876 - în nord-centrul Chinei (în nord-estul provinciei Qinghai, sudul provinciei Gansu, nordul provinciei Sichuan, Regiunea Autonomă Ningxia și sud-vestul provinciei Shaanxi). Poecile montanus stoetzneri (O. Kleinschmidt, 1921) - în nord-estul Chinei (sud-estul Mongoliei Interioare și Shanxi, spre est până în provincia Hebei și nordul provinciei Henan). Poecile montanus weigoldicus (O. Kleinschmidt, 1921) - pițigoi Sichuan - în sud-centrul Chinei (estul Regiunii Autonome Tibet, sud-estul provinciei Qinghai, vestul și centrul provinciei Sichuan și nord-vestul provinciei Yunnan).

Subspeciile speciei Parus montanus în trecut erau incluse în specia Parus atricapillus. În prezent subspeciile din Europa și Asia sunt incluse în specia Poecile montanus (sin. Parus montanus), iar cele din America de Nord în specia Poecile atricapillus (sin. Parus atricapillus).

Dementiev (1954) menționează 17 subspecii a speciei Parus atricapillus:Г. П. Дементьев, Н. А. Гладков, А. М. Судиловская, Е. П. Спангенберг, Л. Б. Бёме, И. Б. Волчанецкий, М. А. Воинственский, Н. Н. Горчаковская, М. Н. Корелов, А. К. Рустамов. Птицы Советского Союза. Том V. Под общей редакцией Г. П. Дементьева и Н. А. Гладкова. Государственное Издательство "Советская Наука", Москва, 1954 Parus atricapillus borealis de Sélys-Longchamps, 1843 - în Scandinavia, Finlanda, Statele Baltice, regiunile păduroase a părții europene a fostei URSS; în prezent subspecia Poecile montanus borealis. Parus atricapillus kleinschmidti Hellmayr, 1900 - în Anglia și Scoția; în prezent subspecia Poecile montanus kleinschmidti.